Georg Trakl

E-o miriște pe care cade o ploaie neagră. E-un arbore roșietic ce stă aici stingher. E-un vânt șuierător ce împrejmuie colibele pustii - Ce tristă

O, nebunia marelui oraș, cînd seara Lîngă zidul negru-ncremenesc desfigurați copaci, Prin masca de argint scrutează duhul Răului; Cu bici magnetic

Elis, când mierla cheamă în neagra pădure, Să știi că e sfârșitul tău. Buzele tale sorb răcoarea albastră a izvorului de munte. Lasă, dacă

Munți: cernire , tăcere și zăpadă. Sângerie, vânătoarea coboară în pădure; O, privirile moi ale sălbăticiunii. Liniștea mamei; sub brazi

Din nou hoinărind prin anticul parc, O, calmul florilor roșii și galbene. O, zei blajini, și voi sunteți în doliu, Și aurul de toamnă al

Seară de septembrie; mâhnite răsună chemările întunecate ale ciobanilor Prin satul învăluit în amurg; în fierărie scânteiază focul. Un cal negru se

O, noptatica zvâcnire de aripă a sufletului: Păstori, odinioară mergeam pe lângă păduri în amurg Și pline de umilință urmau sălbăticiunea roșie,

Seara, când umblăm pe cărări întunecate Ne răsar în fața palidele noastre făpturi. Când însetăm Sorbim apele albe ale iazului, Mierea tristei

Răsuflarea Neclintirii. Un chip de animal Încremenește în fața albăstrimii, a sfințeniei sale. Strașnică-i tăcerea în piatră. Masca unei păsări

Pași întunecați scuturau zăpada încetișor, În umbra copacului Îndrăgostiții ridică învăpăiatele pleoape. Mohorâtelor strigăte ale

Albă se făcu lângă pădure sălbateca inimă; O, întunecată spaimă A morții, astfel, aurul Muri în norul plumburiu. Seară de noiembrie. Lângă

Blestemate fiți voi, întunecate otrăvuri, Somn alb Această prea ciudata grădină De copaci în amurg, Plină cu șerpi, fluturi de

E o lumină, pe care vîntul a stins-o. E un vechi han, pe care un bețiv îl părăsește în după-amiază. E o vie, pe care au năpădit-o negri

Celor amuțiți O, nebunia orașului mare, când seara Arbori schilozi stau încremeniți lângă zidul negru, Prin mască de argint

Munte: negru, mut și înzăpezit. Roșul codrului înfierbîntă alaiul lui Wotan; O, luciul mlaștinii oglindește vînatul. Alinarea maicii; sub

Voi, munți sălbatici, sublimul Doliu al vulturilor, Nori de aur Fumegați peste deșertul de piatră. Liniște molcomă respiră pinii, Mieii negri la

S-a scurs tot aurul din zile. Albastru-n seri cu brun se-ngână: Moi fluiere-au tăcut la stână, Albastru-n seri cu brun se-ngână S-a scurs

Ogoru-i alb și-n rece-extaz, Imens și singur ceru-n slavă. Ies vânătorii din dumbravă. Stăncuțe zboară peste iaz. O pace negre vârfuri

Țipând se-aud în seară liliecii, Pe pajiște doi negri cai aleargă; Foșnește-arțarul roșu. În drum drumețului îi iese micul han. Ce minunat

Hoinăreală prin vara-n amurg Pe lângă snopii de grâu, îngălbeniți. Sub bolți văruite, Unde intra și ieșea rândunica, băurăm un vin

Pribegie prin vara amurgită De-a lungul snopilor de grâu îngălbeniți. Sub bolți văruite Unde rândunica intra și ieșea în zbor, am băut un vin

Sumbră răsuflare prin crengile verzi Mici flori albastre, plutind, împresoară Chipul însinguratului, pasul de aur Murind sub măslin. Cu

Răsună trompete sub sălcii tăiate, pe unde copii Se joacă și frunze aleargă. Fior cimitirul trimite. Flamuri de purpură-n jale de-arțar

a 3-a variantă Albastre umbre. O, voi ochi, vai mie, Mă-atingeți sumbri-n lungă-alunecare. Blând toamna-i dusă-n plângeri de ghitare În

Atunci cînd amurgul răsare, Dispare încet un chip albastru. O mică pasăre cîntă-n tamarind. Un călugăr blajin Își împreunează mîinile

A 5-a variantă Pe deasupra iazului alb Sălbaticele păsări s-au dus. Seara, dinspre stelele noastre bate un vânt de gheață. Peste

Zăpadă neagră, de pe acoperiș curgând; Se-nmoaie-un deget roșu-n fruntea-ți, și-n sihastre Odăi cad lin zăpezi etern albastre Ce pentru-amanți

Și iar însoțind tânguirea albastră a serii De-a lungul colinei, pe lângă primăvăratecul iaz – De parcă deasupra-ar pluti umbrele morților de

Încă e galbenă iarba, cenușie și neagră pădurea; Dar seara mijește-un verziș. Rece și limpede râul coboară din munți, Răsună în ascunziș

Iz de rezede scurmă-n geam bolnav; Loc vechi, în negru goi castani trecând. O rază de-aur prin tavan curând Pe frați confuz se lasă-n vis,

Copil cu părul brun. Blând frig de seară Se-ntunecă de rugi și-amin, și-n ramă De floarea-soarelui, un roșu-n ceară, Surâsul Afrei, sur

E-ntreaga devenire-o boală grea. Dă suflul febrei la cătun ocol; Dar semne face-un duh din crengi, domol, Larg deschizând, cu teamă,

Copil cu părul brun. În frig de seară Un pas alungă flăcări negre-n ramă De aurie floare-a-soarelui; coboară Jivină pe-așternuturi de aramă.

Stă soarele-ncins după-amiaza solemn. Lin zumzetu-albinelor piere. Surori în grădină șoptesc. În tăcere Băiatul ascultă-n cămara de

Liniștită apare sub poala pădurii O-ntunecată jivină; Lin pe colină se curmă vântul de seară, Amuțește tânguirea mierlei, Iar flautele

Fiți blestemate, voi, negre otrăvuri, Somn alb! Această nespus de ciudată grădină Cu pomi amurgiți, În care mișună șerpi,

Negre ceruri de metal. Vifor roșu pe-nserate Zboară ciori înfometate Peste parcuri frânte pal. Rază-n nori stă glacial; De Satan ca

Vântură-țară în negrul vânt; încet șoptește șovarul uscat În tăcerea de baltă. Pe cerul cenușiu Un cârd de păsări sălbatice la rând, De-a

Socul plin de fructe; tihnit sălășluia copilăria în peștera albastră. Peste cărarea de odinioară unde iarba sălbatecă fâșâie acum

Peste negrul ungher, la amiază, Cu țipăt puternic vin corbii de zor. Rănesc o cerboaică cu umbrele lor Și-ursuzi îi zărești cum

Elis, cînd mierla sună chemarea în pădurea cernită Va veni sfîrșitul tău. Gura ta în zadar mai soarbe izvorul albastru de munte. Uită, căci din

Păstorii au îngropat soarele în pădurea golașă. Iar un năier a scos Cu plasa pletelor luna din iazu-nghețat. În gema albastră Stă magul alb

Din nou hoinar prin parc bătrîn, Tăcere ocră, roșă frumusețe. Blînzi dumnezei, voi stați cerniți, Iar ulmul varsă aurul de toamnă. Trestia

Liniștită dispare sub poala pădurii O-ntunecată jivină; Lin pe colină se curmă vântul de seară, Curând amuțește tânguirea mierlei, Iar

Omenire pentru guri de tun, bătăi De tobe, aspri-oșteni cu frunți cernite, Pași: sânge, pâclă;negru fier, văpăi; Grea deznădejde, noapte-n

Stă nemișcată în marginea pădurii O neagră sălbăticiune; Și vîntul încremenește pe deal. Mierla își încetează cîntul, Odată cu ea tace și

În aer sunete înalte cântă Tristețea-ndepărtată-a zilei care Cu-arome de nebănuit ne-ncântă, Visând nicicând simțita-nfiorare. Cum

Îngeri pictați păzesc altare; umbră Și calm; și rază din priviri albastre. Trist șovăie în gol făpturi sihastre. Fum de tămâie și leșie

Liniște sumbră a copilăriei. Sub frasini înverziți Paște blândețea privirii albăstrii; calm de aur. Mireasma viorelelor desfată o-ntunecime;

Rubin în frunze s-a prelins. Apoi fu iazul vast și mut. Poala pădurii-a așternut Pete-albăstriui și praf brun stins. Pescaru-a tras

Amintire: pescărușul alunecând peste sumbrul cer Al melancoliei virile. În tihnă, la umbra întomnatului frasin, Te cufunzi în dreapta

Rachete scânteiază-n galben soare; În parcul vechi ce furnicar mascat! În verzi oglinzi de cer priveliști cad Și faunul strigând l-auzi

Sumbru în noapte e cântecul ploii de primăvară, Sub nori înfiorarea trandafiriilor flori de păr Nălucire a inimii, cântare și nebunie a

Noaptea-nghițise roșii chipuri Lângă zidul păros Un schelet copilăresc pipăie umbra Celui beat, râs zdrobit În vin, arzătoare

Pururi se sprijină noaptea albă de colină, Unde plopul se-nalță în sunete de-argint, Unde sunt stele și pietre. În somn se boltește puntea

Cu priviri întunecate se scrutează-ndrăgostiții, Ei, blonzii, strălucitorii. În bezna ce-ncremenește Se-nlănțuie-n dorință brațele

Adie-un vânt! Verzi flăcări cântă Stingându-se – și luna scaldă, Plină și mare, sala-naltă, Ce-n fast nu se mai înveșmântă. Domol surâd

Somn și Moarte, pajurile posomorâte Foșnesc toată noaptea în jurul acestei frunți: Chipul de aur al omului Să-l înghită cu înghețat

Deseori îți aud răsunând Pașii pe stradă. În mica grădină ruginie Albăstrimea umbrei tale. Sub amurgitul frunzar Ședeam tăcut lângă

Trei semne un nebun făcu-n nisip și ea, O fată palidă, în față-i sta. Cânta, o, marea ne-ncetat. Ea-n mână un pahar ținea Ce plin până

De suflul plantelor otrăvitoare Visez în febră sub cețoasa lună Și simt încolăciri, să mă răpună, Și văd, ca un sabat de

Ședeam în grădină azi dimineață – Albastru-nfloriseră pomii în jur, Plin de triluri, de cântecul sturzului, pur – Și-n iarbă-mi sta umbra în

Evlavia-mi din tineri ani eretici Păstrează dangătul de clopot încă Și-altare amurgite în biserici Și-albastre turle-nfipte-n

Stau toți înghesuiți pe sumbre bănci Și-și nalță stinsele priviri spre cruce. Luminile sclipesc ca-nvăluite, Ca-nvăluit și vag rănitul

Atât de grav, o, crepuscul de vară. De pe gura istovită Cobori răsuflarea-ți de aur în vale Spre colibele păstorilor, Se-afundă-n

Pietre roase dogorind. Cresc nori galbeni de tămâie. Zboară-albine zumzăind, Pe grilaje flori adie. Un convoi se mișcă blând Lângă ziduri

Miros de smirnă umblă prin amurg. Un carnaval în piețe negre și pustii. Trecând prin nouri, raze aurii Arar, ca-n vis, în mici dughene

Amurg de brumar; jalnic răsună strigătele adânci ale păstorilor Prin satul înserat; foc țâșnește din covălie. Năprasnic se ridică un cal

La geam cu flori re-ntoarce auriu și umbră Clopotnița. În calm e capul mai puțin fierbinte. Fântâna cade-n neguri de castani, cuminte

Păstorii-ngropară soarele-n pădurea despuiată. Cu năvodul împletit din păr Un pescar scoase luna din iazu-nfrigurat. În albastru

Există-o lumină pe care vântul a stins-o. Există un han de câmpie de care-un bețiv se desparte după-amiaza. Există o vie arsă și neagră, cu

Răcoarea sumbrilor ani, Durere și speranță Ocrotesc ciclopicele stânci, Munți nelocuiți, Răsuflare de aur a toamnei, Nor de seară

Amintire, speranță-ngropată Ocrotesc aceste grinzi brune, Deasupra atârnă dalii Tot mai calmă reîntoarcere, Pustiita grădină cu

Albe și albastre flori Ies senine din pământ. Țese-argint amurgul blând, Blând pustiu, călduți fiori. Risc e viața-n

Un pârâu albastru, potecă și seară pe lângă colibe surpate. După tufișuri întunecate copii se joacă cu bile albastre și roșii; Unii își

Struguri tăiați și secare. În toamnă și pace cătunul sărman. Răsună înr-una ilău și ciocan, Râs în porfir de frunzare. Rujele, albul

În goale odăi stă un destin sihastru Tapete-atinge-o blândă nebunie. Mușcate-n straturi la ferestre-adie, La fel narcise-n propriul lor

Când argintiu Orfeu atinge lira Jelind în grădina de seară o moarte – Cine ești tu, odihnă, sub pomi înalți? Tânguirea-nfioară trestiile

Pe unde, prin umbra-ntomnaților ulmi, coboară cărarea devastată, Departe de colibele de frunzare și păstori adormiți, Pururi sumbra făptură-a

Albastrul suflet mut s-a-nchis în sine, Prin geam deschis coboară codrul brun, Calm de jivine sumbre; moara-acum Jos macină în vale, puntea

Coasa taie în verziș Galbeni snopi și vânt albastru, Voci s-au stins, vechi și sihastru Curge-un râu doar, pe furiș. Seara

Chip de animal în verde brun Mă-nbujorează, tufa arde. Și cântă-un vechi izvor departe Copilăros. Ascult acum. De mine-și râde-un stol de

Să cugetăm la adevăr – Multă durere! În sfârșit entuziasm Până la moarte. Noapte de iarnă Tu neprihănită maică! Traducere Mihail

1 În goale odăi stă un destin sihastru Tapete-atinge-o blândă nebunie. Mușcate-n straturi la ferestre-adie, La fel narcise-n propriul lor

O paloare – odihnindu-se-n umbra surpatelor trepte – Se scoală noaptea-n făptura de-argint Și merge-n galeria boltită. În răcoarea

Atât de încet răsună Seara albastrelor umbre Pe zidul alb. Apune în liniște anul tomnatic. Oră a nesfârșitei melancolii, Ca și cum

Eternă rază arde roșu-ntunecat, O, inimă, ce roșie-n păcat! Fii salutată tu, Maria! Și chipul palid ți-a-nflorit, Se-aprinde trupu-ți

Mantia-n vântul negru; lin susură stuful uscat În liniștea mlaștinii. Păsări sălbatice Pe cer cenușiu se urmează în stol – Derivă peste

În sumbru pământ se-odihnește străinul cel sfânt, În mugure gingaș Tânărului îi crescu dumnezeescul duh, Muzica beată a

Acum pășesc prin nalta poartă! Se sting pași tulburi pe alei Și trecătorii-n șoaptă-și poartă Cuvintele ce pier cu ei. În fața scenei

Oarbă tânguire în vânt, zile de iarnă cu lună, Copilărie, lin se curmă pașii pe lângă negru mărăciniș, Lung dangăt în seară. Domol coboară

Prin goale-odăi eu mă vedeam trecând, – Stele dansau pe albastru fond smintite Și câini urlau pe câmpuri adormite Și-n vârfuri föhnul

Declin surpând frunziș în noapte, Tăcerea-i spre pădure-apucă. Un sat se-nclină-adânc ca o nălucă. Prin negre crengi îi curg surorii

Blând cântă în havuz, albi nori Cu grații stau în clar albastru; Merg oameni calmi și gânditori Prin seara-albastră-n parc

Colibele copilăriei tomnatice sunt, Cătun prăbușit; chipuri întunecate, Mame ce cântă seara în vânt; Rugi la ferestre și mâini

Voi, flori-ale-soarelui aurii, Lăuntric spre moarte-aplecate, Voi, maici de smerenie pline În astfel de liniște Se-ncheie anul cu

Însinguratul umblă mut Prin miezul nopții înstelat, Trezit din vise-i un băiat Cu chipu-n lună sur căzut. Nebuna despletită-acum La

Când seara respiră pace-aurie În fața pădurii și-a pajiștii sumbre Un privitor este omul, Păstor sălășluind în liniștea amurgită a

Pădurea ce, pierind, se-așterne – Și-s umbre-n jur ca-ngrăditură. Jivine ies de la căldură, Pe când un râu lin unda-și cerne, Ferigi și

Blândă viață crește-mprejur în liniște Prin verziș pas și inimă fug. Dorul zăbovește lângă tufișuri Care se umplu cu miresme. Fag

Blândă viață crește-n pace Pas și inimă fug prin verziș Dorul stă lângă tufiș Care greu miresme face. Fag gândește: clopotele ude Tac, și

Pe lângă mlaștină – 208 a 2-a variantă Mantie-n vântul negru. Lin susură stuful uscat În liniștea mlaștinii; păsări sălbatice Pe cer

Roua primăverii ce cade de pe crengi Întunecate, noaptea se lasă Cu raze de stele, când pe-ale luminii tu le-ai și uitat. Sub bolta de

Peste ape înnoptate Îmi cânt cântecele mele Triste, ca o rană toate, Și nu-i inimă prin bezne grele Să mi le aducă iar. Numai

În ochii neguroși le arde-un dor De-o patrie pierdută pe vecie. Îi mână un destin apăsător Ce le oferă doar melancolie. În fața lor

Un covor în care pălește peisajul bolnav, Poate Genezareth, o luntre-n furtună Se năruie lucruri de aur din norii ce tună Demența ce-l

Era pe la amiază, când, Pe-o piatră veche-ntins, văzui Trei îngeri în ciudat veșmânt Stând în lumina soarelui. O, plin de presimțiri nou

Treci printre femei și-ades Tu zâmbești cu-ngrijorare: Zilele vin temătoare, Maci, la gard, văl alb își țes. Ca rotundu-ți trup se

Miros de smirnă umblă prin amurg. În fum cad piețe roșii și pustii. Se-nvârt bazare, raze aurii Arar în vechi dughene straniu

Strigă vânători, lătrat; După dealul brun și cruce Iazu-oglinda oarbă-și duce. Uliul țipă sus curat. Peste miriște și drum Neagră-o

Trec, seara, prin pădure scamatori Și trag micuții cai trăsuri ciudate. În sumbrul șes apar pictate sate, Comori de aur sunt ascunse-n

Se plânge-o inimă; N-o vei găsi, Departe-i țara ei, altundeva, Și straniu-i chipul ei, să știi! Scâncește la o ușă noaptea-abia! Sala de

Noaptea s-a deschis peste fruntea răvășită Cu stele frumoase Peste chipul împietrit de durere, O sălbăticiune devorase inima

Albastră jivină din negre păduri cobori taciturn Sufletul, Căci noapte era, un izvor, ca ninsoarea, pe trepte de mușchi. Sânge și vuiet

Munți: întunecime, tăcere și zăpadă. Roșie, din pădure vânătoarea coboară; O, privirile năpădite de mușchi ale jivinei. Liniștea mamei:

La râu, prin galbenul ogor prelins, Din an trecut, foșnește-uscatul stuh. Superb trec sunete prin sur văzduh, Adie-o boare de gunoi

Prietena care fluturând flori verzi Se joacă-n lunare grădini – O, cum arde după gardul de tisă! Gură de aur care mi-atinge buzele, Iar ele

În treacăt am văzut cândva Un chip plin de durere grea Ce-adânc și tainic înrudit mi s-a părut, Un sol divin, tăcut – Trecând pe lângă mine,

Și intru în seară acu, Un vânt mă-nsoțește cântând: Vrăjitule de aparențe, o, tu Să simți că se luptă cu tine oricând! O, moartă iubită,

Când mergem prin întunericul de purpură-al verilor noastre Pășesc în fața noastră umbrele monahilor triști. Mai slab strălucește vița de vie

Maică,-n bezna-ți mă-nveșmântă! Voi, reci munți albaștri! Blând Rouă sumbră sângerând; Cruce către stea se-avântă. Sparte-s gură și

Un drum însoțește, vechi drum, Grădini pustii și ziduri părăsite. Fiori milenarelor tise trimite Vântul ce urcă și cade molcum. Dănțuie

Flori roșii și albastre în grădina Surorii totu-i calm și mut Bat pașii-i albi grădina. Târziu o mierlă a tăcut Totu-n grădină-i calm și

Frate, lasă-ne-n dulcele nostru colind! Lin drumurile se întunecă, știm. Și flutură flamuri departe, sclipind, Dar, frate, lasă-ne singuri

Toamnă-aduci pe unde treci, și seară, Jivină-albastră ce sub pomi răsună, Singuratic iaz în seară. Zbor de păsări slab răsună, Melancolie

Unde, în umbra munților automnali poteca uitată coboară Departe de colibele cu frunziș, de păstorii adormiți, Urmărește mereu pe drumeț

Liniștea celor morți îndrăgește grădina bătrână, Nebuna care-a trăit în albastre odăi, Seara apare la geam liniștita făptură Dar ea cobora

Noaptea o sufocantă grădină era. Ne-am ascuns ceea ce-i pentru noi de temut. Atunci inimile ni s-au trezit, și așa Sub povara tăcerii-au

Din crengi mijind, pe roșii sfere cade Ninsoarea lungă lin și-ntunecat. Cu preot e condus un mort bărbat. Și pline-s nopțile de

Seara-nsângerate pânze, Nori peste păduri tăcute Învelite-n negre pânze, Larmă-n câmp de vrăbii, sute. Și ea zace albă-n neguri. Uguiri

Păstori îngropaseră soarele în codrul despuiat. Un pescar trase În plasa păroasă luna din iazul înfrigurat În albastrul cleștar Locuiește

Albastrul ochilor mei s-a stins azi în noapte, Aurul roșu al inimii. O, ce tăcută ardea lumina! Mantaua ta albastră îmbrățișa pe cel ce se

Înnorat este cerul de seară. Prin crângul plin de tăcere și jale Trecea un fior auriu-închis. Vesperale Clopote începeau departe să

În sumbru pământ se-odihnește străinul cel sfânt, De pe gura suavă i-a luat Dumnezeu tânguirea, Când el în înflorirea lui coborî. Floare

a 2-a variantă Visând în cârciumi după-amiaza-ades Și în grădini, de toamnă arse, vai! Salută moartea beată fără grai Cântări de sturz din

La ușă-ascult cu groază deseori Și intru, simt că fuge cineva. Pe lângă mine ochii-i visători Privesc de parcă-aiurea m-ar vedea. Și

Pe unde umbli seara, frumuseți și umbră De înger nu-s. e când mâhnire, când uitare. Străinul chiparoși atinge, și răcoare, Și-i istovește

#@ Iar pășind prin vechiul parc. O! liniștea florilor galbene și roșii. Chiar voi, zeilor blânzi, stați întristați, Și aurul tomnatec al

Noaptea pe pustia luncă Ea în vis de febră umblă. Vântu-ursuz scrâșnește-n luncă, Luna-n pomi pândește sumbră. Stele-n preajmă prind

Peste-acoperișuri azurul și nori Ce trec, și în fața ferestrei Un pom plin de roua din zori, Și-o pasăre ce beată se-avântă spre cer, O

La cișmea des, pe-nserate, Stând vrăjită-o vezi, și iară Apă scoate pe-nserate Ciuturi urcă și coboară. În fagi înalți stăncuța

Ruje brune și-azurii Fac copiii-n joacă vaier Pe morminte, stau în aer Pescăruși gri-argintii. Straniu: viață-n vin. Viori Ziceți tare-n

Răcoarea sumbrilor ani, durere și speranță Ocrotesc aceste grinzi sumbre Deasupra licărind atârnă dalii, De parcă un coif de aur ar cădea de

Albastră jivină din negre păduri cobori taciturn Sufletul, Căci noapte era; un izvor, ca ninsoarea, pe trepte de mușchi. Sânge și vuiet

Noaptea albastră domol s-a deschis pe frunțile noastre. Lin ni se-ating putrezitele mâini Dulce logodnică! Fețele noastre păliră, perle

Din nou putrezinda pădure primește Izvorul gângurind, Tânguire ce răsună cristalin mai departe în negură. Albastra jivină, din negre

Mi se părea că visez frunze căzând, Vaste păduri și mări sumbre-n străfund, Ecoul cuvintelor triste – dar nici gând: Tâlcul lor nu

Când la geamuri cad zăpezi, Lung în seară clopot sună Și la masă mulți se-adună Și belșug în casă vezi. Din mari neguri de poteci Un

Fiți liniștite voi negre otrăvuri Stârnind somn alb O nespus de ciudată grădină Cu pomi amurgiți În care mișună șerpi, lilieci, Fluturi

Fructele putrede te-mbată. Pomi și tufe-n soare sună, Muște negre cântă-n brună Rariștea pădurii, roată. În albastru-adânc de baltă Foc de

Piețe-n soare, vechi, și-n liniști. Blânde-n aur, maici pe gânduri Trec ca-n vis, albastre-n rânduri, Sub zăduf de fagi și-n

Noaptea s-a deschis peste fruntea răvășită Cu stele frumoase Pe colină, când tu împietrit de durere zăceai, O sălbăticiune îți

Soare-n purpuriu declin, Rândunici în zarea clară Au plecat. Sub bolți de seară Închinăm cu noul vin; Râsul tău nebun

Sufletul atinge glasul primăverii albastre. Sub umede crengi înserate Fruntea-îndrăgostiților căzu în fiori. O, crucea-nverzită. În

Odihnindu-se-n pământ cristalin străinul cel sfânt, De pe gura sumbră i-a luat un zeu tânguirea, Când el în înflorirea lui coborî Pașnic în

Sub roșii pomi plini de ghitare Păr galben de fecioare saltă Prin floarea-soarelui înaltă, Car de-aur, sus, prin nori apare. Se strâng în

Trec, seara, prin pădure scamatori Și trag micuții cai trăsuri ciudate, În albul șes apar pictate sate. Comori de aur sunt ascunse-n

E-n cameră-ntuneric des Tatăl meu doarme, eu veghez. La lumânare chipu-amar Al mortului e ca de var. Bâzâie muște, în miros de

2 Sumbră tâlcuire a apei: Frunte în gura nopții, În negre perne suspinând trandafiria umbră o omului, Roșeață a toamnei, freamătul arțarului

Când mergem prin verile-aurii către casă Ne-nsoțesc umbrele sfinților veseli. Mai dulce-nverzește vița de vie în jur, grânele

Ce fantomatice-s aceste zile Târzii, cum e-a bolnavilor privire În soare. Însă vine noaptea și le Umbrește-n ochi tăcuta tânguire. Ele

Blândul cântă în havuz. Albi nori Cu gratii stau în clar albastru. Merg seara oameni gânditori Și calmi prin vechiul parc sihastru. Statui

O, sălășluirea-n tăcerea grădinii-amurgite, Când ochii surorii s-au deschis în frate rotunzi și-ntunecați, Purpura zdrobitelor guri S-a

Vermină, șoareci și guzgani se-agită, O oaste, pe podea sub luna plină. Ca-n vis brusc vântul țipă și suspină. Umbre de frunze mici la geam

Toamnă roșie, agale Chin sub ulmi întunecat Amurgind agapă, sat Șoim pe aurie cale. Frunte sumbră sângerează Stinsă-i floarea-soarelui

Peste iazu-nghețat Păsările sălbatice au trecut. Tîrziu va mai sufla rece un vînt dinspre stele. Peste mormîntul nostru adîncit de

Îndrăgostiții merg pe lângă tufișuri Care se umplu cu miresme, Seara vin oaspeți voioși De pe un drum amurgit. Castan înțelept în grădina

Liniște; ca și cum niște orbi au căzut lângă zidu-ntomnat, Ascultând cu tâmple fărâmicioase bătaia de aripi a corbilor; Liniște aurie

Pestrițele imagini ce-s pictate De viață eu le văd de-amurg cuprinse, Ca umbre tulburi, reci, desfigurate, Ce sunt, născute-abia, de

În sumbra oglindă a sufletului meu Sunt imagini de mări niciodată văzute Și tragic fantasice țări părăsite, În tulburi albastre zariști

Pururi se sprijină noaptea albă de stâncă, Unde pinul se-nalță în sunete de-argint, Unde sunt pietre și stele. Peste torent se boltește

O, fagii desfrunziți și zăpada negricioasă. Din miazănoapte adie lin vântul. Aici, pe poteca ruginie Cu luni în urmă ceva întunecos a

Treci prin grădini tomnatice-n pârjol: În liniști, plină-o viață-aici se-arată. E vița viei, brună,-n mâini purtată, Pe când durerea

Amintire, speranță-ngropată Ocrotesc aceste grinzi brune Deasupra atârnă dalii Tot mai calmă reîntoarcere, Pustiita grădină cu

a 2-a variantă Sumbră tâlcuire a apei: Frunte zdrobită în gura nopții, În neagră pernă suspinând albăstria umbră a băiatului, Freamătul

O, ce roșu-amurg! Albastră Vița, licărind, se zbate Prin deschisa larg fereastră, Unde frici stau furișate. Praf se-nvârte-n jgheab ce

Nimfă du-mă-n bezne grele; Rujă saltă-n frig pe gard, Jale înflorește-n pântec cald, Cruce sângerând spre stele. Sparte-s gură și

Spălătoreasă aspră, te ador. Povara bolții, de-aur, stă pe val. Pierind, un peștișor sclipește; pal Un chip înoată prin arini

Când la geamuri cad zăpezi Lung în seară clopot sună Și la masă mulți se-adună Și belșug în casă vezi. Din mari neguri de poteci Un

Nălucă-i, după-amiaza-al lumii chin. Barăci pustii în brun le-ascund grădini. Pe ars gunoi mai licăresc lumini, Doi adormiți spre casă,

Somn și moarte, sumbrii vulturi Vuiesc întreaga noapte-n juru-acestui cap: De aur, chipul omului Să-l înghită-n valul ei de gheață Vecia. De

Făptura ce îndelung a trăit în răcoarea întunecoasei pietre Răsunând își deschide palida gură Ochi rotunzi de bufniță – aur

Vedeam multe-orașe în flăcări, ca jaf, Și vremuri strângând oroare peste oroare, Și multe popoare vedeam prefăcându-se-n praf, Și totul

Slabă, răvășindu-și patul, În dulci chinuri se deșteaptă Și murdar își vede patul În lumina de-aur dreaptă. Și rezede la fereastră

Soare-n purpuriu declin, Rândunici în zarea clară Au plecat. Sub bolți de seară Închinăm cu noul vin; După munți zăpadă cade. Verde-al

Mă legăn pe-o creangă-n adâncul azur, Vălmășagul de frunze-ntomnat Fluturii beți licărind îl străbat, Răsună în luncă securi. Mușc boabele

Negru, pasul urmează-n grădina-ntomnată Luna sclipitoare, Lângă ziduri ce-ngheață se năruie noaptea măreață. O, ceasul cu spini al

Liniștit sălășluiește-n noptatica grotă copilul ascultând în valul albastru-al izvorului dangătul unei flori radioase. Și făptura palidă

Maică du-mă-n bezne grele, Cruce-n reci scântei de stele. Sparte-s gură și minciună Clopot tras ce-abia mai sună. Noapte sumbrii-ți nori –

Cele trei lacuri din Hellbrunn – 105 a 2-a variantă Pe lângă ziduri negre-n seară Plimbându-se, Orfeu din liră Pe sumbrul iaz argint

Puternic anul trece-n vin De aur și,-n livezi, în poamă. Păduri de solitar se țin Și tac, rotunde, peste seamă. Plugarul spune: Totu-i

Luna, de parcă o moarte-ar ieși Din grota albastră, Și cad flori Multe pe cărarea dintre stânci. O boală, plâns argintiu Lângă izvorul

În lupte și pustiu – orgie sumbră, Pe ora ta-i stăpân Saturn. Sub negre tuia rătăcind, Eva plină de răni se duce. Și rupt de câini i-e

Vino, prietenă, pe fruntea-mi, seară, Prin țarini verzi de catifea trecând. Fac semn și sălciile, festiv și blând; Pe crengi șoptesc voci

În curte mult roșu și verde. Se strâng La masă argații cu slujnicele-acum În sala de jos înnegrită de fum; Vin toarnă și pâinea ei

Calm ea treabă face-n casă Și deșartă curtea zace. Într-un soc de lângă casă Trist o mierlă cântă-n pace. Straniu vede în

Nicicând chipul de aur al primăverii; Sumbru râset în aluniș. Hoinăreală de seară-n pădure Și strigătul plin de ardoare al mierlei. Toată

Vântul ce vârfuri de purpură mișcă ușor E-al Domnului suflu venind și plecând ne-ncetat. În fața pădurii stă, negru, un sat; Trei umbre-s

Seara, când mergem prin verile-aurii către casă Ne-nsoțesc umbrele sfinților veseli. Mai dulce-nverzește vița de vie în jur, grânele

Cele trei lacuri din Hellbrunn – 104 1-a variantă Primul. Pe lângă flori roiesc buimace muște Pe lângă flori pe oarbe ape, Fugi! Fugi!

Goală și moartă e casa tatălui, Sumbră oră Și deșteptarea-n grădina cuprinsă de-amurg. Întruna ți-e gândul la chipul alb al

Sună un fierar barosul Și ea trece pe la poartă. Saltă-argatu-aprins barosul, Ea privește-alături moartă. Ca în vis aude

Sat brun. Ades la ziduri întomnate Ceva întunecos se-arată lin, Făpturi: femeie, om și, morți, ei vin Să-aștearnă patu-odăii-nfrigurate. Se

O, cât de domoale-s pădurile verzi Ale patriei noastre, Soarele-apune pe colină, În somn noi am plâns; Cu pași albi hoinărim De-a

Sub sumbrele bolți ale melancoliei noastre Seara se joacă umbrele morților îngeri. Pe deasupra iazului alb Sălbaticele păsări s-au

Tinere-ți plecai în vale Ochi de-aur prin cristal; Roșu, al pădurii val Seara-n negre ceasuri goale. Seara-n rană se

Ruje brune și-azurii – Fac copiii-n joacă vaier Pe morminte, seara-n aer, Lin atârnă-n clarul aer Pescăruși gri-argintii. Sună-o goarnă pe

Jur împrejur doar stânci pustii. Se-apleacă pale flori funebre Pe cripte-n doliu în tenebre – Dar doliu fără chinuri vii. În jos surâde

Castelane brune. Lin în liniștea de seară Bătrânii-alunecă; de galben frunze-atinse. Glumește mierla-n cimitir cu rude stinse; Cu

O, cât de domoale-s pădurile verzi Ale patriei noastre, Talazul cristalin Se stinge alături de zidul surpat, În somn noi am plâns; Cu

Ruina raiului creat din vise Miasme-aduce tristei inimi, ei Ce doar dezgust găsi-n delicii și se Stinge-n dureri de rând sub ochii

Tomnatic soare ziduri, curți pictează, Grămezi de poame zac de-a rândul Și-n jur sărmani copii se-așează. În tei bătrâni izbește

Struguri tăiați și secare. În toamnă și pace cătunul sărman. Răsună înr-una ilău și ciocan, Râs în porfir de frunzare. Rujele, albul

Și iară și iară te-ntorci, o, tu, melancolie, Blândețe a sufletului însingurat. Aproape-i de stingere o zi de aur. Plin de umilință, cel

Când îl cuprind imagini crunt lascive În iadul voluntarelor dureri – N-a ispitit desfrâul și nici Domnul N-a chinuit vreo inimă

La patul nostru noaptea se abate. Și-un glas: Cine vă scapă de păcat? Tot tremurând de dulcea voluptate, Noi ne rugăm: Maria, dă-ne har

Cu trepte roz coboară piatra lin În smârc, râs negru, cânt de-alunecare Făpturi din camere tot ies și vin Rânjind în luntrea neagră

Vară sub bolți spoite cu var, Grâu îngălbenit, o pasăre ce intră și iese în zbor Seară și miresmele sumbre de verde. Om roșu pe drum

Încă e galbenă iarba, cenușiu și negru copacul Dar cu pas înverzind tu mergi de-a lungul pădurii, Copile ce privești cu ochi mari în

O, vara verde cât de mult S-a liniștit, chipul tău de pur cristal! Lângă iazul serii florile-au murit, Un strigăt speriat de

El, Dumnezeu – săracii i se-nchină, Oglindă-a sorții lor lumești de chin, Pal Dumnezeu, scuipat, târât în tină, Sfârșit pe golgota rușinii-n

Tăcere-n odaia-nnoptată. Sfeșnicul pâlpâie argintiu În fața răsuflării-armonioase A-nsinguratului. Trandafirii nori de vrajă. Roi negru de

Capitularea nopții – a 2-a variantă Toamnă roșie, agale Chin sub ulmi întunecat Amurgind agapă, sat Șoim pe aurie cale. Frunte sumbră

Voi, mari orașe Din piatră durate În câmpie! Mut, cel fără de țară Cu fruntea-ntunecată Însoțește vântul, Copacii pustii de pe

O, vara verde cât de mult S-a liniștit, chipul tău de pur cristal! Lângă iazul serii florile-au murit, Un strigăt speriat de

Soare-n toamnă, șters, timid; Pomii poamele-și alungă. Pace-o după-amiază lungă, Camerele-albastre-nchid. Jalnic sunet de metal; Alb

Oglindă roz: chip respingător Ce-apare în beznă-ndărăt, Plânge sânge din ochi sparți ce nu văd Se joacă cu șerpi morți bârfitor. Omăt

Dispare-n pini un stol de ciori Și seara de verzi cețuri se-ncarcă. La dans fete-n cârciumă-aleargă Când sună, ca-n vis, viori. Cei beți se

Prin seară se aude țipătul liliecilor, Doi murgi sar pe livadă. Paltinul roșu vuiește. În fața călătorului apare cârciuma mică pe

Acum, când e noapte, Apar stelele noastre pe cer Sub vechii măslini, Sau de-a lungul chiparoșilor sumbri Hoinărim pe drumuri albe; Înger

Când pe străzi se întunecă Și-n albastre pânzeturi apare Ceva ce de mult s-a dus, O, cum se clatină pașii răsunători Și tace capul

Taci! bătrânul vine-n treacăt; Pasul i se stinge iară. Umbre urcă și coboară – La fereastră-i un mesteacăn. Și-n podgoria bătrână Zburdă-a

Drum străin – noi ne scrutăm și grea De oboseală întreabă privirea: Ce-ai făcut cu viața ta? Taci! Taci! Lasă acum tânguirea! Se face în

Un gong brun-auriu sfârșind să sune – În negre-odăi iubitul se deșteaptă Cu fața-n flăcări ce spre geam se-ndreaptă. Catarge, pânze ard pe

Se-aud în neguri păsări cum cuvântă, Copaci și ape freamătă vioi, În nori ca dorul fraged se frământă Un licăr roz. Și noaptea dă-napoi

Un băiat cu pieptul zdrobit Se stinge, cântec în noapte. Numai lasă-l să treacă liniștit pe colină Sub copaci Urmat de umbra

Strigăt de faun prin scântei o ia haihui, Lumini în parcuri spumegă-n cascade, Metalici aburi scaldă-arcade De oțel și-orașu-aleargă-n

Surpate cătune se scufundau În ruginiul noiembrie, Potecile sumbre ale sătenilor Sub merii Piperniciți, tânguirea Femeilor în vălul de

Rezede-și urcă-n brun verziș parfum, Sclipiri pe mândrul iaz se înfioară, În văluri albe sălcii se-nfășoară Și-n ele fluturi cercuri trag

Vânt, voce albă, șoptind la tâmpla celui beat; Putrezită potecă. Lungi dangăte de vecernie se scufundaseră-n mâlul iazului Și deasupra

La fereastră flori în glastre, Înăuntru-o orgă-n cânt. Umbre pe tapete aspre, Dans nebun, ciudat răsfrânt. Tufe flutură-n văpaie Și

Vânt, voce albă, șoptind la tâmpla celui ce doarme Printre crengi fărâmicioase stă ghemuit întunericul în părul său de purpură Lungi

Bărbați mici, femeiuști, soți triști, presară Albastre flori și roșii astăzi iar Pe cripte ce-n lumini vag se-nfășoară. Păpuși sărmane-n

Flaut depărtat pe deal. Fauni stau în smârc la pândă: Dorm aiurea-n stuf pe val Nimfe zvelte-n lene sfântă. Oglindiți în iaz, în

Lucește-n cerul verde-o stea subit Și zorii în spital se simt, subțirii. Ca-n vis bat clopotele mănăstirii Și sturzul cântă în tufiș,

Am Abend schweigt die Klage des Kuckucks im Wald. Tiefer neigt sich das Korn, der rote Mohn. Schwarzes Gewitter droht über dem Hügel. Das

Schlaf und Tod, die düstern Adler Umrauschen nachtlang dieses Haupt: Des Menschen goldnes Bildnis Verschlänge die eisige Woge Der Ewigkeit.

Die Männlein, Weiblein, traurige Gesellen, Sie streuen heute Blumen blau und rot Auf ihre Grüfte, die sich zag erhellen. Sie tun wie arme Puppen

Gewaltig endet so das Jahr mit goldnem Wein und Frucht der Gärten. Rund schweigen Wälder wunderbar und sind des Einsamen Gefährten. Da sagt

Der Acker leuchtet weiß und kalt. Der Himmel ist einsam und ungeheuer. Dohlen kreisen über dem Weiher Und Jäger steigen nieder vom Wald. Ein

Über den weißen Weiher Sind die wilden Vögel fortgezogen. Am Abend weht von unseren Sternen ein eisiger Wind. Über unsere Gräber Beugt sich

Gone and passed is the gold of day, And the evening’s brown and blue: Silenced the shepherd’s tender flute And the evening’s brown and blue Gone

Es wird schon kühl, es wird schon spat, Es ist schon Herbst geworden In Schwesters Garten, still und stad; Ihr Schritt ist weiß geworden. Ein

Voll Früchten der Hollunder; ruhig wohnte die Kindheit In blauer Höhle. Über vergangenen Pfad, Wo nun bräunlich das wilde Gras saust, Sinnt das

Wenn es Abend wird, Verläßt dich leise ein blaues Antlitz. Ein kleiner Vogel singt im Tamarindenbaum. Ein sanfter Mönch Faltet die

Es ist ein Stoppelfeld, in das ein schwarzer Regen fällt. Es ist ein brauner Baum, der einsam dasteht. Es ist ein Zischelwind, der leere Hütten

Am Abend tönen die herbstlichen Wälder von tödlichen Waffen, die goldnen Ebenen und blauen Seen, darüber die Sonne düstrer hinrollt; umfängt die

Blinde Klage im Wind, mondene Wintertage, Kindheit, leise verhallen die Schritte an schwarzer Hecke, Langes Abendgeläut. Leise kommt die weiße

Täglich kommt die gelbe Sonne über den Hügel. Schön ist der Wald, das dunkle Tier, Der Mensch; Jäger oder Hirt.

Septemberabend; traurig tönen die dunklen Rufe der Hirten Durch das dämmernde Dorf; Feuer sprüht in der Schmiede. Gewaltig bäumt sich ein

Am Abend trugen sie den Fremden in die Totenkammer; Ein Duft von Teer; das leise Rauschen roter Platanen; Der dunkle Flug der Dohlen; am Platz