Ana Blandiana

În timp ce scriu Pe tocul meu Se urcă o furnică. Știe și știu Că n-are de ce Să-i fie frică. Nici s-o alung, Nici s-o omor, Nu-mi stă în

Plouă soare peste mine Și mă udă cu lumină. Eu în joc stropesc cu soare Coala zărilor, velină. Ce-am făcut?! Cum o s-ascund Pata galbenă,

Motoșel și Botoșel Erau doi pisoi la fel. Nu-i recunoșteai decât După-o dungă de pe gât, Iar alteori, mai degrabă, După-o pată de pe-o

Cine poate ști De unde vine vara Și încotro se duce Cântînd Caravana ei verde și aurie? Unii zic c-ar veni Din pământ, Că-și trage

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi, Uite, ochii mei ți-i dau. Ieri spre seară-n vântul galben Arborii-n genunchi plângeau. Lasă-mi, toamnă, cerul

Lasă-mi,toamnă,pomii verzi Uite,ochii mei ti-i dau Ieri spre seară-n vântul galben Arborii-n genunchi plângeau Lasă-mi,toamnă,cerul

La Paris, la colț de străzi, Cireșele cresc în lăzi; Strugurii afuzalii Cresc de-a dreptul în cutii; Piersicile, nici n-ai crede, Cresc

Ar trebui să ne nastem batrani, Să venim intelepti, Să fim în stare de-a hotari soarta noastra în lume, Să stim din rascrucea primara ce drumuri

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Înnebunitele ploi și ploile calme, Ploile feciorelnice și ploile – dezlănțuite femei, Ploile proaspete și

Mi-ar place să mă fac păstor de fulgi, Să am în grijă turme mari de-omăt Pe care să le port prin ceruri lungi și să le-aduc mai albe

Unii te vad numai pe tine, Altii ma vad numai pe mine, Ne suprapunem atat de perfect Incat nimeni nu ne poate zari deodata Si nimeni nu

Într-o zi m-am gândit ce-ar fi Să încerc să-l conving Pe bunul meu amic, Pisoiul Arpagic, Să se lase transformat într-o floare. Nu aveam o

Mai greu de suportat decât fericirea nu e nimic Sau în orice caz posibilitatea de a avea tootul Pe care în această parte de lume O numim fericire. A

Unii te vad numai pe tine Altii ma vad numai pe mine Ne suprapunem atat de perfect Incat nimeni nu ne poate zari deodata Si nimeni nu

Era un timp cînd mă simțeam în trupul meu, acasă. Știam locul fiecărui lucru - fereastra în care răsărea soarele și peretele dinspre nord, nu mi-era

Vara începe Din stratul de cepe Și se arată Printre salată. Crește ușurel Printre pătrunjel. Apare în lume Dintre legume. Stă apoi

Hai să vorbim Despre țara din care venim. Eu vin din vară, E o patrie fragilă Pe care orice frunză, Căzînd, o poate stinge, Dar cerul e atît de greu

-Nu te-am vazut niciodata fara zambet - imi spuse intr-o zi un prieten pe un ton in care admiratia avea toate insusirile reprosului. -Mi se pare

Din oglindă mă privea un trup firav Cu claviatura coastelor distinctă, Inima-apăsa pe clape grav Și-ncerca s-apară în oglindă. N-am văzut-o

Mi-e somn așa cum li-e somn Fructelor toamna, Mi-e somn și mi-e bine Sînt bună, sînt caldă, Îmi zumzăie albine În gînd, Capul mi se va prăvăli pe

Ieri am avut o vizită simandicoasă: A trecut pe la mine o broască țestoasă. De fapt avea un aer atât de serios, Încât s-ar putea să fi fost un

Părinții fac totul oricând pentru noi - Ne nasc și ne cresc mai mari decât ei, Rămân apoi cu discreție în urmă, Nu ne deranjează de

... Din cînd în cînd Un pocnet înfundat Ca la căderea Unui fruct în iarbă. Cum trece timpul! S-au copt și-au început să cadă Îngerii: S-a

Nu mă lăsa, așează-mi-te-alături Și ține-mi capul strâns să nu tresar Când somnul bont la care-s condamnată Se-ascute, răsucindu-se-n

Acoperită de rouă, Þară a frunzelor fragede, Câte milenii încă Nu vei obosi să te naști? Leagăn de nenorocire Atât de frumos încât nimeni Nu

Abia începusem să simt Că undeva-n rarul văzduh Zăpada se va opri deodată, Abia începusem să știu Că nu mai poți să te ascunzi De ochii mei

Dealuri, dulci sfere-mpădurite Ascunse jumătate în pămînt Ca să se poată bucura și morții De carnea voastră rotunjită blînd, Poate un mort stă

Soră fragă, frate hrib, Descântați-mi să mă schimb. Soră mură, frate-alun, Învățați-mă să spun – Nu mă doare, nu îmi pasă, Codru-i verde,

Iarna stelele Sunt atât de departe, Că nu poți să le vezi Prin singurătate. Iarna mările Sunt atât de străine, Că nici cursul izvoarelor Nu

Aud cum pășește cineva după mine în lună Și pune semințe de flori în urmele tălpilor mele, Un pas înțelept – albăstrele, Un pas greșit –

Nu țin minte când și cum s-a născut pentru prima oară în mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu, că, indiferent cât de

Am crescut? Suntem oameni maturi? Câte mii de nuanțe putrezesc o culoare... Dragi și ridicole, departe sunt zilele Când lumea o-mpărțeam în buni

Tare sunt ocupată Toată ziua-n livadă. Nu-mi văd capul de trebi Printre fructe și ierbi. Ieri la ora șase, S-a copt o cireașă; În zorii

Adorm, adormi, Cum stăm cu ochii-nchiși Părem întinși alături Doi tineri morți egali. Auzi ce somnoros foșnește soarele Prin ierbi

Sus, deasupra casei mele, E un sfat de rândunele; Pe sârma de telegraf S-a deschis mare conclav; Pe stâlpii-nalți, mai ales, E-un adevărat

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă și-mi stă bine cu franjurii ploii în păr. Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt și rochia se

Ce poate fi fericirea, Daca nu aceasta plutire Printre fructe si frunze, In raza de miere prafoasa, fosnind Pe locul vrajit unde viata

Căzând de sus, acoperind, Ca o-ncercare eșuată De a lua totul de la capăt, Dacă astfel putuse fi cândva începutul, Curat, cu germinația oprită,

Am obosit să mă nasc din idee, Am obosit să nu mor - Mi-am ales o frunză, Iată din ea mă voi naște, După chipul și asemănarea ei, ușor Seva

Mi-e atât de frig, Încât cred că Aș mai putea fi salvată Numai asemenea acelor înghețați Care erau cusuți În burțile animalelor Să se

Umblu prin mine Ca printr-un oraș străin În care nu cunosc pe nimeni. Seara mi-e teamă pe străzi Și-n după-amieze ploioase Mi-e frig și urât. Nici o

De ce nu se-amestecă totul? De ce nu se-acoperă Pielea lucioasă a pământului cu blană? De ce nu răsare iarba verde și fragedă Pe spinarea

\"Lumea exista pentru a se ajunge la o carte\" spunea Mallarme, si nu mi-am inchipuit ca poate fi ceva mai radical in materie de suprematie a

Agățați în crengi, Unii pe jumătate uscați, Alții abia dând în pârg, Dar toți cu hainele vestejite, Fibroase, Cu aripile încâlcite de

Ca și cînd și-ar fi pierdut frunzele Brațele mele se clatină în vînt Încercînd să spună ceva Într-o limbă Pe care n-o știu prea bine; Se

Doamne, ce risipă! Cum aruncam cu secundele, cu minutele Cu orele, cu zilele, cu anii! Trecătorii se îngrămădeau să le prindă din aer Nu le venea să

La început făgăduisem să tac, dar apoi, dimineața, V-am văzut apărând cu cenușa în porți, Semănând cum se seamănă grâul, cenușa, Și n-am mai

M-am întrebat adesea de ce vremea cireșelor apare - în memorie și în cuprinsul plin de făgăduieli al fiecărui an - mai marcată și mai plină de

Amân mereu să trec precum în moarte-n cuvinte, Dar ca în moarte am certitudinea că voi intra, Dusă cu sila, plângând după ceea ce las, Încercând

Acolo sus pe munte casa Apare și dispare dintre nori. Cine-o îmbracă în atât de lașe scuturi Și-o părăsește-atât de deseori? Ochilor noștri

singuratatea e un oras in care ceilalti au murit, strazile sunt curate, pietele goale, totul se vede deodata dilatat in pustiul atat de

Îngeri bătrâni urât mirositori Cu iz stătut în penele jilave, În părul rar, În pielea scămoșată de insule de psoriazis, Hărți scorojite adânc Ale

Þine o coasă în mână Și se apleacă galant Înspre frumoasa-i stăpână Cu părul pudrat și înalt. Are chilotul bufant, Tricornul cu pene și

Mi s-a spus să te caut Și eu însămi nu voiam decât căutarea. Nici măcar nu mă gândisem Ce m-aș face cu tine Dacă te-aș găsi. Te-aș pune în

Din ape ieseau trupuri albe de plopi Cu forme somnoroase și suave, Adolescenți frumoși sau doar femei, Dulce confuzie, pletele jilave Nu

Dar dacă soarele și luna Sunt unul și același astru Pe care spuma de-ntuneric Îl travestește diferit? Dar dacă eu sunt numai una Clipind sub

De mulțumirea lumii cu mâhnire Mi-s ochii mai uscați și pașii mai înceți, Și orice gest se-oprește la pornire, Și hergheliile îmi mor buimace pe

Sa fii frunza Si obligata sa te porti Asemenea tuturor frunzelor, Desi intelegi Si chiar poti Cu totul si cu totul Altceva; Fapt din

În livada mea de pruni Concursul de zbor era fixat pe luni. Dar, încă de duminică, întreaga livadă Este emoționată. Toate prunele coapte

Sufletul e ceva in noi Care nu poate exista in afara. De cate ori nu mi s-a intamplat Sa descopar Suflete goale in iarba tragand sa moara... Le

Veneam spre casă într-una dintre aceste zile în care primăvara s-a hotărât totuși să coboare peste noi, veneam moleșită de soare și de astenie, cu

Într-o lume în care timpul pierdut cu discuțiile despre procurarea hranei nu este egalat decât de cel pierdut cu discuțiile despre dietele de

Sunt la mare și din când în când, rar, îmi aduc aminte că sunt la mare. Sunt la mare, stau întinsă pe nisip, soarele arde ca și cum toamna n-ar fi

Vântul tânăr a furat hainele copacilor Și aleargă cu ele hohotindu-le peste câmp, Copacii au rămas cu trupurile goale în ploaie, Să schelălăie

Scriu pentru ca n-am descoperit nici o alta solutie mai eficace, mai totala, nevoii mele de a exista, exasperarii mele de-a ma convinge nu numai ca

Sunt primul om care îmbătrânește Sub soare. Singură descopăr, Și fără să mă poată ajuta cineva, Această enormă mirare A trupului încă al

Poate să vi se pară ciudat, puteți să nu mă credeți, dar atunci când vreau să cunosc cu adevărat un om, îl privesc ca atenție și încerc să-mi

Prea frumos Pentru a nu fi cucerit, Prea tânăr Pentru a nu fi stăpânit, Prea bogat Pentru a-și aparține; Prea înțelept Pentru a lupta, Prea

Dușmani dac-ar fi într-o luptă Dar nu-i decât goană spre vârf – Se-mping laolaltă, se-nfruptă Și-s vii precum viermii în stârv. Și țara e vie la

Așteaptă să vină octombrie. Așteaptă să treacă Tulburea fugă de moarte Ascunsă în rut, Neroada furie a creșterii Și coacerea oarbă. Așteaptă

Oare câți ani am avut când am început să vreau să fiu tânără? Douăzeci și cinci? Treizeci? Nu, n-am greșit formularea întrebării, oricât ar

Sîntem visați de cineva Visat la rîndul său De altul Care e visul unui vis Anume. Cuprinși de somn Visăm și noi o lume Sălbatec zvârcolită-n

Timpul scrie pe trupul meu versuri Atât de complicate încât Aproape de necitit, Își notează pe pielea mea ideile Fără să mă întrebe. Literele lungi,

De nescos, de nespus Cele două triunghiuri Cu vârful în jos, Cu vârful în sus, Înlănțuite, întrepătrunse, Raze de sex contrar Într-un singur

Vai chinul nopților de vară Și groaza razelor de lună Misterul lor e o povară Și pacea lor e o minciună. Încet un înger pal revarsă Din fina

Intre noi doi Această oglindă moale, nesigură Astfel înclinată încât Eu nu mă văd Și tu nu te vezi, Dar te văd Și mă vezi, Ochii ni se

Și totuși... Cum aș putea să-ncetez Să sufăr de propria-mi lumină, Când ea nu e rază, ci miez, Noroc mai puțin decât vină Și vină atâta cât crez În

Nu pot impiedica ziua sa aiba douazeci si patru de ore. Pot doar spune: Iarta-ma pentru durata zilei; Nu pot impiedica zborul fluturilor din

Atât de curând voi uita să vorbesc Că se botează și secundele Până atunci Cu nume-atât de lungi Că nu pot fi rostite-ntr-o secundă... Bruma pe

Oraș oriental de cîmpie Cu seva prelinsă pe străzi Cu soarele fără rușine sorbindu-și sordidele prăzi. Oraș lichefiat, rîu fierbinte, Și

Înălțat între bine și rău, Ascunzând la un capăt zeul, La celălalt antizeul, Să fie numai o falică răzvrătire A celui de-al doilea Împotriva

Miros de trup abandonat de suflet Sub soarele nerușinat, Miros de trup pe care Carnea crește, În care sângele bolborosește Și, într-un fel de

...Să fie o dimineață copilăroasă și moale Prin care, trecând, lumina să scoată Foșnet de frunză uscată; Și miroase-n odaie A creioane ascuțite

N-am altă Ană, Mă zidesc pe mine, Dar cine-mi poate spune că-i destul, Când zidul nu se surpă de la sine, Ci-mpins de-o toană De buldozer

Nu cunosc moment mai descumpănitor, mai lipsit de echilibru și chiar mai greu de suportat decât acela imediat următor terminării unei cărți. Ceea ce

S-au stins profeții în pustie Și îngeri cu aripile-atârnând Sunt duși încolonați Și strânși în piețe. Vor fi judecați în curând. Vor fi

Mama, intaiul meu mormant, Bezna fierbinte, Cu-atata nerabdare prosteasca parasita, In timp ce fiecare bulgar Al taranei sale Se impotrivea

Umbrei mele i-e frica De umbrele arborilor Mai mult decat Mi-e frica mie de arbori - Arborii nu indraznesc Sa m-atace Dar in spatele

Între poet și istorie legăturile sunt într-o asemenea măsură determinante și reciproce, încât, chiar dacă le-ar fi divergente intențiile și

Fiecare trăim două, trei sau chiar patru vieți deodată, Ne naștem, Doamne, atât de tineri, încât Din miile de vieți posibile Nu ni se poate

Să nu mă grăbesc, Să las timpul să treacă, Fiecare secundă-n cădere Erodează puțin Suferința. Să aștept. Fiecare val ce se sparge Sapă în

Tot ce mai rămăsese Era o labă a piciorului stâng, Enormă. Privind-o, Abia dacă reușeai să-ți dai seama Ce reprezintă, așa cum era Așezată în

Sa privesti totul - prezentul si chiar viitorul - ca pe un trecut, in care nimic nu se poate schimba si care are farmecul plin de nostalgie al

Aș fi tentată să răspund: născându-mă. Și sunt convinsă că acesta este, de fapt, și nu numai în ceea ce mă privește, singurul răspuns esențial al

Bătrâni și tineri, Toți stângaci, Nu încă unii Iar ceilalți nu mai, Și-n sâmburul din care mă desfaci, Un biet adult se înmulțește. Vai, Ce

Să stau culcată-n zăpadă Cu brațele larg desfăcute, Închipuind o nespus de frumoasă Cruce cuprinsă de somn Dinadins, Pe care doar îngerii ar

Între poet și istorie legăturile sunt într-o asemenea măsură determinante și reciproce, încât, chiar dacă le-ar fi divergente intențiile și

Nu trișăm din ticăloșie, Ci din nepricepere. Aburiți, nu mai știm Cine suntem și cum. În urmă, un șir de părinți necunoscuți, În față, un șir de

Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut. Păduri tropicale crescute printre coloanele Unor temple în care nu m-am închinat, Oceane de frunze În

Tu, Doamne, care ne lași să alegem Între atâtea simțuri Prin care lumea ne împiedică Să fim atenți la noi înșine, Ai încercat să mă ajuți. În absența

Părinții fac totul oricând pentru noi – Ne nasc și ne cresc mai mari decât ei, Rămân apoi cu discreție în urmă, Nu ne deranjează de obicei. Li-e

BALADA Pe cine-am ucis Ca sa-l punem la temelia Casei noastre? Daca-mi raspunzi pe nimeni Nu ramâne decât sa acceptam Ca ne-am ucis

Cât aș fi vrut să fie Totul perfect ca o plantă Pe care doar toamna târzie Are puterea s-o stingă Și peste care ninsoarea Are norocul să ningă Viața

Nici bine, nici rău, Numai alge și pești, Numai scoici fericite Ferecate în sine, Și ca o dovadă Că nimic nu se pierde, Triumfale

Știu, puritatea nu rodește, Fecioarele nu nasc copii, E marea lege-a maculării Tributul pentru a trăi. Albaștri fluturi cresc omizi, Cresc

Când mă gândesc la papirusurile distruse ale templului din Memphis, și la cele două sute de mii de volume nimicite ale bibliotecii din Pergam; când

Eu cred cä suntem un popor vegetal. De unde linistea In care asteptäm desfrunzirea? De unde curajul De a ne läsa pe toboganul somnului Pânä

Nu îndrăznesc să închid o clipă ochii de teamă să nu zdrobesc între ploape lumea, să n-o aud sfărmîndu-se cu zgomot ca o alună între dinți. Cît timp

Numai iubirea dintre părinți și copii E sămânță. Iubitul meu, ești fiul meu, De-aici răsare totul. Ce nu se poate distruge Alunecă între părinți

Neînțeles, cum numai lucrurile copilăriei pot fi, Definitiv întinerit prin plecare, Câte secunde în viața mea m-am gândit La bărbatul cu numele

Bandajează-mi rănile naive, Doamnă frumoasă și bună, Rănile prin care credința mi s-a scurs, Clipă de clipă, o lună. Frunze ușoare ce nu mai

Pentru că era singur și trist, Dovleacul s-a hotărât să se facă telegrafist. Pe deasupra, însă, e adevărat, Era și foarte dotat; Pentru el nu

Cerul începe din creștetul spicelor, De parcă fiecare din ele-ar purta Pe cap un vas mare umplut cu cer fierbinte, Și vântul, mișcându-le

Stăpână, Stăpâne, Până Și cine V-a cunoscut Rămâne mut. Dă vorbe din palmă Păsărilor hrană, Nu-și ține Pentru sine Nici o rugăciune, Nici o

CORABIA CU POETI Poetii cred ca e o corabie Si se îmbarca. Lasati-ma sa ma urc pe corabia cu poeti Inaintând pe valurile timpului Fara sa-si

A muri nu este opusul lui a trăi, ci al lui a te naște. Cele două antonime reprezintă fiecare clipa intrării într-o stare - în viață sau în moarte -,

Întâi îmi arunc Unul câte unul Cuvintele, Savant picurate, Împerechindu-se În cădere; Apoi anii, Unul câte unul, Egal depărtați între

De boala de care sufăr Nu se moare, Ci se trăiește - Substanța ei este chiar eternitatea, Un fel de cancer al timpului Înmulțindu-se din sine

Tu ai fost crucea mea Înaltă, subțire, În stare să mă răstignească Grindă pe grindă. Eu am fost crucea ta Copilărească, Răsfrântă-n

\"Principalul e să nu ne pierdem mințile\", Auzeam mereu Și-mi imaginam mințile Ca pe niște bobițe de mercur Neastâmpărate, greu de stăpânit Și

Ajută-mă să plâng și să mă rog, Să îmi privesc destinul inorog Cu steaua-n frunte răsucită corn Spre care-n vis mulțimile se-ntorn, Ajută-mă să

În mod ciudat, - sau poate, dimpotrivă, firesc și revelator - în mintea mea două sate, aflate la mii de kilometri și aparținând unor lumi care

Renunț la milă greu ca la un viciu, Cu milă sunt drogată de copil. Alb înstelată de ridicol plâng Lângă fricos, lângă învins, lângă umil. Îi plâng

Puterea soarelui Refuzând echilibrul cu noaptea, Lumină neliniștitoare Așa cum binele pur este amenințător, Dovadă că omenirea Și-a condamnat la

Când am sosit eu acolo cartierul era stăpânit de câteva zeci de câini deveniți spaima trecătorilor care, la intrarea pe strada noastră, aveau grijă

Mă întreb uneori dacă plantelor le e frică unele de altele. Și nu știu niciodată ce să răspund. Îi este frică ierbii de umbra stejarului? Și

Azi am plutit, iubito, pe ape mari albastre, Cămașa de pe mine, iubito, poți s-o storci, Și m-am gândit pe ape la inimile noastre, Dar m-ai

Am putea cere paradisului Mai mult decăt să fie asemenea Cuibului de răndunică? Pe dinlăuntru Imaculat,strălucitor, Căptușit cu fulgi Ca de

O, Doamne, dar eu? Cumpănă a unei fântâni Cu cât mai în cer Cu atât mai adânc Tensionată spre ape, Privind de acolo câmpia Arsă de secetă Și

De câte ori, învinsă de agresiunile lumii exterioare - nenumărate și atât de diverse, încât unele dintre ele pot părea mângâieri - nu mai am puterea

La ce te gândești când vezi Un arhanghel murdar de funingine? La poluarea atmosferei, desigur. Și la mai ce? La obiceiul îngerilor De a se

Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze de la tâmple până la glezne, Iubiții mei, priviți dansul acesta nou, nou, nou, Noaptea-și ascunde ca pe-o patimă

Dacă - așa cum indivizii se împart în bărbați și femei (ceea ce nu împiedică desigur apariția unor bărbați efeminizați și a unor femei bărbate) -

Ca și cum luna ar avea ceva de spus În dragostea-ură care mă leagă de nea Pornise să scrie pe omăt strălucitoare Litere pe care Tot ea le

Îmbătrâniți sihaștrii în păduri, Blana de lup li s-a lipit de trup, Părul le țese ochii, Le astupă urechile Și-n bărbile-ncâlcite albinele-și fac

Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze de la tâmple până la glezne, Iubiții mei, priviți dansul acesta nou, nou, nou, Noaptea-și ascunde ca pe-o patimă

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi, Uite, ochii mei ți-i dau. Ieri spre seară-n vântul galben Arborii-n genunchi plângeau. Lasă-mi, toamnă, cerul

De la început ai fost adusă de vânt Ca o sămânță. Am și glumit: \"Cine-a mai văzut Stea adusă de vânt?\" Dar mai târziu, Când mi te-ai așezat pe

Precum Racine, prea tânăr am plecat Din auster și din naivitate, Prea tânăr lunga mantă cenușie Zâmbind mi-am azvârlit-o în trecut. Aproape gol

O, dacă-aș fi o lumânare numai, Să mă consum treptat De la un capăt spre altul, Simplu, ca-n aritmeticile Copiilor... Capul întâi – ce fericire!

Dacă Eminescu ar fi fost mai puțin imaculat, cred că posterității sale i-ar fi fost mai ușor. Dacă ar fi existat în viața lui de dincolo de pagină

Nici o artă nu e mai conspirativă decât arta producerii râsului, nici unui artist nu i se cere mai mult mister decât artistului comic. După ce,

DANGAT DE FRUCTE De ce nu ne-am întoarce în livezi, In linistea-ntrerupta doar de poame, Unde pe mii de ani nainte vezi Rostogolindu-se

Fără tine mi-e frig N-am înțeles niciodată Cum simte aerul Că ai plecat. Universul se strânge Ca o minge plesnită Și-și lasă pe mine zdrențele

Durerea nu e contagioasă, Vă asigur, durerea nu se transmite, Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu Nu produce în mine sfâșietoare

Am o deprindere monstruoasă aproape – Nu-mi place să fiu datoare nimănui. Doctorului care mă vindecă îi trimit flori, Pentru sănătate garoafe Și

În grădina mea, șirete, Piersicile-s violete, Iar prunele, și mai și, S-au făcut portocalii; Cățărați cu mult

Lasă-mă să m-aprind de întunericul tău, În lumina feroce Învață-mă să ard întunecat, Modelează după forma aripilor Flacăra mea Și purific-o de

Suficientă mie nu mi-am fost niciodată, Atârnând mereu ca un fruct de o creangă în vânt, Ca de un arc încordat, o săgeată, Ca de propria sa

Părul îmi ajungea până la pământ Și treizeci de ani Mi se părea o vârstă atât de îndepărtată Încât nu credeam cu putință Să o ating

Iubire, spaimă de singurătate, Zeitate ambiguă Îngropată până la brâu în pământ, Nu-ți cer nimic. Pentru mine se desprind toate frunzele Și păsările

Închide ochiul, ochiul gol Rămas deschis în piscul Catapetesmei vechi, Semn al privirii numai, Orb acum, Încremenit în primul lui eres. Închide

Cine ar putea să mă jignească? Măduva surâsului mi-e caldă Chiar și-atunci când înghețat pe buze Și-ntărit îmi fac din el unealtă. Bucuria

Veneam spre casă, și începea să se-ntunece, și începea să se facă primăvară, și îmi era în același timp foarte bine și foarte rău (acel amestec de

Va fi o vârstă a pământului în care Și carnea pietrelor se va usca și va muri. În toamna-aceea a planetei, ca-n oricare Toamnă, pădurile se vor

Trec dintr-o viață într-alta Mângâind ușor Coama leului somn De la intrare, S-a obișnuit cu mine Cu veșnica mea dispariție în zori, Cu veșnicele mele

O umbră a ierbii, Ce poate fi mai firav Decât o umbră a ierbii, Decât o linie subþire de noapte În lumina cotropitoare și rea, Ce poate

Iată, cocorii trădează, copacii renunță, Înțelepciunea se-ntinde, Prevăzătorul meu tată. Vei fi mulțumit? Iată, vorbă cu vorbă Să nu vorbesc am

Cînd sînt vie în vis Am murit pe pămînt Și sînt moartă dincolo Cînd aicea mai sînt ? Sau e numai un joc Cu un soare și-o lună Care, sadici,

Ieri dimineața pe la ora șapte, Când era încă aproape noapte Și toți copiii dormeau încă tun, A fost săvârșită o crimă în

Se face noapte în genunchi, Se înserează lângă buze... Pe orice zare cel puțin o stea Și zările zâmbesc lehuze. Din orice munte cel puțin un

Uneori mă cuprinde un sentiment de revoltă împotriva întregii literaturi. Și mai ales împotriva marilor scriitori. Uneori mă cuprinde un sentiment de

Viermi călători, înaripați, pe roate, Viermi cărora li s-a repartizat Un cimitir mai nou Și mai modern; Valuri de viermi, Cadavre vechi

Frumos ca un poem Într-o limbă pe care nu o înțeleg de tot Timpul din care-s făcută Se stinge-n secunde și ore și zile. Din lumînarea înaltă Mai

Sufletul e ceva în noi Care nu poate exista în afară. De câte ori nu mi s-a întâmplat Să descopăr Suflete goale în iarbă trăgând să moară... Le

Îți aduci aminte plaja Acoperită cu cioburi amare Pe care Nu puteam merge desculți? Felul în care Te uitai la mare Și spuneai că

O țară e făcută și din păsări, Din V-urile mari căzând spre sud Rănite, alungate de frig Și de trădare, Venind înapoi Umilite de dor, Lunecând pe

Clopotul pe care-l aud Bate atât de departe, Încât nu pot să spun Dacă prin pământ, sau prin cer, sau prin apă Străbate Glasul lui, ca un

Fiecare mișcare a mea Se vede În mai multe oglinzi deodată. Fiecare privire a mea Se întâlnește cu sine De mai multe ori, Până Uit care Este cea

Voi știți ceva și mie nu-mi spuneți, Voi știți desigur ceva, Altfel cum ați trăi, Cum ați fi trăit atâtea decenii, Părinții mei, Și voi, bătrâni

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Înnebunitele ploi și ploile calme, Ploile feciorelnice și ploile-dezlănțuite femei, Ploile proaspete și

Mă uit în trecut și nu înțeleg Urmele pașilor mei. Privesc înghețata zăpadă Prin care picioarele mele desculțe (Îmi amintesc) s-au rănit, Dar

Bisericile n-au acoperișuri, Ci aripi zgribulite pe trup, De șindrilă, Pe care va veni o vreme Să și le deschidă Și să se înalțe Încet, ca în

Cine din mine ți se închină E vinovat în fața mea, Cine din mine nu ți se-nchină E alungat din fața mea. Cum să mă-mbun și cum să

Durere limpede, moartea m-a-ntors În brațele tale supus, aproape copil. Tu nu știi dacă trebuie să mulțumești Sau să plângi Pentru fericirea

Sunt slabă, probabil. Și ochii mi-s slabi. Nu deosebesc culorile intermediare. Pentru că se lasă iubită de crabi Mi-e scârbă de mare. Nu trec

Fusese furtună pe câmp și anume Să-nvingem furtuna ieșisem cu arcuri pe câmp. Învingători ne-ntorceam fluturând peste lume Cerul senin ca pe-un

Aș vrea să locuiesc în craniul lui Nu numai pentru că Simpla mea prezență acolo Ar fi o garanție A morții, Ci și pentru că acest pelerinaj La

Nu te speria. Va fi atât de simplu totul Că nici nu vei înțelege Decât mult mai târziu. Vei aștepta la început Și numai când Vei începe să

Daca ne-am ucide unul pe altul Privindu-ne in ochi, In ochii nosti in jurul carora Genele stau ca o coroana de spini Care-ncununa

La o primă vedere, relația dintre lume și scris este o simplă prismă cu trei fețe: există scriitori care au contemplat lumea așa cum era ea, alții

Mai dormi, mai dormi atât de greul Somn al semintei în pamânt, Ca sa încolteasca-n primavara zeul Cu moartea pre moarte calcând, Mai

Totul este eu însămi. Dați-mi o frunză care să nu-mi semene, Ajutați-mă să găsesc un animal Care să nu geamă cu glasul meu. Pe unde calc pământul

Sunt asemenea nisipului clepsidrei care poate fi timp numai în cădere.

... Să fie o dimineață copilăroasă și moale Prin care, trecând, lumina să scoată Foșnet de frunză uscată; Să miroase-n odaie A creioane ascuțite

Ca și cum aș cânta la un instrument sau ca și când aș face un sport de performanță, faptul de a nu fi scris de mult îl resimt ca pe o pierdere a

NIMIC NU E INTAMPLARE Nimic nu e întâmplare: Nici zvâcnetu-n trup, Nici fructul pe ram, Când totul ma doare Ca mierea pe stup Ca sarea pe

Se întâmplă destul de des să-mi aduc aminte acea senzație de la sfârșitul copilăriei când, urmând să spun o poezie la o serbare școlară, în clipa în

Piciorul modulat felin sub pânza Strânsă naiv deasupra de genunchi Și toate acoladele făpturii Legate în sublimul unghi Nu te destramă, nu-ți

Catedrale roze și arbori albaștri, țânțari enormi și ierburi cât stâlpii de telegraf, lucrurile sunt așa cum le vedem pentru simplul motiv că nici un

Printre vârfuri de prun împletite de viermi, Peste vii scuturate, Porumbiști neculese, O jumătate de lună Și liniștea spartă de-un tren Trec

Cred că, în afară de Delfi, nu a existat localitate în Grecia pe care s-o fi așteptat cu mai multă emoție, de care să mă fi temut mai mult decât de

MOTIV Ar trebui sa ma întreb daca-i iubesc Si, mai ales, de ce… Masti transpirate Incercând sa transforme Umilinta în ura, Degete

Și dacă, totuși, ne vom trezi Cândva din somnul acesta grăbit Vom ține minte cum într-o zi Cu multă zăpadă am murit? Cum se făcuse

Nu te speria de gesturile mele, Tu cel care mă vezi, Oricât de aprigă mi-ar fi mișcarea. Fii înțelept și bucură-te. Eu sunt asemenea elicei

Candva arborii aveau ochi, Pot sa jur, Stiu sigur Ca vedeam cand eram arbore, Imi amintesc ca ma mirau Ciudatele aripi ale pasarilor Care-mi

Evident că nu semăn Cu nici unul dintre acești torcători de cuvinte Care își croșetează costume și cariere, Glorii, orgolii, Deși mă mișc printre

Și dacă, în noaptea din jur, Mi-aș da, cu un gest cunoscut, Foc în piața cea mare S-ar trezi cineva din somn De prea multă lumină Sau ar

Soare al insomniei, Alb metal topit, Insuportabil retinei, Străbătând prin pleoapă, Nesomn orbitor, Privire fără nici o speranță de umbră Þinându-mă

De-aș avea timp să vă povestesc pe îndelete Tot ce se-ntâmplă la mine-n grădină Cât e ziua de mare, V-aș scrie pe-o frunză de castravete

Nu-mi voi mai aminti, Va fi fost o pășune, o mare, Păsări pluteau sau poate pești Prin părul meu, Voi ști doar c-ai venit Și, cu ochii

Va veni o vreme Când voi simți nevoia frunzelor Și-o să mă vindec cu iarbă, Când, îmbătrânind, o să-mi adaug proteză Cântecul păsărilor, Când o

Fiecare venim dintr-un sat - Unii direct, alții trecând prin părinți, Unii direct, purtători de eresuri și basme, Fericiții putând să se-ntoarcă

Acest trup Pe care-l rănesc Și mângâierile, Cu umeri din care aripile Au renunțat să mai crească, Este singura fâșie de pământ. Unde îmi pot

Cind voi fi îmbătrînit destul Să nu îmi mai doresc să mor, O să mă sui într-un pătul Cu miros bun, adormitor De grîu încins sub bolți de

Am început cu puțin, nici măcar vină, Un gest nefăcut, un zâmbet mușcat, Și ce hecatombe de dragi cadavre acum - De bună voie, de bună voie, de

Tu treci prin ceață Și eu știu că treci, Și e destul ca norii Să nu-mi mai pară reci Sicrie fără sațiu Umflându-se să-ncapă Întreaga

Îngeri bătuți cu pietre Care mai au tăria Să nu se-ndepărteze în văzduh Îmi cer, răniți Și frânți de oboseală, găzduire Și-n timp ce încă

Visul pietrei visat Intr-n somn de pamant Valurit de-araturi si de ploaie, Dimineata cu tample Ce rodesc vinovat Si batute de vant Se

Poate că mă visează cineva - de aceea gesturile îmi sunt atît de moi și de nedeterminate, cu scopul uitat la jumătatea mișcării, grotesc, de aceea

Sunt ca un ochi de cal Acoperit spre lume. Să nu mă-ntrebi Când o s-ajung la tine, Ce arbori și ce flori Am întâlnit. Eu văd numai drumul Și din când

Pornesc în mine în exil, Tu ești patria mea De care nu mai pot să mă apropii, Tu ești țara în care m-am născut Și am învățat să vorbesc Numai

Ce vreau să spun? Ce merită să spun? Ce e destul de dureros să țip? Ce fel de turnuri să îmbun Să crească pe acest nisip? Ce spune cântecul

La ce te gândești când vezi Un arhanghel murdar de funingine? La poluarea atmosferei, desigur. Și la mai ce? La obiceiul îngerilor De a se

Întotdeauna toți m-au iubit, Cei ce mă urau m-au iubit cel mai tare, Am trecut printre oameni Mereu acoperită de dragoste, Cum trec prin

Noi, plantele, Nu suntem ferite nici de boli Nici de nebunie (N-ati väzut niciodatä o plantä Pierzându-si mintile si reintrând cu mugurii în

Înțeleșurile Ca niște pietre acoperite de-o mare Diferit colorată De orele zilei, de orele veacului Trecătoare. Înțelesurile

Oh, râzând și plângând și plângând și plângând Ne ivim, ne-ntâlnim ne-nmulțim ne-amintim Până unde fixat și fixat până când Liber e sfântul marele

O să mor brusc, nu peste mult și frumos, Lăsând în urmă uimire surdă, indiferentă, Vântul complice m-o prohodi voios Într-o glumeață,

Nimic nu e mai înrudit Cu mine decât marea. Apă sărată sunt și eu Închisă între maluri diferite Dar desenate de același zeu. Luna mă

Decenii întregi asteptînd Întoarcerea cheii în broascà ; Din ce în ce mai ruginità Pîndind-o decenii întregi Fàrà

Caut începutul răului Cum căutam în copilărie marginile ploii. Alergam din toate puterile să găsesc Locul în care Să mă așez pe pământ să

Veni din întuneric spre mine el, poetul, Poetul de spaimă ratat. Era foarte frumos. Ca la razele röntgen I se vedea în trup poezia. Poezia

Știu mările planetei din croaziere, Plecări aproape-adevărate-n lume, Cu valuri uriașe și furtuni, Cu pești nemaivăzuți și păsări rare, Cu

Adusă la marea judecată Care se termină prin trimiterea pe pământ, Eu, găsită nevinovată, Am primit dreptul Să mă aleg pe mine. Dar nu bărbat,

Să lăsăm să cadă cuvintele Numai ca fructele, numai ca frunzele, Numai cele în care moartea s-a copt. Să le lăsăm să cadă Aproape

Ce morți cuminți avem! Nu izbucnesc prin vulcani, Nu se clintesc de sub zidurile Întemeiate de ei. Se lasa închiși în statui Cu gesturi cioplite de

În fiecare hohot Un zeu se dezvăluie Umflându-și faldurile Hainei lui largi în văzduh. Sunt atâtea feluri de zei Pe pământ Încât nu vom prididi

În dimineața de după moarte Va fi răcoare ca în zorii cețoși de septembrie, Când din arșița lubrică-a verii Mă dezmeticesc în aerul

Dacă ne-am ucide unul pe altul Privindu-ne în ochi, În ochii noștri în jurul cărora Genele stau ca o coroană de spini Care-ncunună

O să vină ea, Nu se poate altfel, O să sosească Și ziua aceea Amânată de veacuri, O să vină Se apropie, Se și aude Pulsul ei bătând Între

Și vom rămîne în eternitate La fel de tineri cum sîntem acum Cînd miezul morții-n turnul tîmplei bate Plecînd pleoape roșii pe gropi adînci cu

Lasă, Doamne, câinele și copilul Să muște din aceeași bucată de pâine Printre grămezi de moloz Și grămezi de gunoaie, Sub soarele

Mereu tresărind în tăcerea afundă, Zbătute, muncite Frunze de plop, Milioane de pleoape Obosite S-ascundă Ochiul cel singur, Înlăcrimat

În pocnetul surd al prunelor vinete Pe pământul umed, afund, Voluptuos și cu nerușinare Viața și moartea se întrepătrund. Durere-plăcere egal

Peron murdar, păzit cu grijă După explozii de hârtie, Doi pumni la spate prinși în fier Și între uniforme, fie Acest stop-cadru chiar

Eu cred că suntem un popor vegetal. De unde liniștea În care așteptăm desfrunzirea? De unde curajul De a ne lăsa pe toboganul somnului Până

Să rămîn singură Și goală de gînd Cum numai brazii și pietrele Sînt singuri și goi. Să spun Auzului meu să adoarmă Și ochilor

Păstrați un moment de tăcere Pentru ora spitalelor, Ora în care toate spitalele lumii așteaptă, Când bolnavii se ridică pe jumătate în paturi, Să

Sufletul e ceva în noi Care nu poate exista în afară. De câte ori nu mi s-a întâmplat Să descopăr Suflete goale în iarbă trăgând să moară. Le

Pe nevăzute, Așa cum întinzi mâna Să numeri ouăle din cuib, Abia atingându-le Cu emoție și spaimă În fața misterului etanș Dinlăuntru (Ouă pe care

Iubire, spaimă de singurătate, Zeitate ambiguă Îngropată până la brâu în pământ, Nu-ți cer nimic. Pentru mine se desprind toate frunzele Și

Veni din întuneric spre mine el, poetul, Poetul de spaimă ratat. Era foarte frumos. Ca la razele röntgen I se vedea în trup poezia. Poezia

Unii te vad numai pe tine, Altii ma vad numai pe mine, Ne suprapunem atat de perfect Incat nimeni nu ne poate zari deodata Si nimeni nu

Sunt asemenea nisipului clepsidrei care poate fi timp numai în cădere.

Unii te vad numai pe tine altii ma vad numai pe mine ne suprapunem atat de perfect intrucat nimeni nu ne poate zari deodata si nimeni nu

Cerul începe din creștetul spicelor, De parcă fiecare din ele-ar purta Pe cap un vas umplut cu cer fierbinte, Și vântul, mișcându-le

Mi-e somn așa cum li-e somn Fructelor toamna, Mi-e somn și mi-e bine Sunt bună, sunt caldă, Îmi zumzăie albine În gând, Capul mi se va prăvăli

...Din când în când Un pocnet înfundat Ca la căderea Unui fruct în iarbă. Cum trece timpul! S-au copt și-au început să cadă Îngerii: S-a

Candva arborii aveau ochi, Pot sa jur, Stiu sigur Ca vedeam cand eram arbore, Imi amintesc ca ma mirau Ciudatele aripi ale pasarilor Care-mi

Mă uit în trecut și nu înțeleg Urmele pașilor mei. Privesc înghețata zăpadă Prin care picioarele mele desculțe, Îmi amintesc, s-au rănit, Dar

Fără tine mi-e frig N-am înțeles niciodată Cum simte aerul Că ai plecat. Universul se strânge Ca o minge plesnită Și-și lasă pe mine zdrențele

Poate ca ma viseaza cineva - De aceea gesturile Imi sunt atat de moi Si de nedeterminate, Cu scopul uitat La jumatatea miscarii, Grotesc, De

La ce te gandesti cand vezi Un arhanghel murdar de funingine? La poluarea atmosferei, desigur. La obiceiul ingerilor De a se vara

Întâi îmi arunc Unul câte unul Cuvintele, Savant picurate, Împerechindu-se În cădere; Apoi anii, Unul câte unul, Egal depărtați între

Ce poate fi fericirea, Dacă nu această plutire Printre fructe și frunze, În raza de miere prăfoasă,foșnind Pe locul vrăjit unde viața

Se iau cuvintele proaspete și se vorbesc Până când rămân lustruite, egale Și nimeni nu-și mai amintește Ce formă aveau și ce sens. Când se vor

Bandajează-mi rănile naive, Doamnă frumoasă și bună, Rănile prin care credința mi s-a scurs, Clipă cu clipă, o lună. Frunze ușoare ce nu mai

Ar trebui să ne naștem bătrâni, Să venim înțelepți, Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume, Să știm din răscrucea primară ce

Iubire, spaimă de singurătate, Zeitate ambiguă Îngropată până la brâu în pământ, Nu-ți cer nimic. Pentru mine se desprind toate frunzele Și

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Înnebunitele ploi și ploile calme, Ploile feciorelnice și ploile-dezlănțuite femei, Ploile proaspete și

Suntem visați de cineva Visat la rândul său De altul Care e visul unui vis Anume. Cuprinși de somn Visăm și noi o lume Sălbatec zvârcolită-n

Caut începutul răului Cum căutam în copilărie marginile ploii. Alergam din toate puterile să găsesc Locul în care Să mă așez pe pământ să

Nu îndrăznesc să-nchid o clipă ochii de teamă să nu zdrobesc între pleoape lumea, să n-o aud sfărmându-se cu zgomot ca o alună între dinți. Cât

Umblu prin mine Ca printr-un oraș străin În care nu cunosc pe nimeni. Seara mi-e teamă pe străzi Și-n după-amieze ploioase Mi-e frig și

O, dac-aș fi o lumânare numai, Să mă consum treptat De la un capăt spre altul, Simplu, ca-n aritmeticile Copiilor... Capul întâi - ce fericire!

Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze de la tâmple până la glezne, Iubiții mei, priviți dansul acesta nou, nou, nou, Noaptea-și ascunde ca pe-o patimă

Din oglindă mă privea un trup firav Cu claviatura coastelor distinctă, Inima-apăsa pe clape grav Și-ncerca să-apară în oglindă. N-am văzut-o

Oh, râzând și plângând și plângând și plângând Ne ivim ne-ntâlnim ne-nmulțim ne-amintim Până unde fixat și fixat până când Liber e sfântul marele

Sufletul e ceva in noi Care nu poate exista in afara. De cate ori nu mi s-a intamplat Sa descopar Suflete goale in iarba tragand sa

Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze de la tâmple până la glezne, Iubiții mei, priviți dansul acesta nou, nou, nou, Noaptea-și ascunde ca pe-o patimă

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Înnebunitele ploi și ploile calme, Ploile feciorelnice și ploile-dezlănțuite femei, Ploile proaspete și

Ar trebui să ne naștem bătrâni, Să venim înțelepți, Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume, Să știm din răscrucea primară ce drumuri

Am o deprindere monstruoasă aproape - Nu-mi place să fiu datoare nimănui. Doctorului care mă vindecă îi trimit flori, Pentru sănătate garoafe Și

Nu pot împiedica ziua să aibă douăzeci și patru de ore. Pot doar spune: Iartă-mă pentru durata zilei; Nu pot împiedica zborul fluturilor din

Renunț la milă greu ca la un viciu, Cu milă sunt drogată de copil. Alb înstelată de ridicol plâng Lângă fricos, lângă învins, lângă umil. Îi

Ce morți cuminți avem! Nu izbucnesc prin vulcani, Nu se clintesc de sub zidurile Întemeiate pe ei. Se lasă închiși în statui Cu gesturi cioplite

Ce vreau să spun? Ce merită să spun? Ce e destul de dureros să țip? Ce fel de turnuri să îmbun Să crească pe acest nisip? Ce spune cântecul

Au début, j\'avais promis de me taire Mais plus tard, au matin, Je vous ai vus sortir avec des sacs de cendre devant les portes Et la répandre

“Morning Elegy” At the beginning I promised to say nothing, But later, in the morning I saw you coming past the gates with bags of

The Scale With a Single Pan I\'m guilty only for that which I have not done. Tropical forest grown among colonnades Of temples in which I