Ștefan Petrea

eu un minut te-am omorât aseară privindu-te cu ochi de vasilisc, stătea lumina-n umbre să ne ceară, pe mâine parcă tot așa îl isc. nu-i reavănul din vin să ne apară că nu-i potop, mlădiță nu-i în

din lemn de Cruce chip cioplit mi-oi face stând Dumnezeu cu idolii alături chiar de exiști în zare, îmi înlături fiorul începând a-mi cerne pace. caniculari fiind ca pe sub pături femeie,-i încă vara

soarele, în haine de preot oficiază ziua, eu dețin doar noaptea în penitenciarul de stele și în carcera lunii, de-ar fi să-mi sugrum ființa s-ar naște un copil de neființă într-un travaliu

am în stomac o piatră nu fluturii iubirii, aripile ei sunt alcătuite din tăcere zborul, aur filozofal, o împinge la abur în amintirea ploilor nevenite, în pântecele meu deschis ca o cămașă la

Întâi sărut o zi, spre noaptea multă Ascunsă după ale sale buze, Apoi nocturn aduc să mă amuze O umbră ce de stele dulci ascultă. De prin războaie ne cădeau obuze, Răzmeriță e și-n gândire-ocultă Pe

înainte de alunecarea-n lumină fă-ți trei cruci din lemn de plumb, în numele soarelui, al lunii și al stelelor, nu descheia cămașa umbrei să nu ți se rătăcească mințile, de plouă, aprinde o

umbra se încheie la nasturii liniștii ermetizându-mi emoția tăcerii, cămașa de forță a singurătății mele, tu ești un ceas care a stat în zare încât și în mine sunt o singură secundă dormind, mă

Să mă pupați în... sân... Vă rog frumos! Cu ale voastre de rușine mame... La pieptul stelei plâng, să se destrame Al vostru sânge și al vostru os. Vi-i câmpul de blesteme mai mănos Când eu bat

sunt un dumnezeu oglindit în paharul cu votcă, de acolo-mi beau steaua unui destin nihilizat de ebrietate, pe chip lacrima înc-o accept într-un rid, pe țâță mai am un mușchi de bărbat, fără lapte,

în roșu ca flacăra de sânge e îmbrăcat asfințitul preludiu al nopții în care ne-om scoate inimile prin stern valsând în emoții sub cântecul de carne iar duhurile noastre s-or alinia precum niște

Din sărutul tău am înțeles de ce pământul iubește mai mult luna decât soarele și glasul tunetului galben sărută spinul roșu sub aripa vântului. Buza verde de pe ram iubește pogorâtorii dimineții, dar

am o malformație pe iubire, mi-au crescut picioare pe inimă în locul zborului, cordul meu pășește pe al tău, drum învecinat cu floarea de prin grădini ori de sub frunza ta himenul ți-e la locul

Te cer asemenea cum te cere vântul, în asfințit spre-a strânge ziua în trecutul rod de lacrimi al luminii... Te frâng cu repeziri adormiri aidoma nopții căreia omul și-a vândut neveghea... Cu răcnet