Radu Gyr

N-ai dezmierda, de n-ai sti sa blestemi, Surad numai acei care suspina, Azi n-ai iubi, de n-ar fi fost sa gemi, De n-ai fi plans, n-ai duce-n ochi

N-ai dezmierda, de n-ai ști să blestemi; surâd numai acei care suspină Azi n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi

Sunt flori ce-ți ies în drum să te sărute și-ți gângure crâmpeie de voroave. Altele mici și proaste și gângave au ochi adânci și-ntrebători de

Trist sună cornul stinsei cruciade, iar noi, betegi și jalnici seniori, ne-mpleticim în platoșe schiloade

Puneti-mi lanturi si catuse sa sune scrasnetul hain si mii de lacate la use, eu tot ceea ce-am fost raman. Surpati asupra-mi munti si ape

A fost odată în basm, în baladă o fată mică de cer și zăpadă... și-un tată trudit, un biet tată cu umbre în ladă, cu tâmpla de cântec

Printre luciri de cornuri și junghiere, vâna și el cu prințul prin păduri. Gorunii-aveau suspine verzi pe guri și

Voi n-ați fost cu noi în celule să știți ce e viața de bezne, sub ghiare de fiară, cu guri nesătule, voi nu știti ce-i omul când prinde să

Să biciuie în mine, ca o joardă, tot gându-amar ce clipa ți-o frământă. O lacrimă în ochi de ți se zvântă, nestinsă-n veci pe geana mea să

A mai murit încă unul A mai murit inca unul - cu foamea pe fata, cu ochii de ceata, cu maini ca tutunul. A mai murit inca unul din

Ești, Doamne, bun, eu pământean și rău, și-n dragoste nu-Þi seamăn, nici în milă. Dar, după răni, sînt chip din chipul Tău, de par dospit din cer,

Cântec de leagăn Dormi copilul mamii, nani, nani, a plecat si ultimul lastun. Ruginira plopii si tufanii si din temnita ce-i surpa anii nu

Baladă Ramas bun, de-acum, fratan de cruce. Vei porni spre tara ta de lut. Eu prin sabiile zarii mă voi duce, Vanturi mari să-mi iasa la

Nu dor nici luptele pierdute, nici ranile din piept nu dor, cum dor acele brate slute care să lupte nu mai vor. Cat inima în piept iti

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Nu pentru-o lopata de rumena paine, nu pentru patule, nu pentru pogoane, ci pentru vazduhul tau liber de

Pe-o sprânceană de lumină, lâng-o lacrimă de rai, verde culme carpatină rotunjește dulce plai. Iar în

Ești Doamne bun, eu pământean si rău Si-n dragoste nu-ti semăn, nici în milă. Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău de păr

Cerul si-a deschis soborul - Lerui, Doamne, Ler - au pornit cu plugusorul îngerii prin cer. Merg cu pluguri de oglinda si de giuvaer, toti

Colind A venit si-aici Craciunul Să ne mangaie surghiunul. Cade alba nea Peste viata mea. Peste suflet ninge. Cade alba nea Peste viata mea

Nani, puiul mamii, nu mai sunt cîntece de leagăn pe pământ. Basmele pe care nu le spun au murit sub uruit de tun. Au murit sub tancuri, de

Dă-mi chipul tău Da-mi chipul tau, granit senin, da-mi duhul tau, senina iarba, în ne\'mpacatul meu destin nici un tumult să nu mai fiarba!

Din Urali spre Soare-Apune, cum veneau încinși cu piei, parcă fumega din ei duhnet de sălbăticiune. Blestemata Miazănoapte

Adanca-i noaptea, orele profunde... Gemand, spre raftul cartilor mă-ndrum si-ntreb în soapta fiece volum: -Tu esti? Si cartea fuge si

Crivățul Dă șfichiuri, nemernică slugă, dă bici, ticălos vizitiu; nu știu telegarii să fugă cât crivăț în mine eu

Ne vom întoarce într-o zi Ne vom întoarce neapărat. Vor fi apusuri aurii, Cum au mai fost când am plecat. Ne vom întoarce neapărat, Cum apele

A plecat peste argilă, suduind cu foc, biet olar fără noroc, o frământă-n

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula. O, ce trist si ce-nalt parea Crist ! Luna venea dupa El, în celula si-L facea mai inalt si mai

În Bugeac până-n Hotin, bubă neagră și venin. Din Orhei până-n Liman, junghi și țeapă de catran. Cerul supt, cu șoduri slabe, stă-ntr-o rână pe

Din evlavii de vlădică și porunci de Domn pios, mânăstire se ridică pe tulpina ei de os. Dintre schele se desface, pârguită

Un cantec aureste si-o stea la geam se-aprinde si-o ciocanire alba in visul dinspre strada. Ce pas se mai opreste in gheata si zapada, la casa

Nu scuip pe\'nfrangerile mele! Ce-am adorat nu stiu sa ard si nu ridic in vant obiele in locul ruptului stindard. De funia spanzuratorii

Rupți și slabi și ciuruiți de ploaie, vineți în amurgul citadin, zornăim sub bura de venin, poticniți în fiarte și noroaie. Strâmbi de

O, brad frumos... O, brad frumos, ce sfant pareai în alta sarbatoare. Mă vad copil cu par balai si ochii de cicoare. Revad un scump si drag

Hangiul Afara-i vant si-i gol ulciorul. - Hangiu smintit, da fuga iar! Vreau vin ca zarea si ca dorul si cum e jalea de amar. El insa-mi

Alaturi de temnita, pe-o rana, pe-o coasta, cimitirul nostru tace, adasta, asteapta sicrie sarace cu numar de smoala scris pe capace...

Flamand de lume, nesatul de cer, fereastra grea, stau ceasuri langa tine, cu brate\'ntinse catre tot ce vine, cu ochii\'n lacrimi, catre cate

Parca de veacuri, parca de cinci ani n\'am mai pranzit, n\'am mai sezut la cina. Parca de veacuri, parca de cinci ani, am suge fier, am roade

Mușcând paznicul, din cușca lui, spre munte, lupul ca o flacără-a țâșnit... Tremură pădurile pe frunte cu inelul brumelor sfințit. Lunecă din

Din tot, ne-a mai ramas aieve, acest zid grav, aceste dreve. Crunt ferecati in piatra dura cu pumnii stransi, tacem din gura. Tacem,

În Nazaret e-o primăvară dulce și zburdă-n ea copilul de dulgher. Și prag se-neacă-n aur și ungher, oriunde El surâde sau se duce. Atinge-un

Calfă la diavol, ucenic la tâlhari de-aș fi fost, în zănoagele crunte, încă n-aș trece cu răni așa mari, cu semn de osândă pe frunte. Gloata cu

Vecinul care-a murit In celula de alaturi a murit alaltaieri unul. Era un vietas ofticos. Tusea-i sunase mai neagra de cum e ceaunul, si-o

Morminte dragi, lumina vie, sporite\'ntr\'una an de an, noi v\'auzim curgand sub glie, ca un suvoi subpamantean! Ati luminat cu jertfe

N-ai dezmierda de n-ai ști să blestemi. Surâd numaim acei care suspină. Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi, de n-ai fi plâns, n-ai duce-n

Mărșăluim... Prin noaptea cu tăișuri, strivim nămolul, blestemăm, scrâșnim. Călcăm mocirle, sfâșiem hățișuri, mărșăluim, mărșăluim...

RUGÃCIUNE Stăpâne-nsângerat, Domn al luminii și Veșnicie limpede, Iisuse! Tu, care ai primit pe frunte spinii și cuie-adânci în

Poveste Am avut un copil si-o nevasta Acum o suta, o mie de ani. Auziti paianjeni ? Auziti sobolani ? Am avut un copil si-o nevasta. Când a

Ne-am târât, julindu-ne pe coate, până-n fundul gropilor posace. Din mantăi curg mlaștini desfundate, în bocanci ne clefăie băltoace.

Voi n’ați fost cu noi în celule să știți ce e viața de bezne, sub ghiare de fiară, cu guri nesătule, voi nu știți ce-i omul când prinde să

Așa, ca să petrecem împreună, în cinstea dumneavoastră, boieri mari, am tras în țepi cinci tururi de șalvari și-un pașă cu turbanul cât o

Voi n-ați fost cu noi în celule să stiți ce e viața de bezne, sub ghiare de fiară, cu guri nesătule, voi nu stiți ce-i omul când prinde să

De-aici\'nainte, vremea se masoară cu trudnicile tale oseminte, si veacul care curge peste tară începe din cenusa ta fierbinte. Mergi

Când zăvoiurile serii sună inimile serii și apleacă peste ape clătinate alăute, lenea Oltului se duce legănându-se pe plute. Zboruri

Știu, veacul meu m-a dat pe ușă-afară și continentul m-a scuipat în spații, fiu deșucheat, zănatec pierde-vară, pramatia supremelor

Făcuse-un cântec aspru și zbârlit ca o spinare de mistreț roșcată. Un cântec pentru munți, pentru granit și pentru Þara lui încrâncenată. L-au

Doamne, fa din umilinta pod de aur, pod inalt. Si din lacrima, velinta, ca pe-un pat adanc si cald. Din lovirile nedrepte, faguri faca-se

Păsări de zâmbet - raze și umbre și păreri - tăiate dintr-un cântec cu foarfeci de zăpadă. Tu, mână, nu cu fire-ai țesut, dar cu baladă, cu

Din ranile si\'nfrangerile noastre intindem punte noilor destine o punte de margean peste dezastre, s\'o urce pasii lumii care vine. Cu

Secat vin metropolele mereu fumegânde, femeile noastre nasc prunci pentru foamea avioanelor flămânde și setea-nchisorilor adânci. Arhangheli

Arșița încremenită într-un fier ca-n stalactită, așchie de-azur, cu stele, otrăvită-ntre prăsele. Gușter, scris în luminiș de oțele cu

Câte-nțeleg, n-am înțeles, dar aș lua toate câte las, tot ce-am cules și n-a rămas, tot ce-a rămas și n-am cules. Azi din frântura

Vezi, Viata? Eu inca mai traiesc si inca-ti mai fac reverente cu-aceste gunoaie si zdrente, c-un rest de prapad omenesc.

Am fost arhitecturi de vis frenetic, de jinduiri, pasiuni ți aripi multe. Sunt un morman de renunțări oculte, ciob lângă ciob și petic

Nu pentru-o lopata de rumena paine, nu pentru patule, nu pentru pogoane, ci pentru vazduhul tau liber de maine, ridica-te, Gheorghe, ridica-te,

Mă plec, ca peste-un ochi afund de apă, flămând și orb, deasupra morții mele și scormonesc cu sfârcuri de nuiele în câte taine tremură

Cu păru-n vânt, trăsnete ies din largi spintecături de șes. Băltoace, smârcuri, eleștaie sar din nămol și țopăie vâlvoaie, Ceru-ndârjit

M-a despuiat și soarele cu jaful, m-a tâlhărit și luna la răscruce, și-n brațele-ncleștate să m-apuce mușcai, adesea, pietrele și

La curtea mea hrănit-am orătenii, cocoși ca aurora boreală hulubi de aur și păuni de gală că-mi pizmuiau minunea lor curtenii. Iar

Orbit de strălucirea ei de tiară, zeiță albă, pudică și nudă, pândeam prin stuf, cu geana grea și udă, superba goliciune statuară. Era

Am fost cândva o cetină-amândoi Şi amândoi un singur conifer. Ne-au frânt vântoase, grindine şi ploi. Azi alte crengi cresc dincolo de

Când clipa mea, din zborul ei de graur se face iar la loc eternitate și-n goluri reci, ca-n ape încleștate, se-neacă umbra verdelui meu

Iubeai o fată de zăpadă și numele-i scriai mereu pe-un pentagon, pe-un minereu, pe cărți de mult uitate-n ladă. Eu, pe pupitrul din

Cândva, avui și eu grozave coame, asemenea pădurilor semețe. Zbârlind în vârf trufașa tinerețe, frigea mândria-n mine ca o

Azi noapte, în rezerva șase, un pat rămase gol. Prea mult iod și a fenol acest aprilie miroase. Surori de fum, cu pași de fetru, atât de

Cad, peste noi, inele și podoabe, rachetele. Salcâmii doar suspină. Vântul, zbârlit, târându-se pe labe, m-adulmecă pe nări ca o jivină.

Trecut-au ani, ca peste șesuri norii... Dar, uneori, când ramurile lunii ne bat în geam cu zarzării și prunii, din zări adânci, așa cum

Aş vrea-n uitare să cobor şi iar mi-e dor de umbra ta.... De cate-ncerc să uit mi-e dor, de cate n-am putut uita. M-aş vrea la fel cu pomii

Aiudule, Aiudule, temniță cruntă, Cu noapte lungă și zi măruntă - foamea-i mireasă și moartea-i nuntă, Aiudule, Aiudule, temniță

De jos, din zbuciunata-mi adâncime, tânjesc mereu seninătăți să isc, gelos pe glaciatul lunii disc, pe tot ce e celestă

În brazi, în paltini, în stejari eu am părinţi şi fraţi şi neamuri. Nu frunza tremură pe ramuri, ci numai ochi adânci şi mari. Toţi dacii

Această lungă toamnă gravă, melancolia să-i pot bea, a picurat în cupa mea și miere-alături de otravă. Și gust cu

Și când mă-ngropi cu totu-n mângâiere, m-afund, pierdut, adâncului desfăt ca-n maldăre de floare de omăt, de unde nu mai știu

E-o răzvrătire-a umbrelor haine și-a orelor cu-năbușite glasuri. Eu nu le-am vrut oprite în popasuri cu lungi țăruși de aur și rubine.

Fir de cântec de noroc, năpârstoc de busuioc, ghiocel de funigel cu azururile'n el... A venit la noi aici, ca o poznă de

Domnul spânzură și fură, pus în scaun pentru pungi. Turcii sug și Țara-ndură, și-i blesteamă-n doine lungi, Agă tânăr – vis,

Am multe întrebări de pus, dar cui? În ele urc pe-o scară tot mai-naltă, și dac-o-mbrac cu trandafiri în voaltă, tot eu mă-nțep prin

Înfipt în piatră cât mai sus de glezne și-mpresurat de ger și stalactite, m-au botezat zănoagele zbârlite și-am odrăslit în trăsnete și

Cu păru-n vânt, trăsnete ies din largi spintecături de şes. Băltoace, smârcuri, eleșteie sar din nămol şi ţopăie vâlvoaie, Ceru-ndarjit

Zicea : -Dați-mi dalta, barosul, să-mi taie catușele, fierul, flămândul din mine, setosul, să-ncalece noaptea și cerul. Strigam :

Nu dor nici luptele pierdute, nici ranile din piept nu dor, cum dor acele brate slute care să lupte nu mai vor. Cat inima în piept iti

Nu dor nici luptele pierdute, nici ranile din piept nu dor, cum dor acele brate slute care să lupte nu mai vor. Cat inima în piept iti

Din când în când îmi arde-un jărăgai adâncul cărnii mele-nveninate, aș vrea să urc pieptiș, pe brânci, pe coate bolovănișul întoarcerii în

Privesc portrete vechi. Sunt oare eu? Obraji suavi zâmbindu-mi dintre perne, Zări, zboruri, munți, oceane – baliverne pitite sub tunica

În răvășitul meu atelier, e-o năruire de statui schiloade. Aicea una, colo alta cade, ca-n nopți de august stelele din cer. Vechi

Prichindelul tatii, un crâmpei de rază, legănat pe-o frunză lângă o furnică, stă printre crăițe și trifoi și-oftează, trist ca un luceafăr

Nopți la rând urmăresc prin vizetă Beznele, beznele, beznele. Odinioară, citeam stelele. Lesne le Buchiseam slovele, scrise pe bolta cu

Și anii cresc ca mustul roșu-n linuri... Savanții distilând în alambic sublimul tot și putredul nimic, aceleași întrebări și-aceleași

Se'nchid ferestre albe prin lalele. Adorm lăcuste de argint brumat. Ciupercile se culcă sub umbrele, și numai călțunașii-au așteptat să

Deșertăciune, mare jupâneasă, îți slugărim, încovoiați din șale, pentru-un surâs și-un sfârc de bici mai moale, sau pentru-un blid de

Dă-i fetiței mele, Dimineață, tălpi cu care lipăi prin verdeață, tril de ciocârlie-ascuns în gușe, zburda veveriței jucăușe, lângă

Din cărți furate lămpilor de ieri ai strâns zădărnicie și-ndoială. Din vis, de unde vii cu mâna goală, n-ai scos decât înfrângeri și

Cum vrabia și-a frânt din soare zborul, a prins-o-n bot Fiatul care aleargă. Trei stropi de sânge. Parcă bolta largă cu trei rubine

Minune clară, cosmică făptură, minuscul, candid soare vegetal, tu, candelă de aur, tu pocal, cu sânge dulce și lumină pură. Sinteză-a

Uite, Țara, ca o inimă haiducă de baladă, și-a adus de peste Dunăre și mare berzele – bucăți înalte de candoare – și le leagănă pe harfe

Tu iarăşi ai, om bun de azi, Crăciun, cu ramuri verzi de brazi. Colindul Sfânt tu iar îl ai, Din glasuri coborând din rai. Azi iarăşi vine

În orice zi, la orice pas, murim puţin, murim mai mult. Cu cât părem mai viu tumult, cu-atât apunem ceas cu ceas. Ne credem stânci, ne vrem

Ades îmi frige-un jărăgai adâncu cărnii-nfierbântate și-aș tot sui pe brânci, pe coate, urcuș, întoarcerii în rai. Poate-am lăsat acolo

Aurora verde – ciută de safir – ne scrie drum sub cer de rodie și smirne. Brazii: cneji albaștri, merg la vânătoare. Zodiile,

Putrezim de doi ani în găuri de soboli, de guzgani. Nici țânci, nici neveste, nici mume n-au fost niciodată pe lume. Poate nici n-am fost

De-aș fi, re-nfeciorat de-o nouă vlagă, surâsuri și cuvinte noi să leg și iarăși botezând pământu-ntreg, cu nume noi să mirui

Legi ca pe-un urs în lanțuri infinitul, pui moartea să se gudure-n atom și crești spre cer ca un năprasnic dom, în taine împlântându-ți

Gonit din raiul lui, pesemne, un înger trist ni le-a adus, menirea lor în noi sa-nsemne ca-n lut mai zace-un strop de sus. Spalam cu

Zborul sur de vultur și de gaie Dă târcoale numai prin zănoage. Muchiile – linse de burhaie – duc pe ceafă bolțile oloage. Silexul

Parângule, măi, căpitan de brume, pandur cu ipingeaua lunii-n spate, mă mai cunoști? Vin dintr-un fund de lume, din mlaștina fântânii

Avem o ţară unde au stăpânit odată Vitejii daci, bărbaţi nemuritori. Şi unde stau de veacuri laolaltă, Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n

Jos, în vad, la răgălii, doi voinici trec peste Jii. Unul cântă dor de ducă pe-un cârlan ca o nălucă, alb ca viscolele lunii, alb

Acum l-aș frământa din piatră goală, acum din coama apelor lățoase și i-aș da când oftat de chiparoase, când glas de fier zbârlit pe

Și azi, în sus de Ocne, când peste dealul sur te uiți, arde, roșu, lacul în care dorm cuminți căminăreasa albă, rădvanul cu arginți și

În suferință cum și-n voluptate pătrund întărâtat și beat de seve. Sparg lacăte și uși ori zdruncin dreve și intru-ntreg, cu mâneci

Ia, fiule, bucoavna mea de sfaturi! E bârna grea de-nțelepciune-n ea, șindrile rupte din făptura mea, coaste de veacuri, măduvă de

Puiul Radului, de rouă, aromind a busuioc, de opt zile, ba de nouă, arde-ntr-un pătuc de foc. A venit o rândunică să mi-l vadă

Biet om cu fire și necaz, biet om cu zâmbete pe gură. Ți-aud blestem, îți simt custură, îți văd lumina pe obraz. De mii de ani tot

Îmi faci eternitate din secundă și din vecie clipe și frânturi, ă lunec din mătăsuri în păduri și din amiezi în mări ce se

Ești stânca dârzei Sarmisegetuze, ești cremenea cohorticelor castre, cerdacul rustic încrustat cu astre, fântânile cu basmele pe

Ca-n orice fel de iarmaroc, un saltimbanc pornit să-nşele scotea luceferi din pingele, grădini de flori din cozoroc. Ştiam că-s mofturi şi

Sub mâna ce se pleacă să disece, fug din artere purele esențe. Din veșnicie picură cadențe, ca stropii grei din stalactita rece. Cu

Eu singur nu-s. În foișoare-nalte nu mă-ngropară lacăte, nici chei. Vorbesc cu mine crengile de tei și serile și toate celelalte. Un

Cresc haitele genunilor s-o rupă. Pe vele doliu, doliu la tribord, și fulgere din sud, din vest, din nord, și trăsnete la proră și la

Măi, ce Făt-Frumos blestemat am fost eu! N-am răpus nici zmeu, n-am tăiat nici un cap de balaur... În fața mea s-au închis toți codrii de

Cum ne-am schimbat cu evul nostru-n mers... Lăsând cimentul erei să ne-apese, mai rar privim spre stele ne-nțelese, greu ancorați prin

Nici coapsa și nici pântecul muierii, cu plod în el, nu-i fură jertfe pline. Flămândă, mânăstirea învierii vrea s-o hrănesc cu măduva din

Disprețuind oglinda verde-a stepii, în aspra cățărare către creste, prin râpi, prin văgăuni cumplite, peste roci și zănoage dau năvală

Făcui și dalii de azur, făcui și oameni de zăpadă, și-un moft de vânt i-a dat grămadă cu-n vârf șăgalnic de condur. O tiflă doar și-a

Biet și netrebnic potcovar, mai potcovesc și eu mârțoage și la copitele oloage le bat potcoave de cleștar. Dar când le-nham din nou

Și după ce-a strivit sub tălpi ciclonul și-a Circei dulce vargă și ciclopii, Ulisse-ntors la Curtea Penelopii și-mpurpură cu arc tesalian

Când prin fântâni alunecă inele și orice vis își crapă o păstaie, se tolănesc izvoare și pâraie cu fața-n sus și ochii către

Amare sunt plecările deșarte Ducând pe ele stropi de sânge sfânt; Dar mai amare-ntoarcerile sânt Când poartă răni aduse de departe. În

Pun fruntea-ncet pe geamul strălimpezit de cer. E de metal câmpia si grâul e răscopt. Canton 107, canton 108, și trenul uită totul pe

Zâmbeau candid zăpezile în Lațiu și se-ngânau cu lira ta, fratern, în cinstea cupei pline de Falern și-a clipei devorate cu

Severă piramidă de granit, am fețe mohorâte și rigide, un monstru care tainele-și închide, în cosmică tăcere-ncremenit – Sub soarele

N-ai dezmierda de n-ai şti să blestemi. Surâd numai acei care suspină. Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi, de n-ai fi plâns, n-ai duce-n

Înalt sub plânsul care mă-ncunună, beat de păcate, crâncen în pârjol, mă culc în cer și-n mlaștină mă scald, cu îngerii și șerpii

Te-ai poticnit c-o tiflă-n veșnicie, cu-o mână-n gâtul clipei ca un fur. Și-aveai sub coaste-un bulgăr de azur să-l semeni întru rod și

Hulubi se scutură ninsoare. Ning raiuri fragedă candoare. Vin piersicii la noi în casă, zăpadă roză de mătasă, și zurgălăi pun la

Dealuri de var, strâmbându-se din șale, ciucite stau la sfat ca niște babe. Dar pietre albe, pogorând în zale, par amintiri de armii

Prea-și răzvrătea, de mult, fruntea semeață, boierul tânăr, iute ca hangerul. Frigeau, sub gene, chiciura și gerul, mânia lui tuna ca

Șase ani am supt la maică și-un alt an la o ursoaică. Foaie verde a cucutii, alți opt am supt din butii vin cu sânge de vultur,

Într'o sanie ușoară, tras de-o ciută de mărgean, Moș- Crăciun din cer coboară, ca în fiecare an. El o traistă poartă'n spate și'n ea,

Din zi în zi intrăm în stâncă și piatra crește-ncet, pe noi, cu câte-un rar arbust vâlvoi zbârlit pe tot ce suntem încă. Mai ieri

Ca de dincolo de lume, vine plin de colb, faţa dârză, mâna-n şold, armăsaru-n spume. Fruntea-i creşte mai înaltă, pletele în

Era năvodu-aseară o nălucă și se umplea de știme dunărene. Păreau, în vârșe, zodiile mrene și luna avea solzi brumați de știucă. În

Dormi în leagăn de vioară luminiță, tămâioară. C-o să vină prinț mlădiu de smaragd și aur viu, lăcrimat de-o stea de foc și

Plecat-am nouă, cu sergentul zece. Toți căciulari, toți zece din Vaslui. Și fiecare-avea o țeavă rece și-o bistriță de foc sub coasta

Din adevăr zidit-am academii, Scut mi-a dat Pallas, Phoebus raze calde, iar Prometeu o mână de smaralde, din piscul ce nu-l suie

Spre patru zări mă-ntorc și strig, la patru margini largi de stepe, cu întrebări ce vor să-nțepe, cu vorbe vii ce parcă frig. Și

Te-am văzut într-o băltoacă amară: chip de mort, ochi de mort, mâini de mort. Al meu ești tu, chip? A mea ești tu, gheară? Chip de mort,

Beton și linii de tramvai, beton și ulițe ursuze și-n ochi mocnind aceleași spuze și-aceiași ghimpi înfipți în grai. Și-un parc,

Mi-oi râcâi cu grijă rugina de pe ză și-n pod găsi-voi sparta o chivără, m-auzi ? I-oi drege buza știrbită la loc, din mucava și o voi ține-n

Eu n-am cules victoria pe steaguri. Întru sminteli scârbindu-mă și-n trude, vremelnicele scrâșnete și ciude le-am spart în dinți ce n-au

Cade noaptea-n umbre sure și pe zarea dinspre Ciuc iese luna din pădure ca o cușmă de haiduc. Stele-și scutură arginții, aripi moi de vis

Zi-mi, balaoacheșe taraf, zi-mi, cobză neagră, zi-mi, lăută. Credeam, cândva, că și-n cucută râd ochi albaștri de seraf. Credeam că

Era-n Bizanţ un biet zugrav, monah robit de-o curtezană, şi-a zugrăvit-o lâng-o strană, cu ochi adânci şi chip suav. Îl despuiară de

• Iar te-agăți cu gheara de-o speranță, lutule al meu, neastâmpărat… E de-ajuns să fâlfâie o zdreanță, că de-un petec iar te-ai

Și templul lui Apollo în tenebre și leșul sacerdotului patetic... în loc un turn din calcul aritmetic și-o catedrală rece din

Arhangheli căzuți de mult nu mai speră întoarceri în raiuri de fum. Creștem cântece de retortă și seră și flori de ciment și

Nu mai despic cu brațul nici talazuri, nici nu mai urc cu pasul piscuri dulci. Tu, noapte, crești, tu, inimă, te smulgi, voi, piersici,

În tot adâncul meu te-aprind, ca fundul mărilor mărgeanul. Oricât mă bate uraganul, mai mult în alge te cuprind. Sau fulger beat ca

Ciorba pute-a mormânt. Uneori, un chip de madonă plutește în zeama din blid. Gardienii bombănesc, înjură, ordonă, crește umbra Domnului ”Prim”

François Villon, François Villon, te-au pus la mare înălțime, curvar cu ochi de limpezime, tâlhar ceresc, superb cocon. Și-acum te

Spărgând zăgazuri tari sub constelații, s-au năpustit cirezi întregi de ploaie. Pământu-ofta, pătruns în măruntaie de voluptatea noii

Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă, fă-te, zăludule, piatră măruntă. Focul mănâce-te, că nu te saturi. Mereu vrei scâncete şi bei

Mi-e dragostea ca trăsnetul, ca spinii, ca vâjâitul apelor pe scocuri, ca durele și strașnicele blocuri ce scapără sub tunetul

Cu inimi de mireasmă și ciment, cu sânge care speră și se teme, de unde curgem, din ce fund de vreme, din adâncimi străvechi de

Dragă, pe scurt, cum e ordinul, ce să-ți scriu? Ce să-ți spun? Fetița noastră a trecut într-a patra primară? Are ochii ca ai tăi? Tot așa triști?

Și arzi și te-ndoiești și crezi, te frângi și iarăși dai semințe, între miresme și căințe, între ispite și zăpezi. Și urci din bezne

Dezmierd ușor un fraged fir de iarbă și-i ofilit cu-o clipă mai-nainte. Aud alături voci și, sub morminte, doar umbre glăsuiesc cu bezna

În freamăt lung de mare treapăt Pe armăsari de-aramă grea, Gonind s-ajungă pân' la capăt, Înalţi, cu pumnul pe plăsea, Atâţia trec şi râd

Ba zbenguit cu vântu-n horă ba gudurat lângă pământ, când vreau în noapte să mă-mplânt, când freamăt, beat de auroră. Cu-o șoaptă gem,

Zic unii că ni-i limba într-o rână, cu noduri, cum ciomagul de gorun e... Dar eu dintr-însa scot ca din fântână găleți adânci de basm și

A plecat moţul cu gloata. Pumnii-s tari şi paşii grei, Parcă toată Detunata L-a-mbrăcat în piatra ei. A plecat moţul la ţară Şi tot

Și vine-o zi când vezi că numai praf e Ce-a fiert în fraze, ce-a zvâcnit în verbe Și că și frunți și-nțelepciuni și jerbe Sunt numai biete

Căzu, ca spintecată de junghere, în lanu-nalt, cu secera în mână, cu sân rotund ca luna din fântână, cu pântec greu ca fagurii de

Din scrumul meu mereu mă scol și dau minunilor ocol. Din taine ciugulesc puțin - un fir de har, un strop de chin. În ghimpi de întrebări

Verzi simfonii de ape și ostrovuri, sfărâmături de astre și comete... Galante sfecle-n rochii violete și verze-n azurate

Papa din Râm mi-a dat blagoslovire c-am pus urgiei sfântă-mpotrivire, că nu cu fieru-nving, ci frâng bejenii cu foc de liturghii și de

Frunză galbenă de vrej, ce viermi te mănâncă? – Peste măguri, către Dej jalea e adâncă. – Râule, de ce-ţi zbârleşti coama nărăvaşă? –

Geometrii severe de catrene să scapere cu focuri reci de aștri. Dă-i umbrele pădurii de jugaștri și mările cu scări marmoreene. Dă-i

Am tot săpat fântâna mea, pe-o rână, sau în genunchi, cioplind în rocă trepte. Scrâșneau colți tari și prăvălișuri drepte, în beznele

Am fi urcat cu ochii ore pe Obi, Nil şi Amazon... Iubeam în Cuba şi Azore, puneam la pol un fanion. Nicicând aici, mereu acolo, spre-un cer

Între dactil și emistih bucolic, m-au îngropat ruralei mele vetre. Orașul liric țipă-n taximetre și duduie-n motoare, hiperbolic. De-un

Codrule, nuntaș albastru cu beteală de jugastru, codrule, nuntaș subțire, pururi tânăr, pururi mire... Pe cine mi-i dus pribeag

Aburește a pucioasă și a smoală inima, cea plină de sminteală. Că păcatul o îmbie, tămâioasă, și ispitele din plăpumi de

Omar, Atilla, Hanibal atât de buni surâd în carte, lângă Danton și Bonaparte, proptiți de-un prinț medieval. Ce galeș se privesc din

Cine m-alungă-n celălalt? Din celălalt cine mă cheamă? Că urc din din geamăt în aramă, că trec din lacrimă-n bazalt. M-ascult și bronzu-a

Plângi, dulce, vântule prin lunci, curgi, albă, tu minunea lunii, că alți bunici se fac petunii, că zburdă-n pulbere alți prunci. Că

Noi nu am avut tinereţe, să spumege viaţă în cupe. Priveam cum din crengi pădureţe un fruct de otravă se rupe. Nici lauri, nici mîrţ şi

Tot infinitul în pupile, cinci continente în caiet. Scriam, solemn și violet, „Je t'aime”, pe nu știu câte file. Pe-atunci urcam

Tot mai rar, prin mahalale desfundate, primăvara, trec țigani ursari, cu obrajii arși de zări înveninate, cu amieze largi în ochii

El șterge liniștit toporul, șoptind un cântec, un crâmpei. Un rug de junci și de viței aprinde-n flăcări abatorul. În prag, un

Veghem peste atomi și molecule. Cimentul are sânge și artere. Dăm pietrei duh și fantei înviere, visăm în nituri și gândim în scule. În

Încremenise vântu-n infinit ca un arcuș peste-o vioară spartă. As-noapte-un înger mi-a bătut la poartă, cu pasul stins, cu glasul

În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple, dar dorm de mult sub zidurile Troii . . . Mesenii beau și cupa mea se umple -voi beți cu morții

La poarta de mărgean a curții mele, lung sforăia un armăsar sălbatic; înfuleca fărașul cu jăratic și-l călăream pe aripi până-n

Am capul trist al palidei Meduze... Năpârcile-ndoielii-n păr se-nnoadă și sub o rece crustă de zăpadă banchizele polare-mi dorm pe

Rămas bun, de-acuma, măi frățâne. Voi străbate codrul ne-nceput: frunza, piatra, râpele bătrâne pașii singuratici să-mi îngâne, văgăuni

Mă-mbăt sălbatic, uneori, dintr-o cumplită cupă sfântă, cu vin sclipind a spadă frântă, sau sângerând adânc a flori. În ea sunt râpi

Creșteam în codru-nalt și singuratic, când m-au surpat cu barda trei drumeți. Era semeț întâiul și săgeți și arc și-a scos din pieptul

Rotesc cireșii hore și ciulendre, în zumzet de miresme și bondari. Caisul, năpădit de roade mari, e candelabru printre

În sălbatice zănoage ape fierb adânci. Jnepii suie, greu, pe brânci, basmu-n văi se trage. Peșteri ies, sub râpi, să

Lăzi grele. Doldora de tomuri. Pe rafturi cărți cu zeci de semne. Și-n noi, urcând ca niște domuri - înțelepciunile solemne. Cum gâlgâim

Străbunii-mi zac sub valve de moluscă, de nu cumva sub solzii de reptilă. Se iau de păr milenii, fără milă, și evuri ca pădurile se

Din moartea noastră.nchisă de milenii ne scot în curtea hâdă gardienii. Cu ochii goi şi plini de suferinţă, ne învârtim într-o

Odorul meu îl port bijuterie, o rază de bujor într-un pahar. Orice sărut al lui e o cutie unde surâde un mărgăritar. În orice stih şi pas e

Sapă, camarade, sapă Au venit alţi morţi pe drum. Frunţi de ceaţă, ochi de fum, pentru viermi şi pentru groapă. Alte cruci, pe alt

Demult, demult… la început de osândă mai întreba de noi la poarta de-afară câte-o nălucă de mamă plăpândă sau câte-o nevastă amară,

Tu, altădată, mâinile pe frunte îmi lunecai în unduiri de ape, să mi se pară lungi vibrări de clape și veșnicie, clipele mărunte. Azi,

Trecea şi el pe drum hai-hui, fluieră-vânt şi coate-goale, cum trec atâtea haimanale spre zarea lor şi-a nimănui. Pe chip avea un cântec

Soarele s-a rostogolit în râpă, spintecat de bolovani, și-n pădurea de pe malul râpei veșnic vuitoare urșii-așteaptă mierea lunii ca

Atât de mult în ticăloasa Şi-n lunga-ţi clocotire-am fiert, Că nu credeam să-ţi iert pucioasa Pe care-acum zâmbind ţi-o iert. Azi, viaţă,

Crunt m-am înverșunat să bat Cuvântul pe nicovală, sub grozav baros. Nu știu dacă din el cuțit am scos, sau doar scântei să mi le stingă

În cimitire, sub străvechi coloane de iarbă făr'-aducere aminte, nu cranii zac, nici munți de oseminte de beznă scufundate ca-n

Era o casă albă Tu, inimă, ții minte? Sub cearcănul de seară al lămpii, după cină, visul vâslea cuminte prin lânceda țigară. În verzile

Căzu, ca spintecată de junghere, în lanu-nalt, cu secera în mână, cu sân rotund ca luna din fântână, cu pântec greu ca fagurii de

Pe-unde-a stat bezna ca zațul străluce o noapte de ger. Ce duh prinde vântul cu lațul și-l bagă în cușcă de fier? Pe urma viforniței, suie

Și când o fi să nu mai vin nicicum cu pași pe care nimeni nu-i așteaptă, ci doar cu pași ce nu ating vreo treaptă și-abia plutesc

Liturghiere, pravile, hrisoave, zăgani cât luna, zimbri cât colnicul, ulcioare dulci, pe care străbunicul a scris mirarea ciutelor

Se leagănă câmpia ca o navă. Spic, bălărie, laur și arbust din țărna cu ocult și crâncen must își beau puterea dulce sau grozavă. Ce

Din ce în ce mai robi acestei hume, ne rușinăm c-am pus de mult un semn pe file vechi și socotim nedemn c-am lăcrimat cu fruntea pe

Legenda i-a stins toată seminția și i-a-ngropat-o-n zalele zăpezii, pe unde capre negre-și urcă iezii, – iar platoșele rocilor

Și maci și garoafe s-au stins, primește să-ți dau crizanteme. Le-am smuls de pe-un țărm fără vreme, le-am rupt dintr-un cer

Poate-or fi fost arhangheli. Orice cracă un paloș care lumile despică. Robiți de zbor, cu cerul încă-n chică, de veacuri cu osânda lor

Venim, de unde? și-ncotro ni-i pasul? Poeți și vraci s-au urzicat în fraze, s-au perpelit pe săbii și topaze, să dea răspuns cu sângele și

Aruncă-n foc caietele, maestre, viori și harfe, una câte una. Ascultă-arcușul umbrelor pe struna lăutelor și tainelor silvestre. Auzi

În timpul somnului mă vizitează munții sălbatici pe care nu-i știu; fiorduri unde n-am navigat scânteiază și vin să mă vadă noaptea târziu, și

Zidim cu-azur pe minereu și iar se surpă ctitoria. I-am uns cu lacrimi temelia, i-am dat surâs de curcubeu. Când tu, ca să-i hrănim

Ursuz, mocnind de ghețuri în cerdacuri, păzit de taine vechi ca de zăvozi, din când în când basmaua ți-o deznozi din noduri de milenii și

Mereu aripile se frâng, mereu țărâna asta speră. Mereu pe trista noastră sferă obrajii râd și ochii plâng. Heruvimi de-o zi, crescuți

Sus, pe dealurile Cernii, unde crește firul ierbii, sar doi cerbi ca neaua iernii. Și pe unde zburdă cerbii plânge sufletu-n

Bate vântul vinerea, cu mireasmă amăruie. Din ce vânătă cățuie îmi afumă fruntea grea? Bate vântul vinerea, ochii zac, n-ar mai

Muniţii, cai şi oameni, zvâcnim în lungi coloane, cu mucegaiul ploaie, şi somnul în ciolane. Omizi lichefiate ne curg pe sub cămaşă, când

Printre cimbru și susai, mărăcini și crânguri, suflete, urci drum spre rai, peste mari parânguri. Stelele cu plisc hain vin ca

Pe scocuri care vâjâie și tună s-au năpustit cu muget de bouri și-acum, în vaiet lung și trosnituri, se prăvălesc pe-un fund de

Toamna, gemând pe ape despletite, trosnește, lung, din bârne, ca o plută. Oltul, vâlvoi. Dar seara ca un schit e, și munții i-aduc

Nu basne în bucoavna mea oi pune, nici scornituri, ci lacrimi și smerenii, că scriu îngenuncheat ca-n rugăciune, de țara asta arsă de

Când voi muri în temnița asta spurcată, strivit de strigoii celulei și de milenii, or singur punându-mi o sfoară de beregată, în moartea mea nu

Când printre fântâni alunecă inele și orice vis își crapă o păstaie se tolănesc izvoare și pâraie cu fața-n sus și ochii către

Cui meșterește un rondel nu pană-i trebuie, ci rază, un strop de sânge stins pe-o frază și-un zâmbet prins de-un funigel. I-ar mai

Mă-ncrunt și spun că nu mai sper și iar mă spânzur de crâmpeie. Am pietre-n grai și reteveie, mă-mbrac cu ghimpi și țepi de fier. Bat

Ghitara spartă zace-n cui, ar vrea și nu ceva să spună, dar azi, sub colbul ce se-adună n-o-ncearcă mâna nimănui. Rar, pică-n ea un

Somnule roșu, guștere la pândă, de șapte nopți mă muști cu vise rele. Vicleană lună, scorpie flămândă, veninul tău îmi gâlgâi sub

Când visul meu își gâtuie ereții, corăbii se desprind din trup subțiri. Se duc spre-un țărm valah cu năluciri, plutind prin vântul verde

Mi-am făcut din viață călimară și-am întins în vânăta-i cerneală trist condei de afină amară și peniță verde, de

Ești ramura mea de cais, la geam luminându-mi întruna. Ești creanga ce-o leagănă luna și-adânc mi-o cutremură-n vis. Mi-ești azima,

Nu doar spărturi în piept și lăncii rupte, nici luptele pierdute prin viroage, cum dor acele brațe slăbănoage când nu mai vor sau

Din zvonuri de la temniceri aflăm că-s numai patru veri de când ne-au tencuit de vii În timpul fără ani şi zi. Noi nu ştim când fu vara-a

Contemplu, sub armură, cavalerul, întors pe za cu roșii răsărituri. În veac obscur de patimi și de mituri, sfințea în cer și spada și

Prinzând de păr talazurile goale, le-a spart în fălci de piatră uraganul. Și-a sângerat, sub smoala lor, mărgeanul și marea-a fiert și-a

Pe-un talger al zănaticei balanțe mă-nalț ca un gigant, pe altul scad, beat de viori și pârjolit în iad, mușcând din deznădejde și

Stăm închiși în cuști de bestii și-am uitat ochii nevestii, râsul țâncilor la cină, mâna mamei, de lumină. Am uitat că-ntr-o

Un oarecare cioplitor tăia din piatră coțofene. Le da culori nepământene și le sufla în aripi zbor. Din zi în zi creșteau în pene,

Vite, munți, români, argățim și slugărim pe la jupâni. Veneticii ne-au băut până la iască, râpă rea, oftatu-n piept se cască. Codrii,

Gutui, lumini cu frunze subsuoară. Iad roșu, plin de flăcări, lubenițe. Gravi pepeni copți sub dobrogene-arșițe, cu arcuite coapse

Năpraznic străluci în azur, că ne doare privirea de crâncenu-Ți soare și ochii, orbiți de lumina grozavă, nu văd cum îi fulgeri din

Și iată-mă ajuns la anii maturi, încremenind în simetrii și norme, severe-arhitecturi și clare forme, geometrii de trepte și de

Se-nalță, alb, un pescăruș, în verdea liniște marină. Asculți și zborul lui suspină, ca o lăută un-arcuș. Privești și-n floare de

În pavilionul de femei, peste noapte, scrâșnind a născut una din hoațe. Luna și-a scos țâțele pline cu lapte și-a vrut să ia pruncul în

Sfinţită fie pâine şi fiertură şi vinul de pe masa mea sfinţit de pleci în zori cu zâmbetul pe gură, ori de te-ntorci plângând în

Ineluș-învârtecuș, moarte, joc cu lunecuș, în ce inelar căzuși? Juvaerul tău de fum toate le preschimbă-n scrum, că podoaba-ți de

Nu mă-nvață să fug, Părinte, De răni, de lacrimi de catran. Ele dau freamăt mai fierbinte Acestui sânge pământean. Nu fi nici pașilor

Trosnesc pe uliți pietrele de ger. Ce Sfarmă-Piatră vine să le sfarme? Lățos se culcă vântul și adoarme ca un dulău cu labele pe

Cu flăcări reci, ca o brățară arzi, taină, -n crunt sipet de foc. Noi degerăm de frig afară și pașii tremură pe loc. Atingem clanța cu

Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă. O, ce trist, ce înalt era Christ! Luna-a intrat după El în celulă, Şi-L făcea mai înalt şi mai

De mult nu-mi mai stau frunze pe lemnele seci, De mult suciturile mele uscate Scot gheare din noduri şi gheare din cioate, Cerând parcă milă

De ce nu pot să mor frumos ca plopii-nalți cu săbii drepte, știind înghețul să-l aștepte pe vârfuri lungi de abanos? De ce și

Cucuruz cu frunza-n sus, visule, cine te-a pus? Cin-te-a luat și cin te-a dus cu obrazul spre apus? Visule, păing de soare, țeși o

Se mai închide-un prag, o ferăstruie, un vechi portal împrourat de soare, prin care pașii cutezau să zboare, cum flăcările cântecelor

Când domnii cărturari sunt duși de-acasă, poeții fără secol și curent din biblioteci tiptil se lasă pe geamuri, evadând

Te-au slãvit în cãrţi şi în poeme Şi te-au înãlţat iconoctas, Ca sã fulgeri tânãr peste vreme, Cu vecii de cremene sub pas. Te-au vãzut

Poate de mult, în rămuroase leaturi, ai fost o coastă de jivină sau stejar, șoldul lui Strâmbă-Lemne prins în straturi, arcul de os al

Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine mi-a pus în piept albine stranii, să-mi scoata mir din mărăcine, din bălării, împărtăşanii. Minunea mea

Gutui, lumini cu frunze subsuoară. Iad roșu, plin de flăcări, lubenițe. Gravi pepeni copți sub dobrogene-arșițe, cu arcuite coapse

• Din fân făcându-ți scăfârlie, din paie ciot de trup sărac, surtuc ți-am pus și pălărie și te-am proptit într-un harac. Scoți

Ars de cer și anafteme, mergi pe sub furtuni cu steme. Pasul tău cum calcă rar pare candelă, fânar. Dragostea ți-e logostea, cu

De unde vii, străine, sub viscolele lunii? - Din adâncuri vin, din lut. Am fost să văd, să pipăi, să sărut furtunile, mormintele,

Odor suav, surâs de crin, pașii tăi albi spre ce destin? Spre care țărm, sub care zodii? Ani cu păuni, venin sau rodii?

Tu iarăşi ai, om bun de azi, Crăciun, cu ramuri verzi de brazi. Colindul Sfânt tu iar îl ai, Din glasuri coborând din rai. Azi iarăşi vine

Și iar și iar scornești în drum prilejuri să-mplânți în mine pliscuri să mă-nhațe. Ba vii, cu un zefir cu spini în lațe, ba înflorești

Dumnezeu, din muguri și mătasă, mi-a trimis un pui – ca un lăstar – ziua să mi-l joc pe-o chiparoasă, seara să mi-l culc în

Cireșule cu frunze tremurânde, neprihănit și tânăr voievod, surâzi cu flori, binecuvânți cu rod, sfințești cu patrafirul umbrei

în piept gangrenele epocii și tot trecutul nostru pământean, ne-apropiem de zâmbetele rocii, care-au țâșnit din daltă și ciocan, cu pași

Pe sub fereastră trec sicrie cu trupuri reci de camarazi ; trecură ieri, trecură azi, numărul lor cine-l mai ştie? Căruţul tras de un

Cărăruie, cărăruie, dorule, cărare șuie... Tot cotind către fântână, mergi cu nopțile de mână. Printre lanuri de mohor plângi cu

Smeoaica mea cu brațe de turbine și trăsnete albastre pe grumaz, cu-o talpă sprijinită pe Bicaz și alta peste piscuri

Curg trențele ca jalea, ca ploaie, peste ciolanele ce-mi ies prin piele. Năluca mea, sucită strâmb sub straie, din rășchituri s-a tras și din

Parcă-mi lipseau o aripă, o coastă, un braț puternic sau un mare vis. Eram ca izgonit din paradis, ca bântuit de ciumă și

Zăcem şi trândăvim de două zile în satul spart şi ars de proiectile. Pe fundul asta sterp că o găoace întreg batalionul 'se reface'. Cum stăm

În floarea- soarelui, pe dâmb, în bozii, în mărăcini, în gropniţe: explozii. La dreapta,-n stânga,- n faţă, evantaie şi sfâşiate cozi de

Cu îngeri ce se îndurau să vină Veneau smochine din Ierusalim, Iar noi pândeam prostește, dar sublim, La geam, un Moș Crăciun de

Lin ciocănit și subțiat în clește, unduitor ca apele, ca stuhul. E aurul ca toamna când zâmbește și-i limpede agata ca văzduhul. Dibaciul

Seara, pândeam să-mi intre în cocioabă doi sfinți trudiți cu părul alb sub glugă. Din orice fir de iarbă smuls în fugă îmi răsuceam pe

Și dacă-asemeni stelelor din lacuri în țăndări verzi a fost să mă sfărâm, m-a troienit și floare de salcâm, m-a zgâlțâit și vântu-n

Cazi de pe mine – veche tencuială cojită de pe zid cu aspră gheară. În aer fugi ca frunzele când zboară, te zdrențui ca o putredă

Tot mai arde cerul sus - ziurel de ziuă - peste ieslea lui Iisus - ziurel de ziuă - Vitleeme, colț de rai, - ziurel de ziuă - îngeri

Pe rafturile mele taciturne, la ore de amurg aurifer, Rimbaud, Petrarca, Schiller și Homer se scoală din volume ca din urne. Tiptil,

Scrâșnesc asemeni marmurii severe, împotrivită asprelor ciopliri. Cer gingășia dălților subțiri să-mi deie feciorească mlădiere. Cuțitul

Pe vechi și rupte trepte de orgolii cobor din turn, cu ochii nesătui. Spumegă evu-n foșnetele lui, ca un ocean ce-și leagănă

Un fleac de viață fără cheag ce vrei, așa a fost să fie. Mai un ciulin la pălărie, mai un luceafăr în nădrag. Mai câte-un zbor de

Noi stăm cu ochii duşi pe unde, pe linişti fără de răspuns, pe nuferi cu-ntrebări rotunde de necuprins, de nepătruns. Ce mai frumos şi cast în

La altitudini strașnice de foc, ne cheamă câte-o pasăre măiastră. Îi arde-n plisc o țandără de astră, de parc-a spart luceafărul în

Sâmbăta vin câteva babe, punând lumini, plivind urzici. Lespezi domestice pe labe pasc timpul năpădit aici. Ce simetrie pe alei egale! ce

În urma noastră-i numai buruiană și scripca sună-a doagă de ciubăr, dar ca un lup cu negurile-n păr stă încă-n noi neliniștea

Sunt jumătate-nsămânțat în lut, ciosvârte vii sădite în ogoare, prăsilă pentru leaturi viitoare și rădăcini înfipte în trecut. Târâș,

Nani, nani, leagăn de vioară, pentru care taină cânt și cresc bob de lună, nufăr îngeresc, tămâioară, inimioară, lăcrămioară? Pentru

Tulburătoare, caldă, goală de nu mi-ar ciocăni la uși, cu desfrânata îndoială n-aș preacurvi într-un culcuș. Lin lunecând și moale-n

Luminița noastră are soare-n zâmbet, tămâioare și-n privire mărțișoare. Stânjenei și porumbei viața ei, și râsul ei brebenei,

Pasăre galbenă-n cioc, dragoste cu nenoroc, nu ai cuib și nu știi loc să-ți stingi penele de foc. Zbori spre stelele de miere,

Slăvite-n veci să fie alba tindă fereastra unde râde-un corcoduș și bunul prag al primitoarei uși cu brațe dulci ce-așteaptă să

Când jerbele solemnului crepuscul în crini cerniți cuprind biblioteca, mă rup de lângă Platon și Seneca și lacrima din ultimul

Marți, Vineri, Sâmbătă, Luni, zile neutre, fără de formă, ca o ceață enormă, peste genuni. Stau în timpul groaznic de gol, cu tălpile-n

Departe de valahicele șesuri, îl sug osânda, pacostea și anii, ros de năluci și fript de pofte stranii, cu ochi fierbinți și lacomi de

Plesnesc de coamă vinurile-n cramă. Sus, peste vii, oftează Caru-Mare. Berbecele pocnește în frigare și sfârâie duh iute de

Doamne, păzește-mă, Doamne, ai milă... Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei. În nopatea mea și-a lăsat Amintirea prăsilă toate năpârcile ei. Nu

Așa cum Te-a scris iconarul cu mână stângace, pe platoșa Ta cerul se face sânge, jeratec, bulboană... Zâmbind, biruiești în

Credeam că-mi ești o cârjă de vlădică, înaltă, dreaptă foarte și semeață, și, sprijinit în ea, să calc prin viață, neclătinat de cumpănă

Cărările toate-s afară, La poarta cu lacăt şi drugi Scaieții se urcă pe scară, N-am turnuri, n-am paznici, n-am slugi. Zac ape de verde

Abstracte schele și aprinse poduri peste vâltorile ce-n trup îți fierb. Spre tine urci cu paloșul, acerb, să te dezlegi din încurcate

De șapte ori am răsucit în broască o cheie grea și-am tras obloane groase, să zacă-ntre strivite chiparoase orice surâs și frunte

Cădem în vorbe, goi făr-de-veșminte. În râpa lor ne prăbușim făptura. Pe povârnișul frazei dați de-a dura, cădem din picuri albe în

Uităm și țurcă și maidan, – și haimanaua dulce piere, cu coate rupte în cădere, cu nas julit de-un bolovan Sfânt joc, sfârșit

Peste Polijova luna a căzut, de un ţărm de lut sfărâmându-şi prova. Vântu-şi mână barcă neagră de postav; pâlpâie, bolnav, cerul

Se sfâşia amurgul în pomii de mărgean. Izbea în zare vântul de fier, ca un ciocan, şi se zbăteau arţarii aprinşi, ca să se

Îmbătrânesc, precum bătrânii viezuri, prin gropniți, sau ca luna-n eleșteie. Îmbătrânesc și lacrimi și condeie și tâmplele sub cântece

Curgând din Miază-Noapte, zbârcită, largă, arsă, cu veacul şi tăcerea în goluri verzi se varsă. O simţi cum vine parcă din moarte şi

Flămând de taine, lacom de minune, pe brânci, cu jaf și scule de tâlhar, prădându-ți vatra doldora de jar, ți-am smuls din veșnicie un

În raiul Tău de demult am avut o mie de frunți năzdrăvane, în gând să cuprind cruntul Tău ne-nceput, să pot lumina peste munți și

Primăvară de tămâie răstignită pe o șiță, rai suflat pe lemn, troiță, curcubeu bătut în cuie. Vultur alb deschis să zboare și rămas în

”Salonul” este vânăt, vineți condamnații... Pedeapsa-i scrisă mare pe foi de observații Și caligrafiată, alăturea stă boala. 5 ani, 8 ani sau 10

Târgul arde. Fum vâscos şi zgură le simţim ca un nisip în gură. Alergăm curbaţi pe baionete, ţopăie pe streşini flăcări bete. Azvârlim

Adesea când adormi, poete, pe-un stih zbârlit de-mpotriviri, prin colțuri luna își trimite năluciri cu harfele subțiri. Atunci la masa

La 6, sună-n poarta-ntâia trezirea pentru vizuine. Ies hoții galbeni ca lămâia, să-și spele fața prin latrine. Îi văd grămezi, în soare

Mai e puțin, mai e puțin, și plec în praf, în stea și'n crin. Azi, piersic vechi ce stă să cadă, și mâine: brumă, zări, zăpadă. Și când

Adeseori te fulgeră o ghioagă, sau câte-un ghiont împuns Măriei-Tale, vr-un bobârnac strivit între petale și-o-tiflă-n tot ce-n tine se mai

Treceau, desculți, prin țara basarabă, sfinți triști de fum, cu glezne de lumină. Omu-i chema pe prispa lui, la cină, și le pupa

În mine simt și pasărea și fiara. Le cresc pe amândouă-n carnea asta. Aripa-mi sparge inima și coasta, mă sfârtecă dihania cu

Filozofii clocind între coperte, sisteme și doctrine și simboluri, rotesc pe sus, ca vulturii în stoluri deasupra mortăciunilor

În aprigele mele belciuge, piatra mă-nfulecă, fierul mă suge. În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât, întâi pân-la glezne, apoi pân-la

Trei inşi beau, noaptea, într-un han. Fumegă, lampa, în tavan. Vânt nordic, urlă-n bărăgan! Şi unu-a zis cu glas sticlos: Mi-e visul

• Și-acum la poarta nimănui Ți-ai flutura în prag sărutul Spre tot ce ieri, sfințindu-și lutul, Ți-a fost aripă, rug și cui. Azi poți

Icoana tresare în colț și candela pâlpâie moale. – Scufundă-mă-n brațele tale, ca iazul albastrelor bolți. Ți-s slugă la curte, dar

Câte-nțeleg, n-am înțeles, Dar aș lua toate câte las. Din ce-am cules și n-a rămas, Din ce-a rămas și n-am cules. Azi din frântura unui

• Pe-aici s-apleacă ramuri să te doară, Cum umerii s-apleacă pe-amintiri. Cândva parc-ai murit în altă ţară Şi-acum parcă te-ntorci de

Întorc faţa spre ce nu-i Şi scot limba la ce este. Frunţi şi coifuri, câte-avui, Le-am uitat în cer pe creste. În zadar de voi mă

Și când eu nu voi mai veni nicicum cu pași pe care nimeni nu-i așteaptă, ci doar cu pași ce nu ating vreo treaptă și-abia plutind de-un

Steaua prinde să lucească peste ieslea-mpărătească şi din nou trei magi varsă din desagi aur şi tămâie. îngerii de sus magilor le-a

Și dacă și urechea ta te minte și ochiul tău la fel dacă te-nșală și-n piept zădărniciilor se scoală cu fulgere de gușteri pe morminte,

Mladele leagănă smirnă, tămâie și cerul e tot pe pământ coborât, că l-am culege de sub călcâie de n-am pleca după el cât de cât. Muguri

Ca la o grea și crâncenă poruncă, dezgustul sterp mă șficuie cu bice, de câte ori speranțele dau spice sau fâlfâie un zbor ca o

Din minereuri, glande și aorte noi întrebări extragem și fantasme, sau creștem microcosmosuri în plasme și germeni de mistere în

Fiule, fiule, lungă e calea . . . Ca-n basm pân-la tine sunt mări și țări, trenuri, păduri, jandarmi și ocări, și stele ce nu ne știu

S-ar fi putut să mă albească luna ce-și grămădea zăpada sub pervaz, de mucava vr-un viscol de necaz ori grindina, când se holba

Cine te-a-nfrunzit cu pana, alb trifoi de piatră vie? Crești pe zare, elegie, nufăr de opal, Tismana. Leaturi negre, mânăstire... în

Voi n-ati fost cu noi în celule Voi n-ati fost cu noi în celule să stiti ce e viata de bezne, sub ghiare de fiara, cu guri nesatule, voi nu

În limpezimi, unde-mi zbura săgeata, azi, steaua ta și-aprinde nestemata. Pe plaiul veghei mele de oier urci tu, acum, cu turmele în

Am fost pe hellespontice ținuturi eu, poate, Daphnis, tu suava Chloe, sau Hero tu, eu Leandru, smulși în voie de ale mării dornice

Console, Flori de doliu între folii. Tresar, ca un suspin, bătrâne șaluri și-n scrin miros dantele vechi și voaluri, uitate, ca un cântec,

Păreri de rău că-ntipărit în zile nu ne-a rămas de fier și piatră glasul, că nu ne-am încrustat pe seci pasul, în urmă rupt cu frângeri de

Avem atâtia morti, atâtea oseminte, că fruntea-i grea de amintirea lor. Purtăm în piept solarele morminte şi de lumină coastele ne

Pe recele somn de safir și taină să-mi fii și minune. Din ochii tăi mari, iertăciune pe frunte să-mi picuri și mir. Surâsu-ți

Plopi mai limpezi decât ceața și-au tras spadele afară. Spune-mi bună dimineața, Inimă trezită iară. Frunze reci pe ramuri ciunte mă privesc

Rămâi în smoală și pucioasă, arzi în păcate și blestemuri, de vrei în verzi și negre zemuri să-ți fiarbă carnea ticăloasă. Nu

Târgul arde. Fum vâscos și zgură le simțim ca un nisip în gură. Alergăm curbați pe baionete, țopăie pe streșini flăcări bete. Azvârlim

– Uitare, nu știi oare făgădăuri cu beciuri mai adânci pe la răscruci? Nu poți în oale negre să-mi aduci mai crâncene prăștine și

O, anii când jucam arșice Printre gramatici și-aritmetici, Sau anii când citeam patetici Pe Eminescu și pe Nietzsche! Ce dulce prin trecut

Nu vis de piatră-n nemișcare pură, nici rece sfinx în cremenea nevinii, ci, vie, din azurul tău, și crinii și lebăda-n zăpada lor te

Slujiși, pentru simbrie pădureață, argat la cerbii cântecului clar, la curtea basmelor albastru păsărar, nătâng păcală, slugă

Beat de miresme, de pe puntea-naltă plecatu-te-ai pe ape ca să tragi din iaz, afară, luna de nădragi și după ea te-ai scufundat în

Doamne, printre vălvătăi suntem cruciaţii Tăi. Cu asprime şi cu vis cruci de foc pe piept ne-ai scris. Ne-ai tăiat prin porumbişti raiul Tău

Mă scutur calm de foi ca o pădure și ca un cer mă desfrunzesc de stele, sau ca-ntr-un lac, sub nuferi și inele, mă tot scufund spre

A fost în lună un bordei, bojdeucă veche de calici. Torcea măicuța funigei, păzea tăticul licurici. Și-aveau o fată cât un ou, un

Zăcem și trândăvim de două zile în sanțul spart și ars de proiectile. Pe fundul ăsta sterp ca o găoace întreg batalionul \"se reface\". Cum

Nu știi nimic. N-auzi o rază. Atingi, nu simți. Privești, nu vezi. Ți-s ochii treji și tâmpla trează, dar dormi ca iarba sub zăpezi. Ard

Sapă, camarade, sapă... Au venit alți morți pe drum. Frunți de ceață, ochi de fum, pentru viermi și pentru groapă. Alte cruci, pe alt colnic,

S-ar cuveni ca inima aceasta, prin flacără trecută ori țepușă, de mult să fie țăndări și cenușă, cum au muncit-o fierul și

Oameni de foc, de-azur și cărămidă, ghem de năpârci sub frunze, de arbust, ciorchini de ură doldora de must, crengi înflorite, grele de

Nu ştim cum o să fie clipa-aceea . . . Vor trece peste lume crunte roţi -ca tunetul cu grii lui saboţi- sau poate-o arde-n cer Casiopeea şi

La fereastra cu lumină cade freamăt alb de zbor. Seara, lunecă-n pridvor heruvimii din grădină. Crini cu trâmbițe se-adună lângă ușe

În zone-abstracte împlântând antene, tot scotocesc cu vârful meu prin nouri, din aștrii glaciali să fur ecouri și coiful unei reci

De-aș crede orizontului nemernic! Nu știu unde rămâne și unde plec, în mine stau, sau în ceilalți mă-nec, în pâcla universului lor

Zvârlit de ape, putrezea în stuf, răscopt dogorii crâncene din slavă. Sub muște verzi, duhoare și otravă vărsa din ticălosul lui

Leapădă piatra. Cată fără vină în lacrima ce-n ochi mi se-nfiripă: mai plânge-n ea un strop de cer, mai țipă și-n ochii tăi o boabă de

Doar țapii negri urcă. Pe sub bolți caprelor noastre nu le-auzi tilinca. Desculț de sui, îți crapă talpa-n colți, opinci de pui, se

La poarta lui Ștefan-Vodă boierii s-au strâns la vorbă. Și vorbesc de-o ieslă lină înflorind ca o grădină, și de steaua care sta

Se răzimau pădurile în ghioage. Munții tăceau cu stemele pe frunți. Grei, se lungeau pe labe anii crunți și mormăiau ca urșii în

Doamne, printre vâlvătăi suntem cruciații Tăi. Cu asprime și cu vis cruci de foc pe piept ne-ai scris. Ne-ai tăiat prin porumbiști raiul

O, anii limpezi, când jucam arșice, printre gramatici rupte și-aritmetici, sau anii, plini de flăcări, când patetici, iubeam doar Laure

Cu ce-am rămas din marea noastră sete? Alături de pioase-odoare sacre, am încuiat iubirile prin lacre, prin cufere și pivnițe

Aceste mări și fluvii și oceane, zbătute-n văgăunile amare, sunt lacrimile lumii seculare, pe hărțile durerilor umane. Și acești

Cuvintele ca lupii-mi dau ocoluri sau se reped și-mi rup fâșii din carne. Ca taurii, mugind, mă iau în coarne, deasupra mea ca niște ciori

Pe iazul plin de broaște dolofane, sub zumzete albastre de țânțari, cine bătu lumina-n ținte mari și-a răstignit-o-n candide

Vă privesc prinse zdravăn de glezne cu nituri, Fac pas, vă aud zornăind fierăria, Crâncen mă simt priponit de garnituri, Aşa m-a legat de

Sâni sub velur și umeri sub dantelă – Condotieri ca vulturii la pradă. Madone cu tulpina de zăpadă suind pe-un zbor de îngeri în

Trimis de Domn la Poartă cu peșcheșul, se-mpiedica în scoarțe Logofătul, la orice pas mai-mai să pupe preșul și să-și zbârlească barba ca

Strop bălai, lumină rară de cleștar și peruzea, te-am culcat într'o vioară și-am cules din primăvară floare albă ca o stea, ca să-ți

În râvna pentru-nalte-aureole, prin verzi mocirle-ades ne-mpotmolim. Zidim minuni, dar ce urcăm sublim, surpându-se, ne-ngroapă sub

Cuvintele ca lupii-mi dau ocoluri sau se reped și-mi rup fâșii din carne. Ca taurii, mugind, mă iau în coarne, deasupra mea ca niște

Ca să cânt tămâioșii tăi ani, tinerețea mea, tinerețe, mi-ar trebui fluvii semețe și munți și vulcani, și grindini prin crengi

Din Rarău la Detunata plânge țara, geme gloata. Din Orhei la Feldioara plânge gloata, geme țara. Din Codrii Cosminului la Crucea

Fi-mi-ar moartea mea să-mi fie luntre dusă-n veșnicie. Luntrea serii cu urmuze, legănată pe cobuze... Fi-mi-ar moartea dor pe

Și timp și spațiu poate vom înfrânge și vom culca pe lave-nvinse hăul, cu lațe gudurate ca dulăul, sau ca ursoaica tăvălită-n sânge. Mai

N-am temple-n Eleusis, sfincși în Tebe, și nici altare-n Efes pentru zee, doar ca Orfeu cu mările egee pe liră îmblânzesc și lupi și

Mi-a năvălit prin geam șuvoi de lună, de parcă-n cer s-a rupt un stăvilar. Pervazuri, scrin și rafturi de stejar își amintesc de codrii

Brumar. O stea s'a desfăcut inel tăcut, și pe crăițe a căzut ca un sărut. Pe urmă luna s'a lăsat caic brumat, și păsăruici de

Vino somn albastru domn, tânăr crai suflat cu rai, safirin prin rozmarin, fulguind, plutind, zâmbind, lângă puiul meu de-argint,

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist și ce-nalt părea Crist! Luna venea după El, în celulă și-L făcea mai înalt și mai

Din miază zi, aduc într-o dăsagă cerul întreg și îngerii bălai. E harul sfinților în traista mea pribeagă, ciobit în țăndări vinete de

Își rupe vântul verzile broboade, se zdrențuie și ceru-n porumbiști. Troițele, cu goi și vineți Criști spălați de ploi, cerșesc în drum,

Nu spinul depărtărilor mă-mpunge, ci jindul bucuriilor mărunte, la care orice pas străin ajunge și unde eu n-ajung pe nicio punte. Ochii nu cer

Și primăvara parcă era alta, curgea și luna altfel pe zăplaz . . . Pe-atunci nu ne cioplise-n stânci cu dalta meșterul timp, nici frunte,

Curgând din Miază-Noapte, zbârcită, largă, arsă, cu veacul și tăcerea în goluri verzi se varsă. O simți cum vine parcă din moarte și uitare,

Ies umeri albi din vârfuri de unealtă și brațe-adânci cu moliciuni de unde. Mileniul ce-n lespede se-ascunde se face coapsă limpede

Ca să-ți urc, Tristețe, dealul, de trei ori potcovii calul, cu ocale de alean, cu cinci litre de mărgean. Ca să-ți trec peste

Mi-aș face condei din oftat și din venin călimară. Aș scrie cu rânjet de fiară, cu urlet și cu scuipat. Smulge-mi-aș zdrențe

Făcuse-un cântec aspru şi zbârlit ca o spinare de mistreț, roşcată, un cântec pentru munți, pentru granit şi pentru țara lui

Fă-mi, Doamne, fereastra ușă. lanțurile nuielușă . . . Bocet de temniță. Prinde, Doamne, vremea-n palmă și n-o mai lasă să doarmă,

Am tot rotit o lacomă oglindă, să prind adevăratele contururi de forme, chipuri, luturi și azururi ce perimetrul silnic mi-l

De dimineață, starețul Silvestru și-a potrivit dăsagii la mijloc, s-a închinat din șea și, în buestru, a pogorât de vale, la

Frunză, frunză de cucută, moarte, apă ne-ncepută, rea cișmea alimănită toată cu venin spoită. Suflete, de ce băuși din albastrul ei

Noapte. Hanul din baladă a deschis un geam de stea. Sare umbră în livadă, cu luceferi pe prăsea. Roib gonit sub ziua lunii. Flinte

Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei, ascult, ascult cum sângele temniței, ca un mare tumult, ca un geamăt abrupt, curge pe

Sonoritatea gândului de-aramă mai amplă-i decât vorbele de aer. E clopot gândul, tunet e și vaer, iar șoapta abia fâlfâie-o năframă. Se

Cad, peste noi, inele și podoabe, rachetele. Salcâmii doar suspină. Vântul, zbârlit, târându-se pe labe, m-adulmecă pe nări ca o jivină. Stăm

Și dacă sunt, de ce să nu mai fiu? De ce să-nchei, de-am început o clipă? De ce nu pisc de piatră, ci risipă, de ce o zi și nu mileniu

Toată noaptea ploile toamnei se joacă sărind din băltoacă-n băltoacă. Toată noaptea lipăie cu picioarele goale peste morți, ca să-i

Dorm mările și asprele faleze. Nu-i nicăieri o rană să se vadă, dar o durere rece de zăpadă s-a-ntins peste genuni să scânteieze. Și

Stârnindu-mi foamea ca să-mi frângi puterea, din trupul tău îmi faci ospăț de noapte și-mi dai, Dalila, piersicile coapte,

Rămas bun dragă frățân de cruce! Tu pornești spre țara ta de lut. Eu prin săbiile zării mă voi duce, vânturi mari să-mi iasă la

De lângă mlaștinile unde-a curs măcelul, își scriu, Iubire, slove de vâlvoare. Luceafărul își pierde-n stuh inelul, stelele merg, prin

Sărac sunt, Doamne, sărac . . . Sărac în celulă, sărac întru toate. Sărac sunt, Doamne, sărac, și bucuriile Tale-s bogate. Să mă apropii

Nu dor nici luptele pierdute, nici rănile din piept nu dor, cum dor acele braţe slute care să lupte nu mai vor. Cât inima în piept îţi

Cu alge și meduze verzi la proră, Păcatul ne îmbie și ne-ncarcă pe mlădioasa, galeșa lui arcă, sub voluptoasa vânturilor horă. Și

Sus, bătrâne lup de mare! Sus, bătrâne lup! Pe punte! Pânză, umflă-te mai tare! Gata, tunurilor crunte! Ca o navă-n auroră, clipa lunecă

Adanca-i noaptea, orele profunde... Gemand, spre raftul cartilor mă-ndrum si-ntreb în soapta fiece volum: -Tu esti? Si cartea fuge si se-ascunde.

Frânţi de-ntrebări sau gârbovi de suspine, – o, Tată, ce prin veacuri Te strecori – nicicând nu vom urca până la Tine, nici Tu până la

Am avut un copil si-o nevasta Acum o suta, o mie de ani. Auziti paianjeni ? Auziti sobolani ? Am avut un copil si-o nevasta. Când a fost

Peste Polijova luna a căzut, de un țărm de lut sfărâmându-și prova. Vântu-și mână barca neagră de postav; pâlpâie, bolnav, cerul spre

Mărșăluim... Prin noaptea cu tăișuri, strivim nămolul, blestemăm, scrâșnim. Călcăm mocirle, sfâșiem hățisuri, mărșăluim, mărșăluim...

O cărăruie plânge prin muşeţelul mic, o alta unduieşte pe lângă vis, şi piere sub viţa unde crinii, ciobani de borangic, îşi păstoresc în

Adâncii codri poartă-mpărătește argintăria zorilor pe mâini și răsăritul, încolțit de câini, ca un mistreț rănit se prăbușește. Lung,

Vâră-mi junghiul tău, tristețe, crește-mi, jale, ca o bubă . . . Patru gardieni în dubă m-au tot dus pe căi răzlețe. M-au tot dus la

Muniții, cai și oameni, zvâcnim în lungi coloane, cu mucegaiul ploaie, și somnul în ciolane. Omizi lichefiate ne curg pe sub cămasă, când

Revarsă aur zările din goarne. Sub vântul moale, murmurul agrest o liră e din miază-zi în Est, și parcă harfe freamătă și-n

Cui mi-a născocit tristeţea asta, nu-i da, Doamne, ştreangul ticălos. Cui mi-a-mpuns cu suliţa coasta, fă-i un pat de frunze, răcoros. Cine

Haine de temniţă, roşii, cu vine ca smoala pe ele… Mi s-au făcut carne pe oase, mi s-au făcut piele. Din teaca lor vie nu pot să mă smulg şi

Să mulţumim acestor zile Şi-acestor nopţi ce ne pătrund Cu chinul darului fecund Şi-al răstignirilor fertile. Să mulţumim acestor

În leagăn peste fântână omătul alb al florilor. Azi stă uscat într-un picior. Fântâna a murit pe-o rână. Nici cumpănă în rugăciune, nici

În floarea-soarelui, pe dâmb, în bozii, în mărăcini, în gropnițe: explozii. La dreapta,-n stânga,-\'n față, evantaie si sfâșiate cozi de

Ne-am târât, julindu-ne pe coate, până-n fundul gropilor posace. Din mantăi curg mlaștini desfundate, în bocanci ne clefăie băltoace. Mâine-n

Dorm greu în piramide faraonii și lebede-au murit pe sâni de Lede – Cu brânciuri tari, istoria purcede din stepa unde gâfâie

Pe unde calcă pasul, se ridică un cântec lin, ca foșnetul de brazi. Suspină-n glod o tâmplă de vlădică, S au, lung, tresare mâna unui cneaz.

Afara-i vant si-i gol ulciorul. - Hangiu smintit, da fuga iar! Vreau vin ca zarea si ca dorul si cum e jalea de amar. El insa-mi toarna în

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, foamea, oftica și moartea vin cu șbilțul să culeagă ca hingherii, să-și ia partea. Ziua toată, noaptea

O secetă de foc mi-nveninează adâncul meu de piatră cu tăișuri sân râpa mea cu sterpe grohotișuri, în care numai cremenea e

Prin somn auzi cum ramuri mari se scoală Și-ți cresc pe umeri ca pe crengi de foc. E ceasul când, zvâcnind în noaptea goală, mai sus de

Are tata o fetiță Luminiță. Pași de vis și mânușiță de crăiță. Când prind umbrele să cadă în livadă, păunițe de zăpadă vin s'o

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist şi ce-nalt părea Crist! Luna venea după El, în celulă Şi-L făcea mai înalt şi mai

A mai murit inca unul - cu foamea pe fata, cu ochii de ceata, cu maini ca tutunul. A mai murit inca unul din nemernica gloata care pe rand

A venit si-aici Craciunul Să ne mangaie surghiunul. Cade alba nea Peste viata mea. Peste suflet ninge. Cade alba nea Peste viata mea

Seceta trecu zăludă și haihuie și buimacă. Luna-n sat pe uliți joacă, goală ca o paparudă. Stă veninu-n mămăligă, numai bozii. Din

Voi n-ati fost cu noi în celule să stiti ce e viata de bezne, sub ghiare de fiara, cu guri nesatule, voi nu stiti ce-i omul când prinde să

Da-mi chipul tau, granit senin, da-mi duhul tau, senina iarba, în ne\'mpacatul meu destin nici un tumult să nu mai fiarba! Să nu mai spumege

Ramas bun, de-acum, fratan de cruce. Vei porni spre tara ta de lut. Eu prin sabiile zarii mă voi duce, Vanturi mari să-mi iasa la rascruce, să-mi

Din evlavii de vlădică și porunci de Domn pios, mânăstire se ridică pe tulpina ei de os. Dintre schele se desface, pârguită

M-au căutat prăpăstiile-n ele și nu știau că-n fundul râpei zac, ca un butuc de fulgerat copac, jos, putrezind sub țancurile grele. M-a

Adanca-i noaptea, orele profunde... Gemand, spre raftul cartilor mă-ndrum si-ntreb în soapta fiece volum: -Tu esti? Si cartea fuge si

Dormi copilul mamii, nani, nani, a plecat si ultimul lastun. Ruginira plopii si tufanii si din temnita ce-i surpa anii nu s-a mai întors taticul

Când greu de tumbe, când ușor ca danțul, ducea paiațe carul peste lume. Dulci coate goale, palme, lacrimi, glume, ca zilele ce-și

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula. O, ce trist si ce-nalt parea Crist ! Luna venea dupa El, în celula si-L facea mai inalt si mai

O, brad frumos, ce sfant pareai în alta sarbatoare. Mă vad copil cu par balai si ochii de cicoare. Revad un scump si drag camin si chipul mamei

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul. Era un vietas ofticos. Tusea-i sunase mai neagra de cum e ceaunul, si-o noapte-a varsat sange pe

Alături de temniță, pe-o rană, pe-o coastă, cimitirul nostru tace, adastă, așteaptă sicrie sărace cu număr de smoală scris pe capace

Nu pentru-o lopata de rumena paine, nu pentru patule, nu pentru pogoane, ci pentru vazduhul tau liber de maine, ridica-te, Gheorghe, ridica-te,

Nani, puiul mamii, nu mai sunt cîntece de leagăn pe pământ. Basmele pe care nu le spun au murit sub uruit de tun. Au murit sub tancuri, de un

Somn bun, măi diblă, pe dulap, rămâi cu bine, măi măciucă. Îmi las surtucul pe-o ulucă, nu vreau nici cușmă grea pe cap. Că-n piept

Am avut un copil si-o nevasta Acum o suta, o mie de ani. Auziti paianjeni ? Auziti sobolani ? Am avut un copil si-o nevasta. Când a fost

N-ai lăuda de n-ai ști să blestemi, Surâd numai acei care suspină, Azi n-ai iubi de n-ar fi fost sa gemi, De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi

Sapa, camarade, sapa... Au venit alti morti pe drum. Frunti de ceata, ochi de fum, pentru viermi si pentru groapa. Alte cruci, pe alt

Alaturi de temnita, pe-o rana, pe-o coasta, cimitirul nostru tace, adasta, asteapta sicrie sarace cu numar de smoala scris pe capace...

Nu pentru-o lopata de rumena paine, nu pentru patule, nu pentru pogoane, ci pentru vazduhul tau liber de maine, ridica-te, Gheorghe, ridica-te,

Voi n-ati fost cu noi în celule să stiti ce e viata de bezne, sub ghiare de fiara, cu guri nesatule, voi nu stiti ce-i omul când prinde să