William Shakespeare

Să te aseamăn cu o zi de vară? Tu ești mai dulce și surîzi mai blînd! În Mai e vînt și mugurii-i doboară Și timpul verii trece prea

Age and Youth by Willianm Shakespeare Crabbed age and youth Cannot live together; Youth is full of pleasure Age is full of care; Youth like

Ea jura ca-i din adevar, icoana si eu o cred, desi minciuna-i simt, ma vede june fara de prihana neinvatat cu-al lumii vested jind. Ma crede

Să mor aș vrea, sătul de toate eu, Să nu mai văd zdrobite crezuri iară, Nici vrednici în mizerie mereu Și nici sărmani în haine de

In mine vezi tu anotimpul cậnd Foi galbene pe crengi murind se zbat, Pe arcul lor in geruri tremurậnd Vechi coruri unde păsări au

Pe cinstea mea, nu ochii-mi te iubesc, ei ce te știu părelnică, nătîngă, doar inima, ce ei disprețuiesc înnebunită-i gata să răsfrîngă. Auzul,

A iernii mână n-o lăsa să strice, nedistilat, al verii tale chip pân’să teajungă gheara neferice, ți-adună dulcele aromat în șip că-i bucuros

Noi doi, da-mi drept s-o spun, ramanem doi, Chiar daca una dragostea ne face. Asa port singur pata de noroi Pe care s-o-mpartim nici nu mi-ar

Aramă, piatră, nesfârșită mare sunt în puterea morții ne-nțelese, cum ar putea tiparele de floare plăpânda frumusețe s-o păstreze? Duhul de

iubit-o cita lume-i intre noi numaratori de ploi din doi in doi si dintr-un ochi de dor necunoscut cite zapezi pe buze ti-au crescut asculta-ma

Mărturisesc: e-al tău și eu de-asemeni Chezașa ție mi-am lăsat voința. Mi-aș renega cuvântul de-ai să semeni Iertarea-n jur și-aș re\'ntregi

William Shakespeare Sonnet CV Let not my love be called idolatry Nor my beloved as an idol show, Since all alike my songs and

Sub pleoape nu i se ascunde-un soare, Mărgeanul de pe buze i-a pălit, De-i albă neaua, sânul ei îmi pare Posomorât iar păru-i -

Unirea sufletelor mari nu are Hotar, iubirea nu-i iubire dacă Se schimbă cînd întîmpină schimbare Sau cînd se pleacă celui care

Observă-te-n oglindă și spune-ntruchipării Că-i timpul de-o schimbare-n a rotunjimii dramă; Acea remodelare stă-n infinitul zării Ademenind

Tu vezi în mine anotimpul când Pierită frunza, galbenă și rară, În ceața rece-atârnă tremurând Pe crengi ca-n strane-n care veri

De ce nu cauți cea mai bună cale Să-nfrîngi tiranul timp ? De ce te pleci Și nu pui stavilă căderii tale Tăria ta, ci versurile-mi seci

Când patruzeci de ierni îți asaltează A ta sprânceană, bând din frumusețe, Podoaba tinereții - meditează - Va tremura ca buruieni răzlețe: Și

Tir\'d with all these, for restful death I cry: As, to behold desert a beggar born, And needy nothing trimm\'d in jollity, And purest faith

Ia-mi dragostele, dragul meu, ia-mi tot ! Ce vei avea mai mult ca înainte ? Eu n-am iubit nicicînd, de-aceea pot Să-ți dărui toată dragostea

Sătul de toate, caut tihna morții, Să nu mai văd slăvit pe cel nemernic, Și pe sărac cerșind în fața porții, Și pe cel rău hulind pe cel

Frumoasele ființe ne-or crește bunăstarea, Când n-o să moară fala întruchipării-n roze; La fel ca desfrânatul, ar îmbrăca paloarea Urmașul său

In primavara ta mi-ai fost departe pe cind Aprilie-ncerca nocturn un duh al tineretii sa desarte si se-nsotea in danturi cu Saturn. Nici tril

Privește-ți chipul răsturnat în unda Oglinzii reci și-ascultă cum te chiamă, Să-l re\'noiești că să-ți plătești dobânda În lume iar, o neferice

Cînd mă gîndesc că orișice răsare Stă doar o clipă în desăvîrșire, Că tot ce poartă scena asta mare E-nrîurit de-a stelelor rotire ; Cînd

Nici marmori, nici morminte princiare Nu vor trăi cît versul meu puternic ; În miezul lui vei străluci mai tare Decît în piatră sub un timp

Nu cred în piedici puse de noroc Unirii sufletelor mari- iubirea, Iubire nu-i de-i face silei loc Trădării răspunzând cu părăsirea. Oo, nu!

La despărțire, irisul, spre minte S-a reîntors și visul mi-l veghează; Juma\'te-nchis, se străduie cuminte Să mai arunce-n juru-mi câte-o

De ce-ai cărat, risipitoare undă, O moștenire-a frumuseții-n spate? Când a naturii lege se afundă În inimi dezgolite și curate: De ce-abuzezi,

Săpând adânc, din cronici anonime, Dezgrop ființe magice de ieri Și din frumoasele-epopei în rime, Domnițele și chipeși cavaleri. Văd pe

Când reazim te visam, știam că scrisul din harul tău își trage-al lui noroc dar azi în vers port toamna și plictisul și muza altora le lasă

Cum valurile cresc peste prundisuri minute curg spre moarte-n zbor nebun, locul si-l lasa fara ocolisuri celor din urma, care le rapun. Te nasti

Dacă ar fi esența cărnii gândul, Nu m-ar opri distanțele mârșave, Ci le-aș străbate surâzând ca vântul Ce-adunce-n portul tău iubit epave; Nu

Același timp ce-și toarce filigranul, -Chenar privirii ce-a-nrobit priviri- Va fi să fie pentru ea tiranul Ucigători de nuri și

FROM off a hill whose concave womb re-worded A plaintful story from a sistering vale, My spirits to attend this double voice accorded, And down I

De ce ți-e teamă de-ochii de vădană Înlăcrimați și ești atât de laș? Vei fi jelit căci vei lăsa o rană În lume de-ai să mori fără urmași. Vei

Privește-te în ochi: o față nouă De-ai modela, când asta se destramă, Te vei găsi la fel în amândouă; Nefericești o viitoare mamă, De mai

Însingurat, n-O mai invoc cu teamă În ajutor la fiecare vers, Căci ritmul grațios mi se destramă Și dorul d-Euterpe mi s-a sters. De-acum,

Să nu iubești pe nimeni, e-o rușine Cînd ești în dăruiri nestăvilit ! Mulți te iubesc, o știi destul de bine ; În schimb, că nu

Iubirea-mi n-o numiți idolatrie Iar pe cel drag să nu-l priviți ca zeu, Dacă în cînt și-n lauda mea vie Făptura sa o preamăresc

Iubind, pacatuiesc; urand, esti sfanta, alungi nelegiuirea indragirii dar masurandu-ne gasesc ca-i blanda si-i dulce vina mea, un fruct al

Nu, dragostea nu-mi e idolatrie cel ce mi-e drag nu-i idol nicidecum, la fel mi-e cantecul si-i dat sa fie doar unuia-nchinat, oricand,

Iubirea mea de-ar fi copil de rege, Ar fi pripasul soartei, slujitor Iubit de timp sau frînt de aspra-i lege, Boz între bozi sau floare între

SONETUL IV Cînd risipești al frumuseții har De ce-l reverși numai asupra ta ? Nu dă Natura, împrumută, doar, Și darnică fiind, la fel te

Regretul nu-i că ea îți aparține, Iar eu revărs prinosul de iubire, Ci este-acela că și ea pe tine A pus gingaș de-a pururi stăpânire. Iubirii

SONETUL I Frumoasele făpturi le vrem sporite Să n-aibă floarea frumuseții moarte ; Cînd vor pieri, cu vremea, ofilite, Urmașul

O, tu, copile drag care supui Și schimbătorul timp și coasa lui, Trecînd prin ani, tu tot mai mîndru pari Și cei din jur apun ca să

Iubindu-ti ochii-n care se rasfrange privirea mea, de ei compatimita ii vad, in negru, cum incearca-a plange cu mila tandra, inima-mi

De vrei să mă urăști, urăște-mă acum, Cậnd toata lumea impotriva-mi sare, Slujește-i ura, pleacă-mă oricum, Fii pentru jertfa ta făr’ de

Am dojenit aseară timpuria Violă-n floare: \"Dulcele parfum, Mi l-ai răpit, hoț tandru!\" iar mândria În mine-am îngropat-o de acum. Neprihănitul

Iubirea mea de-ar fi copil de rege, Ar fi pripasul soartei, slujitor Iubit de timp sau frînt de aspra-i lege, Boz între bozi sau floare între

Fii josnic, josnic de esti socotit a fi sau a nu fi pot fi tot una cand bucuria ta s-a naruit cand cei din jur i-adauga minciuna! De ce

Priceperea nu mi-o adun din stele Și totuși parcă-s astrolog un pic, Deși nu știu nici bune și nici rele, Nici plăgi, nici mersul vremii să

N-o să te lauzi, vreme, niciodat’ Că eu mă schimb ; a tale piramide Nici noi nu-mi par, nici n-au nimic ciudat ; Veștmîntul lor același lut

A fi netrebnic e mai drept decît A nu fi, cînd porți vina fără vină, Cînd unii oameni te privesc urît, Să-ți facă mulțumirea mai

De văduva ce te-o jeli porți teama De-ți mistui viața-n cruntă sihăstrie ? O, dacă mori fără urmași ia seama : Vei fi de-o lume

Cînd văd în hronicul de altădată Slăvindu-se trecute frumuseți, În stihuri vechi domnițe lăudate Și cavalerii chipeși și semeți, Atunci

HAMLET DRAMATIS PERSONAE (PAGINA 1) CLAUDIUS king of Denmark. (KING CLAUDIUS:) HAMLET son to the late, and nephew to the present

Ce-am folosit ținînd de baldachin, Fiind slăvit după înfățișare Sau înălțînd spre timpii care vin O temelie-atît de trecătoare ? Și ce

SONETUL I Frumoasele făpturi le vrem sporite Să n-aibă floarea frumuseții moarte ; Cînd vor pieri, cu vremea, ofilite, Urmașul

De nu e nou nimic și tot ce este-a Mai fost cîndva, o, mintea cum se minte ! Născînd idei în zilele acestea Ea naște-un prunc născut mai

Ce leac baui din lacrima de stima curgand prin filtre diavolesti, din frig? Mi-e spaima vis si visul spaime-anima si pierd cand sunt aproape de

Cei ce-ar putea răni, dar nu-ți fac rană, Și nu sînt cruzi chiar cînd ne par cumpliți, Cei ce, clintind pe toți, rămîn de stană Și nu se

Rechem în iarna dulcilor tăceri, Speranțe rătăcite în trecut Și-l plâng cu lacrimi noi pe cel de ieri, Ce prin deșertul vieții s-a pierdut, Iar

Pe cît de iute cazi, vei crește Prin cel în care urmele-ți rămîn Și-n sîngele ce-l dărui tinerește Vei dăinui și cînd vei fi

No longer mourn for me when I am dead Then you shall hear the surly sullen bell Give warning to the world that I am fled From this vile world,

De ce mi-e versul fără strălucire, Mereu același și nemlădiat ? De ce nu prind c-o singură privire Podoabe noi într-un mănunchi curat ? De

Cînd voi fi mort să plîngi doar cît vor bate, Tînguitoare, clopotele mari, Vestind că schimb o lume de păcate Cu lumea viermilor și mai

SONETUL I Frumoasele făpturi le vrem sporite Să n-aibă floarea frumuseții moarte ; Cînd vor pieri, cu vremea, ofilite, Urmașul

SONETUL IV Cînd risipești al frumuseții har De ce-l reverși numai asupra ta ? Nu dă Natura, împrumută, doar, Și darnică fiind, la fel te

Unthrifty loveliness, why dost thou spend Upon thyself thy beauty\'s legacy? Nature\'s bequest gives nothing but doth lend, And being frank she

Că ești vorbit de rău, n-ai nici o vină, Doar bîrfa rîde pururi de cel pur ; Podoaba frumuseții învenină Pe corb chiar dacă zboară în

De dragostea de sine-i stapanita fiinta mea, orice cotlon din mine, nu-i leac s-o mantuie, e zidita in invelisul inimii prea-pline. Nu-i chip mai

Cei care-și cred norocul tors de stele Să-și poarte cin și nume cu trufie ! Îndepărtat prin soarta mea de ele, Destinu-n taină preț mai

Cand stors de vlaga trag catre-asternutul Ce-i plata dulce-a trudei dupa drum, Alt drum isi afla-n mine inceputul: De-mi zace trupul, mintea-mi

De ce mi-e stihul fara straluciri, lipsit de mladiere si schimbare? De ce nu-mi lunec sterpele priviri spre-a mestesugului prea grea lucrare? De

Induction, Scene I SCENE I. Before an alehouse on a heath. Enter Hostess and SLY SLY I\'ll pheeze you, in faith. Hostess A pair of

What is your substance, whereof are you made, That millions of strange shadows on you tend? Since every one hath, every one, one shade, And you,

HAMLET DRAMATIS PERSONAE (PAGINA 2) ACT I SCENE II A room of state in the castle. [Enter KING CLAUDIUS, QUEEN GERTRUDE,

HAMLET DRAMATIS PERSONAE (PAGINA 8) ACT IV SCENE VI Another room in the castle. [Enter HORATIO and a Servant] HORATIO What

HAMLET DRAMATIS PERSONAE (PAGINA 7) ACT IV SCENE II Another room in the castle. [Enter HAMLET] HAMLET Safely

Nu-s ochii Doamnei mele rupți din soare Nici roșul de pe buze nu-i mărgean; Omătu-i alb, dar sînu-i oacheș pare, Iar negrul păr sîrmos, ca de

Pe suflet, ca pe-o pânză, cu penelul, Eu te-am răpit pe veci închipuirii, Ca să-mi admir prin trupul-ramă, țelul Duios din perspectivele

Trista substanța-a cărnii de-ar fi gând păgubitoarele hotare-aș trece în ciuda depărtării, aducând faptura ta ce-n alte zări petrece. N-ar fi

HAMLET DRAMATIS PERSONAE (PAGINA 4) ACT II SCENE I A room in POLONIUS\' house. [Enter POLONIUS and REYNALDO] LORD

HAMLET DRAMATIS PERSONAE (PAGINA 5) ACT III SCENE I A room in the castle. [Enter KING CLAUDIUS, QUEEN GERTRUDE,

HAMLET DRAMATIS PERSONAE (PAGINA 3) ACT I SCENE III A room in Polonius\' house. [Enter LAERTES and OPHELIA] LAERTES My

When most I wink, then do mine eyes best see, For all the day they view things unrespected; But when I sleep, in dreams they look on thee, And

Those parts of thee that the world\'s eye doth view Want nothing that the thought of hearts can mend; All tongues, the voice of souls, give thee

When I have seen by Time\'s fell hand defaced The rich proud cost of outworn buried age; When sometime lofty towers I see down-razed And brass

Devouring Time, blunt thou the lion\'s paws, And make the earth devour her own sweet brood; Pluck the keen teeth from the fierce tiger\'s

Not marble, nor the gilded monuments Of princes, shall outlive this powerful rhyme; But you shall shine more bright in these contents Than unswept

Să te asemăn cu o zi de vară? Tu ai un chip mai gingaș, mai senin Vânt aspru-n mai flori tinere doboară Și-arenda verii ține prea

Like as the waves make towards the pebbled shore, So do our minutes hasten to their end; Each changing place with that which goes before, In

Tired with all these, for restful death I cry, As, to behold desert a beggar born, And needy nothing trimm\'d in jollity, And purest faith

O, lest the world should task you to recite What merit lived in me, that you should love After my death, dear love, forget me quite, For you in me

Against my love shall be, as I am now, With Time\'s injurious hand crush\'d and o\'er-worn; When hours have drain\'d his blood and fill\'d his

That thou art blamed shall not be thy defect, For slander\'s mark was ever yet the fair; The ornament of beauty is suspect, A crow that flies in

Since brass, nor stone, nor earth, nor boundless sea, But sad mortality o\'er-sways their power, How with this rage shall beauty hold a

Not from the stars do I my judgment pluck; And yet methinks I have astronomy, But not to tell of good or evil luck, Of plagues, of dearths, or

Is it for fear to wet a widow\'s eye That thou consumest thyself in single life? Ah! if thou issueless shalt hap to die. The world will wail thee,

A fi sau a nu fi. E intrebarea ! Mai bine e sa suferi stoic soarta Ce-ti sta-mpotriva cu sageti si pietre, Ori sa infrunti acest ocean

Ah! wherefore with infection should he live, And with his presence grace impiety, That sin by him advantage should achieve And lace itself with

Whilst I alone did call upon thy aid, My verse alone had all thy gentle grace, But now my gracious numbers are decay\'d And my sick Muse doth give

Thy glass will show thee how thy beauties wear, Thy dial how thy precious minutes waste; The vacant leaves thy mind\'s imprint will bear, And of

So are you to my thoughts as food to life, Or as sweet-season\'d showers are to the ground; And for the peace of you I hold such strife As \'twixt

I. WHEN my love swears that she is made of truth, I do believe her, though I know she lies, That she might think me some untutor\'d

Sin of self-love possesseth all mine eye And all my soul and all my every part; And for this sin there is no remedy, It is so grounded inward in

That time of year thou mayst in me behold When yellow leaves, or none, or few, do hang Upon those boughs which shake against the cold, Bare

Is it thy will thy image should keep open My heavy eyelids to the weary night? Dost thou desire my slumbers should be broken, While shadows like

As an unperfect actor on the stage Who with his fear is put besides his part, Or some fierce thing replete with too much rage, Whose strength\'s

Shall I compare thee to a summer\'s day? Thou art more lovely and more temperate: Rough winds do shake the darling buds of May, And summer\'s

How heavy do I journey on the way, When what I seek, my weary travel\'s end, Doth teach that ease and that repose to say \'Thus far the miles are

I grant thou wert not married to my Muse And therefore mayst without attaint o\'erlook The dedicated words which writers use Of their fair

If the dull substance of my flesh were thought, Injurious distance should not stop my way; For then despite of space I would be brought, From

When, in disgrace with fortune and men\'s eyes, I all alone beweep my outcast state And trouble deal heaven with my bootless cries And look upon

Or I shall live your epitaph to make, Or you survive when I in earth am rotten; From hence your memory death cannot take, Although in me each part

But be contented: when that fell arrest Without all bail shall carry me away, My life hath in this line some interest, Which for memorial still

O, how I faint when I of you do write, Knowing a better spirit doth use your name, And in the praise thereof spends all his might, To make me

Sweet love, renew thy force; be it not said Thy edge should blunter be than appetite, Which but to-day by feeding is allay\'d, To-morrow

Thus can my love excuse the slow offence Of my dull bearer when from thee I speed: From where thou art why should I haste me thence? Till I

Why is my verse so barren of new pride, So far from variation or quick change? Why with the time do I not glance aside To new-found methods and to

Lipsindu-mi tu, cu mintea doar te sorb, Căci văzu-n care mintea mea se-ncrede În parte-i teafăr și în parte-i orb; Pare-a vedea și totuși nu mai

Lord of my love, to whom in vassalage Thy merit hath my duty strongly knit, To thee I send this written embassage, To witness duty, not to show my

Thus is his cheek the map of days outworn, When beauty lived and died as flowers do now, Before the bastard signs of fair were born, Or durst

Take all my loves, my love, yea, take them all; What hast thou then more than thou hadst before? No love, my love, that thou mayst true love

Those petty wrongs that liberty commits, When I am sometime absent from thy heart, Thy beauty and thy years full well befits, For still temptation

So oft have I invoked thee for my Muse And found such fair assistance in my verse As every alien pen hath got my use And under thee their poesy

When I consider every thing that grows Holds in perfection but a little moment, That this huge stage presenteth nought but shows Whereon the stars

A woman\'s face with Nature\'s own hand painted Hast thou, the master-mistress of my passion; A woman\'s gentle heart, but not acquainted With

The other two, slight air and purging fire, Are both with thee, wherever I abide; The first my thought, the other my desire, These present-absent

I never saw that you did painting need And therefore to your fair no painting set; I found, or thought I found, you did exceed The barren tender

So is it not with me as with that Muse Stirr\'d by a painted beauty to his verse, Who heaven itself for ornament doth use And every fair with his

So am I as the rich, whose blessed key Can bring him to his sweet up-locked treasure, The which he will not every hour survey, For blunting the

O, how much more doth beauty beauteous seem By that sweet ornament which truth doth give! The rose looks fair, but fairer we it deem For that

FROM fairest creatures we desire increase, That thereby beauty\'s rose might never die, But as the riper should by time decease, His tender heir

Being your slave, what should I do but tend Upon the hours and times of your desire? I have no precious time at all to spend, Nor services to do,

Betwixt mine eye and heart a league is took, And each doth good turns now unto the other: When that mine eye is famish\'d for a look, Or heart in

Let the bird of loudest lay, On the sole Arabian tree, Herald sad and trumpet be, To whose sound chaste wings obey. But thou shrieking

If there be nothing new, but that which is Hath been before, how are our brains beguiled, Which, labouring for invention, bear amiss The second

When to the sessions of sweet silent thought I summon up remembrance of things past, I sigh the lack of many a thing I sought, And with old woes

My glass shall not persuade me I am old, So long as youth and thou are of one date; But when in thee time\'s furrows I behold, Then look I death

Let me not to the marriage of true minds Admit impediments. Love is not love Which alters when it alteration finds, Or bends with the remover

Two loves I have of comfort and despair Which like two spirits do suggest me still: The better angel is a man right fair, The worser spirit a

Weary with toil, I haste me to my bed, The dear repose for limbs with travel tired; But then begins a journey in my head, To work my mind, when

To the Right Honourable Henry Wriothesly, EARL OF SOUTHAMPTON AND BARON OF TICHFIELD. THE love I dedicate to your lordship is without end;

\'Vilia miretur vulgus; mihi flavus Apollo Pocula Castalia plena ministret aqua.\' To the Right Honourable Henry Wríothestly, EARL OF

Who will believe my verse in time to come, If it were fill\'d with your most high deserts? Though yet, heaven knows, it is but as a tomb Which

Some glory in their birth, some in their skill, Some in their wealth, some in their bodies\' force, Some in their garments, though new-fangled

That god forbid that made me first your slave, I should in thought control your times of pleasure, Or at your hand the account of hours to

Who is it that says most? Which can say more Than this rich praise, that you alone are you? In whose confine immured is the store Which should

Against that time, if ever that time come, When I shall see thee frown on my defects, When as thy love hath cast his utmost sum, Call\'d to that

Let those who are in favour with their stars Of public honour and proud titles boast, Whilst I, whom fortune of such triumph bars, Unlook\'d for

Mine eye hath play\'d the painter and hath stell\'d Thy beauty\'s form in table of my heart; My body is the frame wherein \'tis held, And

But wherefore do not you a mightier way Make war upon this bloody tyrant, Time? And fortify yourself in your decay With means more blessed than my

That thou hast her, it is not all my grief, And yet it may be said I loved her dearly; That she hath thee, is of my wailing chief, A loss in love

As a decrepit father takes delight To see his active child do deeds of youth, So I, made lame by fortune\'s dearest spite, Take all my comfort of

How careful was I, when I took my way, Each trifle under truest bars to thrust, That to my use it might unused stay From hands of falsehood, in

How can my Muse want subject to invent, While thou dost breathe, that pour\'st into my verse Thine own sweet argument, too excellent For every

How can I then return in happy plight, That am debarr\'d the benefit of rest? When day\'s oppression is not eased by night, But day by night, and

Let me confess that we two must be twain, Although our undivided loves are one: So shall those blots that do with me remain Without thy help by me

Mine eye and heart are at a mortal war How to divide the conquest of thy sight; Mine eye my heart thy picture\'s sight would bar, My heart mine

My tongue-tied Muse in manners holds her still, While comments of your praise, richly compiled, Reserve their character with golden quill And

When I do count the clock that tells the time, And see the brave day sunk in hideous night; When I behold the violet past prime, And sable curls

When forty winters shall beseige thy brow, And dig deep trenches in thy beauty\'s field, Thy youth\'s proud livery, so gazed on now, Will be a

Look in thy glass, and tell the face thou viewest Now is the time that face should form another; Whose fresh repair if now thou not renewest, Thou

Music to hear, why hear\'st thou music sadly? Sweets with sweets war not, joy delights in joy. Why lovest thou that which thou receivest not

For shame! deny that thou bear\'st love to any, Who for thyself art so unprovident. Grant, if thou wilt, thou art beloved of many, But that thou

Lo! in the orient when the gracious light Lifts up his burning head, each under eye Doth homage to his new-appearing sight, Serving with looks his

O, that you were yourself! but, love, you are No longer yours than you yourself here live: Against this coming end you should prepare, And your

As fast as thou shalt wane, so fast thou growest In one of thine, from that which thou departest; And that fresh blood which youngly thou

S-arati ca majestatea-i majestate, Zi – ziua, noapte – noaptea, timpul – timp, Ar fi sa pierdem ziua, noaptea, timpul. Si cum

Sa nu dai glas, nu, gandurilor tale; Din gand nechibzuit sa nu faci fapta; Sa fii prietenos, dar nu vulgar; Prietenii, daca i-ai

In ceea ce priveste hrana, doar viermele e singuru-mparat. Vedeti, noi ingrasam toate celelalte animale ca sa ne ingrase pe noi, si noi ne ingrasam

When forty winters shall besiege thy brow And dig deep trenches in thy beauty\'s field, The youth\'s proud livery, so gazed on now, Will be a

From fairest creatures we desire increase, That thereby beauty\'s rose might never die, But as the riper should by time decease, His tender heir

ACT II. Scene I. A lane by the wall of Capulet\'s orchard. Enter Romeo alone. Rom. Can I go forward when my heart is here? Turn back,

Unthrifty loveliness, why dost thou spend Upon thyself thy beauty\'s legacy? Nature\'s bequest gives nothing, but doth lend, And being frank, she

Look in thy glass, and tell the face thou viewest Now is the time that face should form another; Whose fresh repair if now thou not renewest, Thou

Those hours, that with gentle work did frame The lovely gaze where every eye doth dwell, Will play the tyrants to the very same And that unfair

Lo! in the orient when the gracoius light Lifts up his burning head, each under eye Doth homage to his new-apperaing sight, Serving with looks his

Then let not winter\'s ragged hand deface In thee thy summer, ere thou be distill\'d: Make sweet some vial; treasure thou some place With

So are you to my thoughts as food to life, Or as sweet-season\'d showers are to the ground; And for the peace of you I hold such strife As \'twixt

Blow, blow, thou winter wind, Thou art not so unkind As man\'s ingratitude; Thy tooth is not so keen, Because thou art not seen,

My love is strengthened, though more weak in seeming; I love not less, though less the show appear; That love is merchandized, whose rich

Music to hear, why hear\'st thou music sadly? Sweets with sweets war not, joy delights in joy: Why loves thou that which thou receivest not

Is it for fear to wet a widow\'s eye That thou consum\'st thyself in single life? Ah! If thou issuless shalt hap to die, The world will wail thee,

All the world\'s a stage, And all the men and women merely players; They have their exits and their entrances, And one man in his time plays many

But, lo! from forth a copse that neighbours by, A breeding jennet, lusty, young, and proud, Adonis\' trampling courser doth espy, And forth she

Il mio occhio s\'è fatto pittore ed ha tracciato L\'immagine tua bella sul quadro del mio cuore; il mio corpo è cornice in cui è

Dramatis Personae Chorus. Escalus, Prince of Verona. Paris, a young Count, kinsman to the Prince. Montague, heads of two houses at

Shall I compare thee to a summer\'s day? Thou art more lovely and more temperate: Rough winds do shake the darling buds of May, And summer\'s

Say that thou didst forsake me for some fault, And I will comment upon that offence: Speak of my lameness, and I straight will halt, Against thy

My love is as a fever longing still, For that which longer nurseth the disease; Feeding on that which doth preserve the ill, The uncertain sickly

Why is my verse so barren of new pride, So far from variation or quick change? Why with the time do I not glance aside To new-found methods, and

ACT V. Scene I. Mantua. A street. Enter Romeo. Rom. If I may trust the flattering truth of sleep My dreams presage some joyful news at

EVEN as the sun with purple-colour\'d face Had ta\'en his last leave of the weeping morn, Rose-cheek\'d Adonis tried him to the chase; Hunting he

From you have I been absent in the spring, When proud-pied April, dressed in all his trim, Hath put a spirit of youth in everything, That heavy

Why didst thou promise such a beauteous day, And make me travel forth without my cloak, To let base clouds o\'ertake me in my way, Hiding thy

No more be grieved at that which thou hast done: Roses have thorns, and silver fountains mud; Clouds and eclipses stain both moon and sun, And

If thou survive my well-contented day, When that churl Death my bones with dust shall cover, And shalt by fortune once more re-survey These poor

Thy bosom is endeared with all hearts, Which I by lacking have supposed dead, And there reigns love and all love\'s loving parts, And all those

That time of year thou mayst in me behold When yellow leaves, or none, or few, do hang Upon those boughs which shake against the cold, Bare

Full many a glorious morning have I seen Flatter the mountain-tops with sovereign eye, Kissing with golden face the meadows green, Gilding pale

Il dono tuo, il quaderno, e\' dentro la mia mente scritto tutto in memoria imperitura, che assai piu\' durera\' di quelle vuote pagine, oltre ogni

When to the sessions of sweet silent thought I summon up remembrance of things past, I sigh the lack of many a thing I sought, And with old woes

Those hours, that with gentle work did frame The lovely gaze where every eye doth dwell, Will play the tyrants to the very same And that unfair

Then let not winter\'s ragged hand deface In thee thy summer, ere thou be distill\'d: Make sweet some vial; treasure thou some place With

Take all my loves, my love, yea, take them all; What hast thou then more than thou hadst before? No love, my love, that thou mayst true love

Dem Spiegel glaub\' ich nimmer meine Jahre, Solange dir die Jugend sich gesellt, Doch wenn ich Furchen erst an dir gewahre, Dann weiß ich, daß