Ștefan Petrea

într-o realitate de veci, către moarte se nasc din ouă puii de înger sub cloșca de Dumnezeu, ei nu sunt ființă și realitatea lor este aeriformă, cât încă este aer pe Pământ că Pasărea ne vinde și

din cenușă mi-am extirpat pasărea s-o dau înapoi văzduhului, zborul are placentă de înger în travaliul flăcării reaprinse, aripile renăscute, aeriforme bat în toba spartă a timpului, era o vreme când

singurătatea e o femeie obscenă umblă nud și face sex neprotejat cu traiul meu din ea iese copilul din mine alunecând spre tânărul ce iubește îi cuprind pe amândoi cu brațele amintirii trezindu-mi

pe șevaletul luminii soarele desenează dimineață te salut din celălalt capăt al patului du-te și fă-mi cafeaua că eu am mâinile și picioarele amputate de somn te ridici cu greu abia la a treia cruce

ne-a dat pe lume liberul arbitru și-n pijamale-i Dumnezeu de-atunci eu ies pe unde în tenebră intru și doar ți-am zis din cuget să m-arunci. n-așternem gând de bine pe pupitru și tu pe mine m-afli

Să lași, femeie,-amorul să se lase, În întuneric a ne-nfige pași Și zborul lor din viermii de mătase Legat de drum tu mie să mi-l lași. În steaua de prin valurile joase Lăsând-o după moarte la

mi-e viermele sorbind amor din mațe, se-ntinde pe meleaguri de mătase pe umbra mea din tine să se lase, de colț de inimă să mă înhațe. în ceruri ce pe mări de gând sunt joase se-mbie moartea-n

Fior de-omăt se zbenguie în plete, Copiii cei din noi ne sunt bătrâni În toamna care vine pe-ndelete C-un anotimp de iarnă să m-amâni. Și viețile din gând ne sunt complete Fiind pe steaua de mormânt

îmi ascut creionul vinului în toamna care vine târâș, voi desena cu el minți pierdute înspre iarna ce ne va da merinde de ger și ninsori și alb în glii sub ferestre, deocamdată e încă vama lui

lingură din lemn de Cruce tu îmi aduci hrană sângelui cuie de stele și buzele mele sunt udate cu oțet din vin, mai este oleacă până se face tulburelul să-mi alerge pe oase dedesubt de vene și în

tăcerea, sângele singurătății, îmi urcă prin vene până la inimă, melodie de netrezit cocoșii doar găinile să fractureze oul cu un miez în noaptea în care tu izbești în pântecele tău că-s nouă luni de

arată-te, femeie, din minciună spre a clădi un miez pe alb castel și litera-n tăcere să ne spună pe după trai precum pe după fel. eu dorm în soare, treaz fiind în lună cu un mister alături, mititel

de te strig îmi răspunde tăcerea, fiara aceea cu dinți de singurătate, eu sunt într-o ebrietate de stele și lună ce pe cerul vieții mi se adună coborându-se-n ape, de dumnezeu făcând

rămășițele iubirii ne salvează pe amândoi din uitare, marea aceea înfigându-și caninii în stele, ronțăind haos pe deasupra de stânci, valul sărută cerul atât de oglindit că nu mai rămâne nimic

Copil e soarele în dimineață Făcând la gura mării calde spume Cafeaua vine, treaz să mă asume Și noaptea depărtarea o învață. Și Ra izbește pueril în lume Iar omului se vând minciuni în piață Din