silvia caloianu

dormi dormi nu ai puteri supranaturale nici naturale nu prea ai dar te poţi întoarce de pe o parte pe alta cu faţa la perete cu faţa la geam între două guri de aer poţi dialoga în gând cu luna

eu ies în lume ca o sultană deghizată dar nu ca una care trage cu urechea prin piețe pe la tarabe după care ispravă să facă spânzurători să zboare capete să pună la cale otrăvuri pentru cei mai

jucam șah cu un coleg era un tip simpatic în timp ce îmi desenam în gând hărți strategice îmi spunea că nu mai poate că moare de îndrăgostit ce e și să nu întreb dacă e mai tânără sau mai în

înre noi a fost o singurătate specială un cal nărăvaş cu pielea sclipitoare subţire prin care ca într-un cub de cristal se vedea proiecţia anotimpului peste lucruri şi evenimente ne constituia ne

există lucruri care nu se spun într-o poezie care se tac se râd se plâng se uită sau din care se face o pulbere imaginară pentru o pipă imaginară şi se trage adânc în piept se prizează în doi

capul plecat sabia nu-l taie repeta bunicul / zicea că ştie din armata română când se întâmpla să dea peste cap un păhărel dar asta nu se întâmpla prea des şi nu era de ratat momentul întrebările

mă uit în toamnă insist îmi potrivesc frunzele arămii pe frunte le dau într-o parte cu peria pe alocuri încă verzi pe alocuri exclamând copilăreşte ţi-am găsit cercelul ne distrăm ce să mai

în cartierul meu aerul miroase a must dacă aş fi prea romantică aş zice că e de la culoarea orizontului dar ştiu că vine din curţile vecinilor şi să nu uităm că la moldoveni e toamnă în balcoane

parcă nu de mult venea primăvara și chiuiau bormașinile și acum se aud însă altfel nu e același efectul chiar dacă morții din mine l-ar trăda pe kafka încă o dată și i-ar publica

noi acei care mestecăm iarba solitudinii savurând imagini mișcate pierzându-ne în contemplații extaziindu-ne între două nopți sau două cafele totuna între sihăstrie și tiranie cu gura plină de

dragostea nu e doar un fel de miopie contagioasă și nici doar o iluzie din care să îți faci hamac să te lauzi că ai ochi de aviator e ca și cum ai întinde mâna să atingi o margine de cer și ai

timpul meu banii mei răbdarea mea frizerița îmi întinde fiece fir de păr uscându-l i-am zis vopsiți-mi rădăcinile atât îi urmăresc în oglindă figura disperată și tac oricum de aici ajung

eu niciodată nu am fost un fel de lolită l-am detestat pe nabokov și niciodată nu am fost îndrăgostită / nu fizic / de nichita nu încercam să zbor peste gardul uniunii să îl pup ca unele studente

noaptea asta pare un truc o scamatorie știam că mă vei găsi că vor trece ani că încurcate sunt căile pământului și ale cerului și ale apelor dar cât crezi că mai putem rătăci pe un fluviu plin

mă simt atacată grav de culorile bluzei mele se răspândesc prin mine din imprimeul tribal și asta se întâmplă în atelierul marinei nicolaev parcă ești într-o pictură de tonitză îmi zice îmi

aici ar putea fi un poem dureros-dureros în care să urlu ca o lupoaică rănită să îmi sfâșii perna și să o mănânc să vreau să mă spânzur să mă ia dracii să mă fac godzila să distrug și să

mă aștepta vizavi de un mall despre care a zis că are pereții verzi mie mi-au părut galbeni aveam și argumente noroc de metrou și de haina sa fluturând à la superman și de privirea aceea a sa

acum aș putea spune că dragostea e o tarantulă din plantațiile de banane de prin australia sau america de sud așa ceva un periculos animal de companie un câine imprevizibil o iguana dragonul mic

eu știu că există cineva deosebit care visa în copilărie să devină astronom să denumească o galaxie o stea cel puțin cu numele meu nu pot adormi nu pot adormi eu știu că ne vom regăsi

"Noi am vrut să fim singuri, de aia ne-am inventat iubiri imposibile..." Personajul poeziei mele avea aceiași ochi, dintotdeauna, doar că mult-mult mai calzi. Și mai plini de liniște. Cred că aceeași

dimineața vine ca o dezvrăjire dacă nu doar ca o tentativă de a le explica brațelor despre menirea lor prozaică dar brațele nu uită dimineața nu știe că ele și-ar putea continua visul în