Jorge Luis Borges

După încheierea bătăliei de la Clontarf, în care umilit a fost norvegul, Preaînaltul Rege și-a chemat poetul și i-a spus: – Isprăvile cele mai

Moto: ...Thy rope of sands ... George Herbert Linia cuprinde un număr infinit de puncte; planul, un numar

Oamenii și-i imaginează pe orbi închiși într-o lume întunecată. Chiar este un vers al lui Shakespeare care justifică această opinie. Shakespeare

N-am citit prea mult in viața mea, în schimb am re-citit foarte mult. Am început să-mi pierd vederea în 1955 și de atunci n-am mai încercat să

Lui Borges − celuilalt, nu mie − i se întîmplă tot felul de lucruri. Eu nu fac altceva decît să hoinăresc prin Buenos Aires, zăbovind

Să cauți râul ce e timp și apă, Să-ți amintești că timpu-i tot un râu, Să știi că ne petrecem ca un râu Și-al nostru chip se oglindește-n

Victoriei Ocampo La pagina 22 din Istoria Razboiului European de Liddell Hart, se spune ca o

Abel si Cain se intilnira dupa moartea lui Abel. Mergeau amindoi prin desert si se recunoscura de departe, caci amindoi erau foarte inalti.

Între iubita mea și mine se vor ridica trei sute de nopți ca trei sute de ziduri, iar marea va fi o taină între noi. Nu vor mai fi decât

Vreau să aduc mulțumiri dumnezeiescului Labirint de efecte și cauze Pentru diversitatea făpturilor Care alcătuiesc acest univers

De Quincey: Writings, XIII, 345. Din atelierul sau, aflat in doua incaperi scobite sub pamint, Paracelsus ii ceru

Un om ce-și îngrijește grădina, așa cum dorea Voltaire. Cel care mulțumește pentru că pe lume există muzică. Cel ce descoperă cu bucurie o

Celui ce mă citește Invulnerabil ești. Cum, nu ți-au dat Cereștii zei ce soarta-ți pândesc Deșarte certitudini? Nu ți-e oare Timp neoprit

Pentru ca oroarea lui sa fie perfecta, Caesar, incoltit la piciorul unei statui de nerabdatoarele pumnale ale prietenilor sai, descopera,

Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te

Fragmente dintr-o Evanghelie apocrifă 3. Nefericit cel sărac cu duhul, fiindcă sub pământ va fi ceea ce este acum pe pământ. 4. Nefericit cel ce

Să nu vă temeti că-n tăcuta noapte pe-alei m-as pierde,-n vraja peste fire a parcului, de-arome si de soapte răpit, care te-mbie la

Legenda lui Buda este iluminativă și credința sa nu este impusă nimănui. În Japonia se susține neistoricitatea lui Buda, insistându-se pe doctrină.

And if he left off dreaming about you ... Through the Looking-Glass, VI Nimeni nu l-a vazut debarcind in noaptea aceea desavirsita, nimeni n-a

Cînd am început să studiez germana, prin 1917, am descoperit în antologia lui Benzmann un scurt poem de Hermann Hesse. Un călător petrece o noapte la

Pe undeva, prin partile Junin-ului, sau mai sus, catre Tapalque, am auzit istoria aceasta. Un copil disparuse in urma unei navale a pieilor

C-un rege din vechime vis spăimos. De fier îi e coroana. Ochiul crunt. Astfel de chipuri astăzi nu mai sunt. L-ascultă spada, câine credincios. E

Doi oameni au pășit decis pe lună Și alții-apoi. Putea-vor ei să spună, Prin vorbe și prin arta ce visează Și șlefuiește, ce-au putut să

Istoria știe că cel mai crud dintre guvernatorii Sudanului a fost Yakub Beteagul, care și-a lăsat țara pradă silniciilor făptuite de

Marea Inainte ca visul (sau teama) să țeasă Mitologii și cosmogonii, Înainte ca timpul să se transforme-n zile, Marea, marea veșnică, exista

Scripturi de lumină se năpustesc asupra umbrei, mai uimitoare decât meteorii. Mândrul oraș necunoscut se revarsă peste câmpie. Sigur de viața și de

Cred ca prietenia este poate FAPTUL ESENTIAL al vietii. Prietenia, asa cum mi-a spus Adolpho Bioy Casares, are acest avantaj asupra dragostei: nu are

(În anul 1102 Magnus Barfod a pornit la cucerirea rând pe rând a regatelor Irlandei; se spune că în ajunul morții a primit acest salut din partea lui

nimeni n-a perceput frumusețea drumurilor habituale până ce, groaznic în tumult și dureros în contorsiunea de martir, se prăvale zdrențărosul

În 1935 l-am cunoscut pe Henri Michaux la Buenos Aires. Mi-l aduc aminte ca pe un om senin si surîzător, foarte lucid, plăcut si amabil, fără să fie

Mirar el río hecho de tiempo y agua y recordar que el tiempo es otro río, saber que nos perdemos como el río y que los rostros pasan como el

Amuțesc corzile. Muzica știa ce simt eu.

Trecutul unde-i? Unde-i straniul vis Cu grele spade de tatari visat? Dar zidul nalt ce-atunci s-a ridicat? Dar lemnul Crucii, pom din

Până sosi-va ceasul de galben asfințit Nu-mi voi putea lua ochii De la impunătorul tigru de Bengal. De colo-colo umblă pe hărăzitu-i drum Și nici

Stevenson observă că există o virtute fără de care toate celelalte sînt inutile; această virtute este farmecul. Lungile veacuri ale literaturii ne

Dormeam pe culme și frumos Îmi era trupul pe care anii-l stricară. Înalt în noaptea elenă, centaurul Își încetinea goana cvadruplă Ca să-mi

Artificii (1944) PROLOG Chiar dacă sunt executate cu mai puțină stângăcie, piesele din această carte nu diferă de cele care alcătuiesc

Operă a puterii dumnezeiesti, a supremei întelepciuni si, în mod ciudat, a primei iubiri, infernul lui Dante, cel mai faimos dintre infernurile

Luna nu știe că este liniștită și strălucitoare și nici măcar că este lună ; Nisipul că este nisip . Nu există un lucru care să știe că forma lui

Motanul alb, celibatar, se uita in alba stralucire a oglinzii, fara-a putea-ntelege ca albeata si ochii aurii nemaivazuti in casa pina-atunci

La începutul perioadei pe care un istoric olandez a denumit-o nedefinit, Epoca Modernă, s-a răspîndit în întreaga Europă numele unei cărti, De tribus

Pentru noi toți, alegoria este o eroare estetică. (Primul meu gând a fost să scriu”nu este altceva decât o eroare a esteticii”, dar pe urmă mi-am dat

Biblia, al cărei nume recesc este un plural, înseamnă "cărtile". Este, de fapt, o bibliotecă ce cuprinde cărtile fundamentale ale literaturii

Există un rând de Verlaine pe care nu mi-l voi aminti. Există o stradă apropiată pe care pașii mei nu vor mai trece. Există o oglindă care m-a

Aici încă o dată, buzele neuitate, unic și asemenea vouă. Am stăruit în apropierea fericirii și în măruntaiele suferinței. Am străbătut marea. Am

Reproș ori lacrimi nimeni să nu poată A socoti divina-i măiestrie, Când El, cu o superbă ironie, Mi-a dat și cărți și noapte deodată. În ăst

Cu trupul ultragiat de recea spadă-a Lui Hamlet moare-un rege-n Danemarca, În nalt palat de piatră, ce domină De crunți pirați cutreierata

Remușcare pentru orice moarte Desprins de memorie și de speranță, Nelimitat, abstract, aproape viitor, Mortul nu e mort: este moartea. Precum

Cine îmbrățișează o femeie este Adam. Femeia este Eva. Totul se întâmplă pentru prima oară. Văzut-am ceva alb pe cer. Că-i luna mi se spune, dar

Nimeni nu e patria. Nici măcar călărețul Care, semeț, când se crapă de ziuă într-o piață pustie, Străbate timpul pe un armăsar de bronz, Nici

Faptul că am văzut crescînd orasul Buenos Aires, crescînd si descrescînd. Că îmi aduc aminte de curtea cu vită, de verandă si havuz. Că

Un singur om s-a născut, un singur om a murit pe pământ. A afirma contrariul este pur și simplu statistică, este o adunare imposibilă. Nu mai puțin

în fierul ei zăresc viteaza soartă a celui care azi țărînă este. E-un crunt război pe mare-a lui poveste. în van, căci biruit a

nu detaliul simbolic, de-a înlocui un trei pentru un doi nici acea goală metaforă ce convoacă un an agonizant și altul ce apare nici îndeplinirea

De fier, de încovoiați tiranți de fier enorm trebuie să fie noaptea, ca să nu explodeze și să se facă țăndări, puzderia de lucruri pe care ochii

Te-nșeli de crezi că fi-vei izbăvit De ce-au scris cei pe care îi implori. Nu ești ceilalți și-acum te trec fiori În centrul labirintului

O spadă, O spadă de fier făurită în răcoarea zorilor, O spadă cu rune Pe care nimeni nu le va putea nesocoti, Nici descifra cu totul, O spadă

Nu știe nimeni, nici măcar oglinda că amare lacrimi omenești vărsat-a. Nu poate bănui că prăznuiește acele lucruri vrednice de lacrimi: zoritul

Memoria timpului E plină de spade și corăbii, De pulberea imperiilor Și de foșnetul hexametrilor. De uriașii cai de război, De strigăte și de

Mă ține-n pază, Doamne. (Vocativul Pe Nimeni nu privește. E-un cuvânt Despre-o zăbavă fără legământ, O teamă e, ce-o scrijelește scribul.) De

Din străzile ce-ngroapă afințitul E una (care-o fi?) cutreierată Acuma pentru cea din urmă dată, Indiferent, de pasul meu, sortitul De Cel care

Intră lumina și-mi aduc aminte; iat-o. Dintru început îmi spune numele lui, care este (se înțelege) al meu. Mă întorc la robia care a ținut mai

Mă gândesc la lucrurile care ar fi putut să fie și nu au fost La tratatul de mitologie saxonă pe care Beda nu l-a scris La opera de neînchipuit pe

După ani de exil, m-am întors la casa copilăriei și încă mi-e străină ambianța ei. Mîinile mele au atins copacii cum ai atinge pe cineva care

Am comis cel mai grav dintre pacatele Pe care le poate comite un om. N-am fost Fericit. Fie ca ghetarii uitarii Sa ma taraie si sa ma piarda,

Primul pod pe Constitucion si, la picioarele mele, Zgomotul trenurilor care țeseau labirinturi de fier. Fum și șuierături se ridică în noapte. Și

Migrațiile pe care istoricul, călăuzit de întâmplătoarele resturi de ceramică și de obiecte de bronz, încearcă să le fixeze pe hartă și pe care nu

Patruzeci de cărți de joc deplasează viața. Colorate talismane de carton ne fac să ne uităm destinele, și o creație surîzătoare umple timpul

Pășești tiptil, că nici nu te simțim, Învăluită-n taină și tăcere. Sub clar de lună, ești ca o panteră Pe care-n depărtare o

Nu ți-am redobândit apropierea, patria mea, dar pot să-ți privesc stelele. Mi le dezvăluie cerul depărtat, și iată, catargul se pierde în farmecul

Scăpare n-ai în ce-au lăsat în scris Acei pe care spaima ta-i imploră. Nu ești ceilalți. Te vezi în astă oră În centrul gol de labirint închis De

Ușor ne pare-acum că este totul În schimbător trecut irevocabil: Socrate, după ce-a băut cucuta, Vorbește liniștit despre-al său suflet, În

Un pictor mi-a promis un tablou. Acum, în New England, aflu că a murit. Simt Ca și alte dăți, tristețea de-a înțelege că suntem Ca un vis. M-am

De-ar fi ragaz doar visul, cum s-a zis, O tihna pentru cugetu-ostenit, De ce, atunci cand brusc ai fost trezit, Crezi ca ti s-au furat comori in

Iesire nu-i. N-a fost facuta pentru Palatul ce cuprinde universul. Nu poti surprinde-aversul, nici reversul. Nici zid nu-i imprejur, nici tainic

Străzile din Buenos Aires sunt intestinele sufletului meu. Nu străzile energice chinuite de grabă și trudă ci mai ales dulcile străzi de

Viața-mi unde-i, ce putea să fie dar n-a mai fost ? Cea mai plină, norocoasă ori cea mai sumbră groază, ce ma-pasă, că spada n-am încins cu

Într-un loc pustiu din Iran există un turn de piatră nu prea înalt, fără uși și ferestre. În singura lui încăpere (cu pămînt pe jos și formă de cerc)

Tu Un singur om s-a născut, un singur om a murit pe pământ. A afirma contrariul este pur și simplu statistică, este o adunare imposibilă. Nu mai

Înserare ce-ai subminat despărțirea noastră. Înserare tăioasă, încântătoare și monstruoasă, asemeni unui înger întunecat. Înserare în care

1 Mi-au spus ceva inserarea si muntele. Am uitat ce. 2 Noaptea adanca nu este acum altceva decat

orașul e în mine ca un poem pe care nu mi-a reușit să-l prind în cuvinte pe de-o parte, excepția puținelor versuri pe de alta, înghesuind-o în

O, mare tânără! A lui Ulise mare Și-a celuilalt Ulise, poreclit Sindbad al Mării, cel vestit În tot Islamul. Cenușia mare De Eric cel Roșcat

De la nașterea mea, din secolul trecut, din amfora concavă, din puțul adânc, timpul meticulos, care-i prea scurt în memorie, mi-a tot răpit

În profunda noapte universală, pe care felinarele încearcă s-o contrazică, o rafală rătăcită a jignit străzile taciturne ca un presentiment

Din veac, pustiu întins îl străbătură, Călcând tiptil nisipul, pașii tăi Nenumărați. Lung urlet sună-n văi De sur șacal și hienă nesătulă. Din

Dintru-nceput pân` la grăbita moarte, Cumplita frumusețe te pândea, Cum stă la pândă priincioasa soarte Ori dușmănoasă. -N zori te aștepta La

Mi-e gândul dus la cerul puritan De solitare și pierdute astre La care-adesea Emerson privit-a De pe înzăpezite culmi semețe. Sînt mult prea

Remușcarea Am comis cel mai grav dintre păcatele Pe care le poate comite un om. N-am fost Fericit. Fie ca ghețarii uitării Să mă târâie

Unde este amintirea zilelor care-au fost ale tale pe pămînt și au țesut fericirea și durerea și au însemnat pentru tine universul? Rîul numărat

Sint cel ce stie ca-i la fel de van Ca-n luciul de cristal nevorbitor Inspaimintatul, vanul privitor Ce trupul fratelui urmeaza-avan. Stiu,

Nu stiu ce nume am. Eu nu sunt Borges (Pierit-a Borges in La Verde, impuscat), Nici Acevedo, ce viseaza-o batalie, Nici tata, aplecat deasupra

Faptul că am văzut crescând orașul Buenos Aires, crescând și descrescând. Că îmi aduc aminte de curtea cu viță. de verandă și havuz. C-am moștenit

I S-a stins magia lumii. S-a pierdut Puterea ce-o avea asupră-ți și luna Și calmele grădini. Acuma luna Oglindă a rămas pentru

Sa cauti raul ce e timp si apa Sa-ti amintesti ca timpu-i tot un riu, Sa stii ca ne petrecem ca un riu Si-al nostru chip se oglindeste-n

Temutu-m-am că viitorul (care a și sosit) tunel de-oglinzi va fi, aidoma,-aburite,-ntunecate, o panoramă de deșertăciuni, iar în penumbră

O, zile închinate inutilei dorințe de-a uita biografia unui poet mărunt din emisfera din Miazăziuă căruia ursita i-a dat un trup ce n-a

Tot Acevedo astăzi te numești Moșie a bunicilor, câmpie Nedefinită, țarină și glie. Doar în închipuire știu cum ești. Trec anii-n goană. Am

Grădină-a fost ori simplă-nchipuire? Ca mângâiere-n ceas de asfințit, Mă-ntreb dacă trecutul stăpânit Cândva de-acest Adam, azi slab de

Acum e invulnerabil ca zeii. Nimic pe pământ nu poate să-l rănească, nici lipsa iubirii unei femei, nici ftizia, nici neliniștile versului,

În zori de zi, un tânăr frământat De gânduri negre cată scrutător La alambic, retorte și cuptor Pe care-ntreaga noapte le-a-ncercat. Că

Orașul e interminabil plan De nesfârșite umilinți și-nfrângeri. De-aici văzut-am, Asfințit, cum sângeri Și-n colțul ăsta am așteptat în

De mare acum și de războiul strașnic Departe – poleite de iubire – Cutreieră piratul în neștire Glodoase cai prin Englitera vajnic. Lătrat

Noua Anglie și dimineața. Dau colțul pe Craigie. Mă gândesc (m-am gândit) că numele Craigie e scoțian și cuvântul crag e de origine

Unde-o fi trandafirul care-n mâna ta împarte din belșug, fără să știe, tainicele-i daruri? Nu de culoare-i vorba, fiindcă floarea-i oarbă,

Greoi, sălbatic, singur, nepătruns, Roșcat precum jăraticul sub spuză, Înaintează-ncet pe-a râpei buză găsindu-și adăpost în loc

Curțile interioare și vechea lor certitudine, curțile înălțate pe pământ și în cer. Ferestrele cu zăbrele de la care strada devine

Anii i-au lăsat câteva cuvinte în limba guarani, pe care știe să le folosească la momentul potrivit, dar pe care nu le-ar putea traduce decât

Mă-nchide-un vis în hău de mări pustii Și-n dangăte de clopot mă trezesc Ce-n fapt de ziuă lumea o sfințesc În Englitera verzilor

Doar labirinturi, răsuciri, embleme, Laborioasă, rece alcătuire, Ăst iezuit credea că-i izvodire Poetică lung șir de stratageme. Loc

L-a descoperit Maria Kodama. În pofida autorității lui și tăriei lui, e neobișnuit de ușor. Cine îl vede bagă de seamă asta îndată, cine bagă

De aur ceață, apusul luminează Fereastră largă. Manuscris muncit Așteaptă, încărcat de infinit. Pe Domnul în penumbră, îl creează. Un om

Nici măcar intimitatea frunții nu este la fel de clară ca o petrecere nici obiceiul corpului tău, încă misterios și nerostit și de copil, Nici

Doresc să știu al cui e-acest trecut Al meu. Al cui din câți am fost. E-al unui genevez ce-a dat de rost La trudnic hexametru azi pierdut În

Este dragoste. Va trebui să mă ascund sau să fug. Zidurile închisorii sale cresc, ca într-un vis atroce. Frumoasa mască s-a schimbat, dar ca

Rătăcitor pe plaje-nșelătoare, când un spăimos balaur, când un zeu, nu știe ce-i memoria Proteu, n-a auzit de clipa trecătoare. Alt chin

Te căutam în mahalaua care Cu pampa-n asfințit se-nvecinează Și-n curtea ce răcoarea o păstrează De iasomie-n umbră aromitoare. Erai în

După un anumit timp, omul învață să perceapă diferența subtilă între a susține o mână și a înlănțui un suflet, și învață că amorul nu

Mai înainte de-a suna grăbita sonerie de-a se deschide ușa și de-a intra tu, multașteptata de-a mea nerăbdare, universul trebuie să execute

De când văzut-a noaptea-ntâi-Adam Și ziua și alcătuirea palmei, De-atunci vorbit-a omul și-a-nsemnat În piatră sau metal sau pergament Tot ce

Brusc, seara străvezie s-a făcut, Fiindcă ploaia cade, cade-ntruna. E mult de când tot cade. Ploaia-i una Din formele cu-obârșie-n

Lumina intră, și mă cațăr lent Din vise vane-n vis împărtășit, Iar lucrurile-și capătă dorit Și necesar loc unic în prezent.

Când ne doboară nenorocirea, preț de o clipă ne salvează aventurile infime ale atenției sau ale memoriei: de pildă gustul unui fruct,

Ascuns și sur în ultima penumbră, își lasă urmele pe malu-acestui râu fără nume-n care-și potolește cumplita sete. În această noapte în

Un om măcinat de timp, un om care nici măcar nu așteaptă moartea (dovezile morții sunt statistice, și nimeni nu e scutit de riscul de

Un pictor ne-a făgăduit un tablou. Acum, în New England, am aflat că a murit. Am simțit, la fel ca alte dăți, tristețea pe care o încerci când

Un om întemnițat și fermecat, un om osândit să fie șarpele care păzește aurul mișel, un om osândit să fie Shylock, un om ce se apleacă

În cușcă acum, pantera agresivă Va repeta traiectul ei felin Ce-i (chiar dacă nu știe) al ei destin De neagră perlă, tristă și captivă. Sunt

Să se laude alții cu paginile pe care le-au scris; eu mă mândresc cu cele pe care le-am citit. Poate că n-am fost un filolog, n-am studiat

Dincolo de simboluri, dincolo de pompa și de cenușa aniversărilor, dincolo de aberațiile grămăticului care vede în istoria hidalgului

Părea că nu mai știu că străbunii lor veniseră pe mare, că nu mai știu ce este marea și ce sunt valurile. Metiși cu sânge de om alb i-au

Numele tău pe bronzul homeric strălucește, Vin roșu, care inimi viteze-nveselește. Din veac, din mână-n mână tu treci necontenit; Din corn,

Trandafirul, nepieritorul trandafir pe care nu-l cânt, greu de miresme, trandafirul din grădina neagră în puterea nopții, cel din orice

Ivit de pe coclauri de câmpie fără de capăt și înțelenită, el funia o ține pregătită să-nfrunte-a taurului cerbicie. Cu băștinașii s-a

Munți albi plutesc pierzându-se în zare ori cordiliere tragice de umbre, ce ziua o îmbracă-n straie sumbre. Sunt nori cu-alcătuiri prelungi,

În amurgul de aur ori într-o atmosferă senină al cărei simbol ar putea fi amurgul de aur, bărbatul așază cărțile pe rafturile ce așteaptă

Păgân? Evreu? Un simplu păcătos Al cărui chip în timp s-a-ncețoșat; Din grea uitare nerecuperat Rămâne al său nume silențios. Despre

Bătrână, cruntă mumă de-ncăierări spurcate, Să piară hâdu-ți nume de lupte-nverșunate. Tu, ce-ai mânat spre zare, în cercul auriu, A

Un lucru știu că nu-i. Este uitarea. Salvând metalul, zgura o salvează El, care-n amintire-nregistrează Profetic luna ce-o să-aprindă

De miere-i, nu de apă, cea din urmă-a clepsidrei picătură. Strălucind o vom vedea și dispărând în beznă. Ea va cuprinde însă bucuria de

M-am temut că-n Israel mă va pândi cu dulceață vicleană darul pe care secularele diaspore l-au însumat ca pe o tristă comoară în

Pe lume totul fi-va risipit în neguri. Aste mândre catedrale de vastă piatră, biblice cristale în cer suite timpu-a năruit. Și

Înainte de a intra în pustiu soldații au băut cu nesaț apa din heleșteu. Hierocles a vărsat pe jos apa din urcior și a spus: Dacă

Seara ele cresc obosite, două sau trei culori ale terasei. În seara asta, luna, cercul luminos, nu reușește să domine spațiul. Patio,

Unde vor fi secolele, în cazul în care somnul de săbii pe care le-au visat tătarii, unde zidurile puternice pe care le-au ridicat, unde

Iată grădinile, templele și justificarea templelor, Muzica potrivită și cuvintele potrivite, Cele șaizeci și patru de hexagrame, Riturile care

O zi de om pe toate cu uimire le ține-ntr-însa, ziua din Olimp, de necrezut, la început de timp, când s-au tocmit suiș și prăbușire. La

I Sub coif himeric, chipul lui sever E crud ca spada crudă-n așteptare. Din codrul desfrunzit semeț răsare În zale ne-nfricatul

După cincizeci de generații (Tuturor ne rezervă timpul asemenea abisuri), Mă întorc la marginea ulterioară a unui mare râu Pe care nu l-au

După nenumărate generații oamenii au înfiripat noaptea. La început era orbire și vis și spini ce înțeapă piciorul desculț și teamă de

În care ceas de noapte-al Engliterei ori tainic ceas de Rin necontenit, ce noaptea de pierdute nopți străbate, la-al meu neștiutor auz

În vis adânc tot vise furiș se cuibăresc. Vreau noapte după noapte în beznă să m-afund De ape ce mă spală de ziuă. În strat profund. De

Aceasta e moneda de fier. O iau în mână Și-uitându-mă cu teamă la cele două fețe, Răspuns îi cer la vechea, nedezlegata taină: De ce

Nici strălucirea tigrului n-o are, Cu umblet cadențat, nici de jaguar Vărgate semne, nici silențios Pas de pisică. Mai puțin felin, El totuși

Cabrera, Carbajal mi-au fost doar nume. Pocalul pân' la fund eu l-am sorbit. Și am murit și iarăși am trăit. Sunt arhetipul. Ei – fugară

Nevrednic socotind că-i pe măsură Isprăvii de pe mare, acest soldat, Cu profesiuni sordide resemnat, Mergea obscur prin Spania lui dură.

Emisfera australă. Sunt algebra de stele neștiute de Ulise, bărbatul caută fără odihnă relicvele-unei clipe de extaz, când pragul l-a

Tocmai din regatul Franței au fost aduse sticlăria și piatra ca să se ridice pe insula Manhattan aceste galerii arcuite. Nu sunt

Nenumărate fire de nisip, Neobosite râuri, delicata Zăpadă, ca o umbră, și înceată Cădere a serii și seninul chip Al țărmului înalt bătut

Nainte de-al zări pe Odiseu cu-ai săi vâslași ce marea o brăzdează, nebănuite chipuri se schițează ale unui zeu numit Proteu. Cioban de

De te-ai acoperit de moarte prin fapta mâinii neșovăitoare, de voia ta a fost să refuzi toate diminețile lumii, în zadar te cheamă toate

În centrul Europei au pus la cale o conspirație. Faptul datează din 1291. E vorba despre oameni de neamuri diferite, care au religii diferite

În răsăritul zilei minuni se-nfăptuiesc în stare să răstoarne-ndărătnica ursită. De pas de om nesigur e luna iscodită, lungi ani și leghe

Aceasta este dezvăluirea unei taine ce a rămas ascunsă numai din pricina inutilității și neglijenței, taină fără mister și fără jurământ,

Nu știu ce chip e cel ce mă privește, Când chipul din oglindă îl privesc; Și nici al cui e chipul bătrânesc, Tăcut și ostenit ce mă

Se deschide poarta dinspre grădină cu docilitatea paginii pe care o dăruire statornică o cercetează, iar înăuntru privirile nu mai simt

Chiar în clipa aceea bărbatul și-a spus: Ce n-aș da pe fericirea de-a fi alături de tine în Islanda sub bolta încremenitei zile și să

Cum să te invoc, delicată Engliteră? E vădit că nu trebuie să încerc pompa și zgomotul odei, străină de pudoarea ta. Nu voi vorbi despre

Doar un lucru printre lucruri Însă și o armă. A fost făurită În Anglia, în 1604, Și au încărcat-o cu un vis. Închide în ea Zgomot și furie și

Corăbiile, spadele albastre ce s-au desprins cândva de-un țărm norveg, de țărmul tău norveg, și-au cotropit tot ce-au găsit în drum

Întârzie pe fina țesătură și-o netezește-n mâna lui Vergiliu. Adusă-i de departe pân' la Roma de caravana timpului și-arinei și dăinui-va

Mâinile-i de evreu, mâini translucide, Taie-n penumbră șlefuind cristale, Și seara moare-n jur, și te ucide, Serile serilor le sunt egale.

Privește lung variante anevoioase De încropit sonet ce n-are nume; Din fila-ntâmplătoare ies în lume Terține și catrene păcătoase. Cu

Într-un sipet e un pumnal. A fost lucrat la Toledo, la sfârșitul veacului trecut; Luis Melian Lafinur i l-a dat tatălui meu, care l-a adus din

Marte, război. Apollo, foc ceresc. Neptun e marea. Ochii mei s-o vază nu pot, căci zeul o încețoșează. Vestigii ce pe Domnu-L surghiunesc

Când numărul de pași se împlinește ce pe pământ să calci ți-a fost sortit, atunci tu mori. Cu tine mor și eu, eu, care-aminte îmi aduc de

În dimineața asta plutește-n aer nemaintâlnitul parfum al trandafirilor din Paradis. Pe malul Eufratului Adam descoperă răcoarea apei. O

Nici detaliul simbolic de a înlocui un trei cu doi, nici această metaforă deșartă, care cheamă un lapsus ce moare și altul ce se naște,

O dreaptă răzbunare a săvârșit Oțelul spadei, fapta cuvenită. Săgețile și lancea ascuțită Vărsat-au sângele nelegiuit. Necontenit luptând cu

Văd ochii trupului strălucitoarea Lumină-a soarelui și mâna ta Atinge fir de praf și stâncă grea; El e lumina, bezna și paloarea. El e și

Un glonț pe mal de rău l-a nimerit Învolburat, cu nume neștiut. S-a prăbușit. Așa s-a petrecut Din astă lume, așa i-a fost ursit. Se

Cumplitul Marte nu l-a biruit. Acest viteaz de psalmi se-nvrednicește. Din alte zări (și veac) ne urmărește Cu ochi ce pe vrăjmași

Așa cum grecu′ afirmă în Cratyl E, pentru lucruri, numele arhetip; E-n literele floare al florii fără chip, Și Nilul tot e în cuvântul

Hristos pe cruce. Tălpile-i ating pământul. Crucile-s la fel de nalte Nu-i la mijloc Hristos. Al treilea este. Barba lui neagră-atârnă

Bogat tărâm! Lucan își cizelează vers prețios, iar celălalt – sentința. Moscheea, arcurile, iscusința grădinilor cu șipote-n amiază. Și

Să fie lăudată îndurarea Acelui care-acum, când șaptezeci De ani am împlinit și ochi-mi sunt Pecetluiți, mă scapă de povara Cinstitei

Privește hârca, inima, secretul De drumuri ale sângelui – vai, eu Nu văd nimic – și visul, ăst Proteu, Și viscerele, ceafa și scheletul. Sunt

De ce, când seara ușa o închid, Îmi vine-n minte cu uimire veche Gravură c-un tătar care vânează Călare lupul fioros din stepă? Se

Gram, Durendal, Joyeuse, Excalibur. Cutreieră străvechi războaie versul Ce-i singura amintire. Universul Mărinimos le seamănă-mprejur. E-o

Cândva a fost o fericire care Azi s-a pierdut. Bărbatul accepta Iubirea și războiul, și lupta Cu-aceeași bucurie și-ncordare. Mișei

I În colțul lor sever, gravi jucători Mișcări încearcă. Pe tăblia mută Din noapte până-n zori lent piese mută În spațiu-nchis de

Sunt eu, dar sunt și cel care-a murit, De-același sânge sunt și-același nume, Un om cum sunt atâția, dar și-anume Bărbatul care lăncile-a

Revină-n glasul meu persanul vers Spre-a ne-aminti că timpu-i un divers Mod de-a urzi avide visuri vane, În taină risipite-n

Tu, ce-amintirii noastre ai lăsat De gheață și de foc mitologie, Tu, ce cruzimi cumplite pe vecie De stirpea-ți săvârșite ai cântat,

În fundul curții picură cișmeaua, necruțător ca moartea lui Cezar. Amândouă sunt fire din urzeala ce cuprinde cercul fără început și

Manuel Flores o să moară. Știe asta orișicine; Căci să mori e-un obicei Onorat cum se cuvine. Și-o veni ca mâine glonțul, Iar cu glonțul

Ce-i drept, nu știu nimic despre el – în afară de numele de locuri și de date: fraude ale cuvintelor – dar cu temătoare smerenie i-am

Dintre ținuturile-ncântătoare, Ce pasul meu și umbra-i le-a bătut, Ești cea mai depătată și intimă, Ultima Thule, Islanda cu corăbii, Cu

Din ce baladă veche a-nfloritei Englitere, Din ce persană stampă, din ce tărâm pierdut Al tainicelor clipe închise în trecut Venit-a

Un exemplar al primei ediții din Edda Islandorum de Snorri, tipăriră în Danemarca. Cele cinci tomuri ale operei lui Schopenhauer. Cele două

Pentru Judith Machanda O piesă sunt de șlefuit oțel. Zimțatu-mi cânt nu e întâmplător. Zac în sertar, ascunsă-n dormitor, Legată în

Ei mă răstignesc, iar eu trebuie să fiu crucea şi cuiele. Ei îmi întind potirul, iar eu trebuie să fiu cucuta. Ei mă înșală, iar eu trebuie să

Nevrednic sunt de astre și de zborul brăzdat pe cer de pasăre, secret, anevoios, năstrușnic alfabet. De-i prind urzeala-ntrezăresc

Nici beznă și nici haos. Bezna cată Ochi văzător, iar melodia are Nevoie de auz; de reflectare De lucruri mii oglinda-i însetată. Nici spațiu

Am săvârșit păcatul cel mai greu Din viața unui om. Căci fericit N-am fost. Uitarea mi-e sortit Să-mi troienească lespedea

Ignoră luna că-i calmă și clară, și nu știe luna că lună este, nisipul că-i nisip. A prins de veste vreun lucru cum că forma sa-i

În ce regat, în care ferice veac, sub care Conjuncție de astre, în marmuri nesăpată, Și-n care zi țâșnit-a ideea minunată De-a face

Mereu încercuit a fost de marea Străbunilor saxoni, care-au numit-o Ruta balenei, denumire-n care Se-adună două necuprinse lucruri: Adânca

Pentru Susana Bombal Când veacuri cinci s-au scurs de la Hegiră, Dat Persiei i-a fost ca să privească, Din turnuri nalte, cum se

În cer e Rinul? Unde curge oare? Există universala formă „Rin”, un arhetip ce, neatins de timp, ce-i cellalt Rin, în veșnic azi persistă

Sunt singurul om de pe pământ, și poate că om și pământ nu există. Poate mă înșală un zeu. Poate m-a osândit la timp această lungă

Din groaznic vis bărbatul s-a trezit În câmp deschis amenințat era de iatagane. Barbă-și mângâia crezând c-a fost rănit ori a murit. De

Eu, care am fost atâția oameni, n-am fost niciodată Cel în brațele căruia se topea Matilde Urbach. traducere - Andrei Ionescu

Aici, ce răvășit-au reci pumnale: un mort. Aici e trupul spintecat pe nume Cezar. Hoitul e-nsemnat de cratere crestate de metale. Aici

Departe de oraș, de for departe, De zarvă și de timp, ce-i preschimbare, Edwards, acuma veșnic, de răcoare În vis și umbra deasă are parte

Eu, care simt o spaimă de oglinzi, Nu doar când văd cristal de nepătruns Unde se-ncheie (începe?) aspru, ascuns, Vid de reflexe înspre care

Nevoie n-are-al Domnului Infern de-a focului lumină. Judecata de-Apoi când va veni, sunând din trâmbiți, pământul măruntaiele arunca-va-și

Ce ești și ai străbunii tăi îți lasă Din tată-n fiu. Cu toții-acum Trasează-același labirintic drum De dragoste de la Adam purceasă Și de

Grăiește glasul meu iberic vers Ce spune ce-a spus întotdeauna; Cum Seneca ne-nvăța, noima-i una: Tain la viermi e-ntregul univers.

Rece și frumoasă era noaptea în care am plecat în larg din Montovideo. Când am trecut de Colină, am aruncat de pe puntea de sus o monedă

Abia un lucru între alte lucruri, Dar și o armă. Fost-a plăsmuită În anu' o mie șase sute patru În Englitera. Visul

E cartea lui Olahus teologul, Cel care nu s-a lepădat de Roma Când Luther s-a desprins în Miazănoapte Și Wyclif și Jan Hus. Din

Nu poate Zeus să desfacă plasa de piatră ce mă strânge. Nu știu rândul de oameni care-au fost; urmează gândul șir monoton de ziduri, drum

Acesta e revărsatul zorilor. E mai vechi decât mitologiile și decât Hristosul Alb. Va zămisli lupii și șarpele care este și

Tăcută, a lunii caldă prietenie (a spus cândva Vergiliu) te-nsoțește de când, pierdută-n negură de vremi, venit-a noaptea-n care ochii

Viking al stepei, Carol ce-ai domnit În țara suedă, de la miazănoapte La miazăzi vestit ai fost prin fapte Ce, spre-a-ți cinsti

Pentru Sylvina Bullrich Știut-au riguroșii elevi ai lui Pitagora Că astrele și omul în cicluri se întoarnă; Necontenit, atomii în formă nouă

Intrus în straturi sunt de mândre flori ce-n necuprinse zări ai risipit de viitor. Să nalț am năzuit spre-azur cântarea dulce de

N-a fost nicicând așa cuviincios Ca el vreun om. Era necăutata Icoană-a bunătății. Adevărata Esență-a unui suflet luminos. Nu voi uita

Hazardul clar ori legile secrete Ce visu-l guvernează, soarta mea, Vor, patrie, tu, dulce, necesară, Ce-n slavă și-n ocară-ai împlinit Cu

De mic copil de-oglindă mă speriam, Temându-mă alt chip să nu-mi arate Ori o anostă mască ce ascunde Ceva îngrozitor. Ori nu cumva Tăcutul

Murit-au alții, dar asta s-a întâmplat în trecut, Care este (se știe) timpul cel mai potrivit pentru moarte. E cu putință ca eu, supusul lui

Nu vreau să fiu ce sunt. Avara soartă În ăst netrebnic veac m-a azvârlit Cu praful și plictisul din Castilia. Mereu aceleași lucruri:

De-mi trec pe frunte mâna tremurândă, ferecătura cărților de-o mângâi, de Cartea Nopților o recunosc, de fac să se deschidă încuietoarea,

Abarbanel, Farias ori Pinedo, Din Spania goniți, ce crunt veghează Prin negre persecuții, mai păstrează Cheița unei case din Toledo.

Sunt lucrurile toate numai șoapte Dintr-un idiom în care, încropită, Galimatia aceasta infinită O spune-ntruna omul, zi și noapte. Istoria

Ce demoni vin, în nesfârșit alai, Și mă-mboldesc să-nvăț necontenit, Când umbra nopții m-a acoperit, Al crunților saxoni străvechiul grai?

Soarele nu-l poți opri: Ba răsare, ba apune, Iar în curte, ieri, azi, mâine, Luna stă în rugăciune. Timpul veșnic se întoarce, Toate-n colb

Imaginea poporului hulit Și izgonit cu pietre-l urmărea În lung nesomn, și gându-l stăpânea, Cu spaimă sacră, că i-a fost ursit

Pe-aici de-atâtea ori vei fi trecut. Nu-ți mai aduci aminte. Ți se pare crâmpei de vis ce dincolo de zare în negură demult a

O lungă boală l-a obișnuit Cu moartea. Să înfrunte inc-o zi De hărmălaie teamă azi i-ar fi; De forfota mulțimii-a ostenit. Ca viermele îl

Atâtea lucruri, iată, la fel sunt! Nesfârșita Câmpie, călărețul, mahonu,-argintăria, Balsamul fin ce umple odaia, panoplia, Și spaniola,

Ce importanță au lipsurile, surghiunul, umilința de a îmbătrâni, umbra dictatorului ce se-ntinde acoperind patria, casa din cartierul de

Schimbate-n plăsmuiri de vis acum de-o parte și de alta roșii case, covorul fin de frunze ruginoase și casta iarnă și glodosul drum.

A expediat scrisorile și telegrama și umblă acum pe străzile monotone. Bagă de seamă mici deosebiri cărora nu le dă importanță și se

Suntem răul pe care l-ai invocat, Heraclit. Suntem timpul Cursul său intangibil transportă lei și munți, Dragoste strigată, cenușă de

Iz de cafea, cerneală și tutun. Duminica și lungul ei plictis. O nouă zi și, iată, vechiul vis Azi s-a-mplinit: colegul lui cel bun Își

Hora astrelor nu e nesfârșită, Și tigrul este una dintre formele ce se întoarnă, Dar noi, departe de noroc și aventură, Ne credem surghiuniți

De ce, oglindă, fără încetare dublezi mereu mișcarea-anevoioasă și-nșelătoare-a mâinii, ne-nțeleasă și prisoselnică reduplicare? Ești eul

Bastonul tău, monedele, portcheiul, Docila yală, notele târzii, Pe care n-o s-apuci a le citi În timpul ce-ți rămâne, și condeiul, Un

Tăcute bătălii ale asfințitului în mahalele depărtate, mereu vechi înfrângeri ale unui război în cer, aurore palide ce ajung la noi din

Un patruped în zori, în înserare Înalt, în trei picioare-apoi pierdut În spațiul van, așa o a văzut Eternul sfinx pe ruda-i

Dincolo de ușă, un om a intrat în descompunere. În zadar seara asta va înălța o rugăciune în ciudatul său Dumnezeu, care sunt trei, doi,

Stârnind gâlceavă bântuie prin târg. Se iau mereu la harță cu-alte umbre La fel de vane, cenușii și sumbre. Cu foamea și nevoile. Cu sârg.

Fă, Doamne, ca omul să nu fie nevrednic de Îngerul care-l păzește cu spada de când l-a zămislit acea Iubire ce mișcă soarele și stelele

Ne poruncește noaptea fermecat canon. Să destrămăm tot universul, cu nesfârșitele-i ramificații de cauze și-efecte, ce se pierd în hăul

Prin Efes merge-agale Heraclit Spre înserat. Îl lasă înserarea, Iar el se lasă-n voia înserării, La mal tăcut de apă curgătoare; Nici

Isaac Luria declară că veșnica Scriptură Atâtea înțelesuri câți cititori sunt are. Adevărate-s toate versiunile. Cel care Le-a inspirat e

Epitaful regelui Sub piatră zace timpul lui Hengist Care a întemeiat în aceste insule primul regat Din stirpea lui Wotan Și a astâmpărat

Bătrânețea (acesta-i numele pe care i-l dau ceilalți) poate fi timpul fericirii noastre. Animalul a murit ori e aproape mort. Trăiesc între

Îl las pe cal, în ceas crepuscular, Când moartea i-a fost dat să o cunoască. Din ceasurile morții dăinuiască Ăst ceas biruitor, cumplit,

Heimskringls, I, 117 Odin, Thor roșcovan, Hristosul Alb... N-au importanță numele și zeii, o datorie ai: să fii viteaz. Einar a fost,

Fastuoase cripte, anatomie sumbră, De viermii din mormânt ultragiate; Pentru triumful morții, înghețate Simboluri strâns-a. Fără frică.

E mereu povestea aceeași; Nu se schimbă niciodată. O auzi la Buenos Aires Ori în pampa depărtată. Doi se-ncaieră întruna: Băștinașul și

Se-nșiruie de-atunci trei generații Și mă întorc acum la Acevedo, Moșia strămoșească unde-i caut În casa veche, proaspăt

Nu știe luna că e luminoasă, și nici măcar nu știe că e luna. Nisipul că-i nisip. Și-astfel nici una Din formele vieții că-i aleasă. La fel

Muzică japoneză. Din clepsidră Picură-ncet bobițele de miere Și aur invizibil, ce cu timpul Reiau povestea binecunoscută, Fragilă și eternă,

Toți trei știau. Ea era iubita lui Kafka. Kafka o visase. Toți trei știau. El era prietenul lui Kafka. Kafka îl visase. Toți trei

Din nesfârșite roze fără nume, Ce-n hău de timp mereu s-au rătăcit, Vreau una doar să scape-n timp oprit, Fără pecete ori un semn anume.

Zilele-i sunt numărate. Ceasul i-l cunoaște bine Cel ce săvârșește toate Fără grabă, nici oprire. Ce nepăsător pășește Fredonând un

Cuțitul lui Muraña a sclipit. În seara cenușie se oprește Povestea. De ce oare mă-nsoțește Ăst ucigaș sinistru nezărit? Mai mic era Palermo.

Nu pot, nu izbutesc să înțeleg de ce atât de tare mă privește tot ce i-a fost lui Bürger hărăzit să i se-ntâmple (datele nașterii și

Precum ciorchinele muri-va spada. Nu-i geamul mai fragil decât e stânca. În praf și pulbere se schimbă totul mâine. Rugină-i fierul, glasul e

Cum s-au topit atâtea vieți precare În biata, neștiuta noastră moarte! Atâtea stinse vieți a căror soarte De amintire ține ori uitare! Cu

Dacă aș putea trăi din nou viața mea, În următoarea - voi încerca, - să fac mai multe greșeli, Nu voi încerca să fiu atât de perfect, Voi fi

Se pierde labirintul. S-au pierdut în ceață șiruri de eucalipți, umbrarele, și veghea necurmată-a oglinzilor reduplicând întruna chip

Să mori în întregime ai vrut, să treci Cu trup, dar și cu suflet sfânt, curat, În umbra cealaltă împăcat, Nu-n geamăt laș durerea să-ți

Există ce a fost: sabia încăpățânată a sasului și metrica sa de fier, mările și insulele exilului a fiului lui Laertes, aurul Luna persană

Din visul lui îl vede pe uriașul din visul în Bretania visat. De fapte vitejești înflăcărat mârțoagei îi dă pinteni, iar uriașul își

În surpătura arsă uscatu-s-au scaieții, se zgribulește luna-n răcoarea dimineții, e câmpul rupt de foame, sărac ca un paing. Trăsura se

Prin decesul cuiva – taină al cărei nume vacant îl știu și a cărei realitate nu o putem cuprinde – rămâne deschisă până în zori o casă

În cartierul Balvanera, Se rostea cândva un nume De bărbat neînfricat: Jacinto Chiclana-i spune. Se mai pomenea atunci De-un cuțit și de-o

Lasă cartea să cadă, fiindcă știu acum că sunt ființele din carte. (Vor fi ale alteia, Cartea cea mare, dar ce importanță poate avea asta

Când prins a fost de omul din stirpea lui Antreu Pe-o plajă dogorită, el, zeul neștiut, În leu și în panteră-n dragon s-a prefăcut, În arbore,

O stradă și o ușă încuiată, Cu soneria, numărul precis, Cu-aromă din pierdutul paradis, Ce pe-nserat e veșnic ferecată La pasul meu. Când

Cineva străbate cărările insulei Ithaca și nu-și amintește de regele său, care a fost la Troia cu mulți ani în urmă; cineva se

Pentru Maria Kodama Singurătate-n bulgăre de aur! Pe cerul nopții luna nu e luna Privită lung de cel dintâi Adam. Veac după veac de veghe

Hai să închinăm zăbava Vremurilor de demult Cu pumnale și tumult Joc de cărți și de arșice, Întâmplări din Costa Brava. Înainte zi-i,

Biblioteca din Almagro Sur. I-am cunoscut rutina și plictisul și-a cărților clasificare minuțioasă, în ordinea, firește, zecimală. Atunci

Se cufundase-nconvoiata lună; În zori, bărbatul aspru și roșcat, Călcând domol, cu pasul clătinat, Nisipul fin, desculț, sui pe

Un corn de fildeș, trandafirii, luna, un chip de Dührer, boabele de rouă, un zero schimbător și cifre nouă la număr, toate mă silesc

E viitorul, vezi, irevocabil, Ca și trecutul. Lumea e o plasă Cu ochiuri mii de buche silențioasă A unui veșnic scris indescifrabil Din

În fața unui zid ce ne apare – nimic nu ne oprește – infinit, un om s-a așezat și-a chibzuit să zugrăvească-atent, cu îndemânare și

Din seria de fapte inexplicabile care alcătuiesc universul sau timpul, dedicația unei cărți nu este, desigur, cea mai de nepătruns. Este

Destinul meu e limba castiliană e bronzul lui Francisco de Quevedo, însă pe drumul liniștit al nopții, mă-ncântă sonuri mai

Povestea spune că-n acel uitat Trecut în care-atâtea-s făptuite, Nesigure, reale,-nchipuite, Un om a conceput nemăsurat Proiect de a închide

Bărbatul era searbăd. Oarba-i soarte fu ca femeia lui să nu-l iubească. Oricine-ocara poate s-o pățească, dar dintre câte are omul parte

Aici la fel e. parc-ar fi ecoul Tărâmului de Foc, cu nesfârșita Câmpie unde strigătul pierit-a Neauzit. Aici găsești lasoul, Indienii,

E măsurat de mișcătoarea umbră A stâlpului pe lespedea-nsorită, De unda râului neobosită. Deșartă goană, nebunie sumbră E timpul. O, cum

Eu, cel ce-acum hălăduiesc cântând, Curând ascunsul, mortul o să fiu, Sălaș având în fermecat pustiu, Loc fără înainte, după, când. Așa am

Din maldărul de lucruri din lumea nesfârșită Doar câteva cuprindem. Hazardul și uitarea Ne jefuiesc, iar mie, copil, doar întâmplarea Mi-ajunse

Pentru mările albastre ale atlaselor și pentru marile mări ale lumii. Pentru Tamisa, pentru Ron și pentru Arno. Pentru rădăcinile unui

Visez un tigru. Proslăvește umbra Biblioteca vastă, laborioasă, Și rafturile parcă estompează; Puternic, inocent, însângerat Și nou, el

Mai nalt decât ceilalți, înainta, Om între oameni, rătăcit de lume: Abia dacă-i chema pe tainic nume Pe îngeri. În tăcere cerceta Ce

Voi ști de ești un labirint pierdut De seculare râuri care curg În sângele meu, Israel? Amurg Și răsărit la fel noi le-am văzut? Nu

De fier și nu de aur ți-e-nceputul, Un port și un deșert te-au făurit, Din spade încleștate te-ai ivit Și închegat din smârcuri și

Ăst cavaler american înalt Închide tomul lui Montaigne și pleacă Pe câmp momentul unic să-l petreacă: Măreț ca asfințitul nu e alt. Spre

Apusurile, neamurile toate. Și zilele, nici una n-a fost prima. Și apa ce sorbit-a din izvor Adam. Și rânduitul Paradis. Și ochiul

În seara cea din urmă plumbii șuieră. E vânt și vântul vântură cenușa, se-mpuținează ziua și-ncleștarea cumplită, biruința nu-i a

Își taie drum prin gloată și privește În dreapta și în stânga. S-a desprins Din chingile escortei. A învins Convenția minciunii ce-l

Aromată ca un ceai de mate concentrat, noaptea apropie depărtări rustice și golește străzile ce-mi însoțesc singurătatea, alcătuite dintr-o

Tu a cărui carne, azi dispersie și praf, cântărea ca a noastră pe pământ, tu ai cărui ochi au văzut soarele, acea stea celebră, tu, care nu

Privește cum se-nălța din pampa tremurândă. Al verii abur. Albă-i de nu o poți vedea Dogoarea zilei. Pare un striu de jaluzea, Pe țărm o

Cu dragoste apusul lent privea, Pătrunsă de-armonia melodiei Și de ciudata viață-a poeziei, În taina lor să intre îi plăcea. Nu roșu-aprins,

Din timp ne spui, bătrâne Heraclit, că-am fost făcuți, asemănați cu râul învolburat ce-n unda lui târăște la vale munți, și lei, și spade,

Nimic ori prea puțin despre străbunii Din stirpea Borges știu: vagi lusitani Ce-n carnea mea lăsat-au peste ani Opreliști și-obiceiuri. Parcă

Avers Dormeai. Te trezesc. Dimineața ne dăruiește iluzia unui nou început. Uitaseși de Vergiliu. Uite hexametrii. Îți aduc multe

faptul că am văzut crescând orașul buenos aires, crescând și descrescând că îmi aduc aminte de curtea cu viță, de verandă și havuz c-am moștenit

Știrbește timpul spade de eroi. Nici lacrimi nu au loc și nici mânii. În patria nostalgică revii Tu căpitane, după greu război, Să mori cu ea

Oare pe râu-acesta de mâl și somnolență să-ntemeieze-o țară venit-au corăbierii? La mal au tras pesemne în bărcile ușoare, vâslind pe lângă

Unde sunt oare? – ntreabă elegia Acelor ce s-au dus, de parcă Ieri Găsit-a loc cu magice puteri De-a fi tot Azi și Încă: Veșnicia. Și

Nimicuri. Cuțitari temuți cândva, o mână ce strunește o chitară, un glas ce-a răsunat odinioară spunându-le povestea, ce se va preface în

Din stirpe sunt de pastori protestanți și de soldați latino-americani ce s-au bătut cu goții spanioli și s-au întors acuma în țărână. Eu

Cărțile mele (care nu știu că exist) Fac parte din mine la fel ca acest chip Cu tâmple și ochi cenușii Pe care în zadar îl caut în

Mai inainte de a tese visul (Ori spaima) mituri si cosmogonii Si de-a se scurge timpul zi de zi, Ea, marea, exista, cu-ntreg abisul. Dar marea

Din apă ești făcut, nu din topaz. Suntem parabola lui Heraclit. Învolburatul râu necontenit curgând pe prund, nu lâncezind în iaz. Și râu

Oh, ce n-aș da pe amintirea străzii nepietruite, cu zidul de chirpici și-un falnic călăreț ce umple zorii cu poncho lung și ponosit

◊◊◊ Rădăcina limbii este irațională și are un caracter magic. Danezul care articula numele lui Thor ori saxonul care articula numele lui

Când treci de porțile despărțitoare, cinstește a lui Ianus amintire. Cuprind, ocrotitor, dintr-o privire Uscatul sigur, marea-nșelătoare. Eu

De toate lucrurile avut-a parte Și toate-au părăsit-o-ncet-încet. În zori de frumusețe-mpodobită Văzut-o-am. La-amiază strălucea Înveșmântată-n

De ieri, de astăzi, ceasul înserării e unul singur, de neconceput. Aprins cleștar, mereu la început, inaccesibil vremii și

Nu trebuie să riște marmura temerară guralive transgresiuni spre atotputernicia uitării, enumerând dezlânat numele, opinia, evenimentele,

Aici e tot ce-a fost: temuta spadă De dur saxon și versu-i măsurat, Și insule și mări, ce i-a fost dat Odraslei lui Laerte să le vadă, Și

Luna nu știe că este liniștită și strălucitoare și nici măcar că este lună ; Nisipul că este nisip . Nu există un lucru care să știe că forma lui

Am săvârșit păcatul cel mai greu Din viața unui om. Căci fericit N-am fost. Uitarea mi-e sortit Să-mi troienească lespedea

Existen personas en nuestras vidas que nos hacen felices por la simple casualidad de haberse cruzado en nuestro camino. Algunas recorren todo el

El bastón, las monedas, el llavero, la dócil cerradura, las tardías notas que no leerán los pocos días que me quedan, los naipes y el tablero,

L\'Arbre des Amis Il existe des personnes qui nous rendent heureux dans la vie, par le simple hasard de les avoir rencontrées sur notre chemin.

Si je pouvais de nouveau vivre ma vie, dans la prochaine je tâcherais de commettre plus d’erreurs. Je ne chercherais pas à être aussi parfait, je

Ni la intimidad de tu frente clara como una fiesta ni la costumbre de tu cuerpo, aún misterioso y tácito y de niña, ni la sucesión de tu vida

Habré de levantar la vasta vida que aún ahora es tu espejo: cada mañana habré de reconstruirla. Desde que te alejaste, cuántos lugares se han

Ahí está lo que fue: la terca espada del sajón y su métrica de hierro, los mares y las islas del destierro del hijo de Laertes, la dorada

Si el sueño fuera (como dicen) una tregua, un puro reposo de la mente, ¿por qué, si te despiertan bruscamente, sientes que te han robado una

Tú cuya carne, hoy dispersión y polvo, pesó como la nuestra sobre la tierra, tú cuyos ojos vieron el sol, esa famosa estrella, tú que viniste

O God! I could be bounded in a nutshell, and count myself a King of infinite space... Hamlet, II, 2 But they will teach us that Eternity is the

Me crucifican y yo debo ser la cruz y los clavos. Me tienden la copa y yo debo ser la cicuta. Me engañan y yo debo ser la mentira. Me incendian

He cometido el peor de los pecados que un hombre puede cometer. No he sido feliz. Que los glaciares del olvido me arrastren y me pierdan,

If I could live again my life, In the next - I\'ll try, - to make more mistakes, I won\'t try to be so perfect, I\'ll be more relaxed, I\'ll be

La rose, la rose inaccessible et non chantée, ce poids et ce parfum, la rose, celle du noir jardin aux hautes nuits, celle de tout jardin et de

Ecco qui la moneta di ferro.Interroghiamo le due opposte facce e avremo la risposta al quesito ostinato che ciascuno si è posto: perché ha bisogno

Das Universum (das andere die Bibliothek nennen) setzt sich aus einer unbegrenzten und vielleicht unendlichen Zahl sechseckiger Galerien zusammen,

Es el amor. Tendré que ocultarme o que huir. Crecen los muros de su cárcel, como en un sueño atroz. La hermosa máscara ha cambiado, pero como

Y la reina dio a luz un hijo que se llamó Asterión. Apolodoro, Biblioteca, III,I Sé que me acusan de soberbia, y tal vez de misantropía, y

Somos el río que invocaste, Heráclito. Somos el tiempo. Su intangible curso acarrea leones y montañas, llorado amor, ceniza del deleite,

Il n’y a pas de porte. Tu y es Et le château embrasse l’univers Il ne contient ni avers ni revers Ni mur extérieur ni centre secret. N’attends

Il ne restera pas dans la nuit une étoile. Il ne restera pas la nuit. Je mourrai et avec moi la somme De l\' intolérable univers. J\'

Oh, days devoted to the useless burden of putting out of mind the biography of a minor poet of the Southem Hemisphere, to whom the fates or

Nell\'angolo severo i giocatori muovono lenti i pezzi.La scacchiera li avvince fino all\'alba al duro campo dove si stanno odiando i colori. Su

1 . En haut sur la cime Le jardin entier est lune, Lune d’or. Plus précieux le frôlement De ta bouche dans l’ombre . 2 . La voix de

Le bâton, les pièces de monnaie, le porte-clés, la serrure docile, les lettres tardives qui ne seront pas lues dans le peu de jours qu’il me