Charles-Pierre Baudelaire

Vii din înalte ceruri sau ieși din adâncime, O,Frumusețe?Reaua și buna ta privire Împrăștie de-a valma și fericiri și crime, De aceea tu cu vinul

Natura e un templu cu colonade vii! Lăsînd cînd vor să scape mici zgomote confuze, Prin codru-acesta ce-are simbol în loc de frunze, Pășește omul

Pe punți, spre a-și trece vremea, adesea marinarii Prind albatroși de mare care se-ațin nebuni De foame, după nave, în zbor, pe când

Un hoit O, suflete-amintește- i priveliștea murdară Ce-atât de mult cândva ne-a umilit În diminea a-aceea cu molcom cer de vară ; Un hoit

Copilul ce-si nutreste cu harti si stampe-avantul Masoara lumea dupa intinsele-i porniri. O, la lumina lampii ce mare e pamantul! Cat e de mic

În tine unu-și pune focul, Natură! altul chinu-și pune Ce-i pentru unu-ngopăciune Pentru-altu-i viața și norocul. O, Hermes tainic ce-n

O, soarele, pe boltă, ce mândru-i când răsare, Þâșnind ca o văpaie, în semn de bun-venit ! - Ce fericit e omul când poate, mulțumit, Să-i vadă și

E vremea cand pe lujer, in seara ce se stinge, Vibreaz-asemeni unei cadelniti orice floare; Acum parfum si sunet de-a valma-ncep sa zboare, Vals

Când cerul scund și negru ca un capac se lasă Pe sufletul dat pradă urâtului și când Ne toarnă-o zi mai tristă ca noaptea și cețoasă Întinsul

E dulce și amar, în nopțile de iarnă, S-asculți lîngă căminul ce tremură în fum, Uitatele-amintiri cum se ridică-n strană, În dangăte de clopot

Frumoasa sunt, cum este un vis cioplit in stanca Si sanii-mi de care atatia se strivira Poetilor o muta iubire le inspira, Materiei asemeni,

Copila mea și soață, Gîndește cu dulceață, În țările de jos trăi-vom împreună! Iubește lenevind, Iubește-mă murind, În locul ce îți seamănă! Și

In vechile orase cu strazi intortocheate Pe unde chiar uratul surade-ncantator Pandesc, purtat de toane fatale, cam ciudate Fapturi trec

Pascal purta un hău, oriunde s-a-ndreptat. Căci vai! totul e-abis, dorință, faptă, vis, Vă spun! Prin părul meu de multe ori am prins Al spaimei

Greșelile, păcatul, zgârcenia, prostia Ne-aruncă-n suflet zbucium și-n trupuri frământări Și noi nutrim cu grijă blajine remușcări Așa cum

O, tu, ce între îngeri, ești cel mai învățat Și mai frumos, de soartă și laude trădat, Prinț izgonit din ceruri, rămas nedreptățit, Și care, —

Ades, pentru a rîde, un grup de marinari Prind albatroși, mari păsări călătorind pe mare, Care-nsoțesc pe drum, trîndavi și solitari, Corabia

... O lebada scapase din inchisoarea ei Si se tara pe labe in praful de pe strada Spre-o balta-nchipuita ducandu-si pasii grei In alba ei podoaba

Intr-un tarim de seve si de moluste plin Imi voi sapa eu insumi, cit mai adinc, o groapa, In care miine osul batrin sa mi-l alin, Dormind intru

Cînd printr-un decret al voilor supreme, Poetul apăru în lumea plictisită, Lăuza-nfricoșată și plină de blasfeme, Pe Dumnezeu l-atacă și spune

Pe hîrca-ntregii omeniri Amorul stă proptit! Și cu sălbatice rînjiri Din tronul învechit, Suflă baloane de săpun Ce urcă în văzduh Pentru-a

Cu ucigașii-n rînd, plăcuta seară vine, Tiptil, cu pași de lup, iar ceru-abia se ține, Pe lume să nu cadă, ca un alcov închis. Neliniștitul om de

Când printr-o hotărâre a voilor din Slavă Veni pe lume ființa psalmistului firavă, Lăuză, -nspăimântată și blestemându-și ceasul, Cu pumnii

Prostia și greșeala, păcatul, lenevia Trudesc al nostru suflet și trupul ostenesc Și astfel ne nutrim regretele ce cresc Cum cerșetorii jalnici

Pe craniul Omenirii sade Amorul cocotat Si prostul, pe-acest tron, sloboade C-un ras nerusinat Basici rotunde, pus pe glume,

Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite! Tu, grija mea și unic tezaur de plăceri Mai știi tu dezmierdarea iubirii fericite Căminul blând și vraja

Frumoasă e și mîndră cu gîtul ei bogat Și-n vin își lasă părul să stea dezordonat, Iar ghearele iubirii și-al viciului stigmat Alunecă pe pielea

Un peisaj incantator e-ncantatoarea ta faptura iti joaca zambetul pe gura ca boarea unui vant usor drumetul trist ce-ti iese-n cale isi simte

Femeia langa mine se zvarcolea salbatec Asemeni unui sarpe zvarlit pe un jaratec Si framantandu-si sanii molatec si barbar Cu gura ei de fraga

Vii din inalte ceruri sau iesi din adancime, O, frumusete? Reaua si buna ta privire Imprastie de-a valma si fericiri si crime, De aceea tu cu

Am amintiri mai multe decît un milenar. Un scrin pe care-l umplu, sertar după sertar, Bilanțuri, versuri, poliți, răvașe dulci, romanțe, Cu

Fâșii de văluri negre pe soare se aștern. Tu, lună-a vieții mele, înfășoară-te-n umbră ; Te culcă, sau fumează, fii mută și fii sumbră

Amar și dulce-mi pare ca-n nopți de iarnă stând, S-ascult, de lângă focul ce-n fumu-i se frământă, În depărtări puzderii de amintiri

În locuri fără iarbă și date pradă arsurii, Pe unde mă plimbam, plîngîndu-mă naturii, Și pradă întîmplării, pe-al inimii greu val, Eu ascuțeam

In zori, de-abia trezita, tu suferi, sora draga, Infricosata inca de ce vazusi in vis, De piept cu nebunia si spaima, noaptea-ntreaga, Muncita

Savanți severi, plecați pe luneta planetară, Ca și amanți frenetici, când vârsta li-e-n declin, Iubesc voinica, blânda pisică din cămin, Ca ei de

(...) In amandoi sunt hauri si-ntunecimi profunde. Tu omule, sau cine adancul sa-ti masoare? Tu, mare, cine stie adanca ta splendoare? In amandoi

Destrăbălarea este cu Moartea soră bună, Darnice în săruturi și pline de vigoare, În zdrențe îmbrăcate, oribile fecioare, Al nașterilor țipăt ele

Deseară ce vei spune, biet suflet solitar, Tu,inimă, uscată pe vremuri,ce vei spune Ființei preafrumoase,preascumpe și

-Pe cine iubești mai mult, om enigmatic, spune... pe tatăl, pe mama, pe sora ori pe fratele tău? -N-am nici tată, nici mamă, nici soră, nici

Când Don Juan descinse spre unda subterană, Lui Charon îi întinse obolul său, solemn; Posomorât, moșneagul, cu fața diafană Dar braț voinic,

Povara-i grea! N-o să-mi ajungă, Sisif, nici chiar răbdarea ta! Oricât de vrednic m-aș purta, e Timpul scurt și Arta lunga! Lăsând orice

Luna, care este capriciul însuși, se uită pe fereastră, pe când dormeai în leagăn, și își zise: \"Îmi place copila\". Și, plină de

Asurzitoare, strada in jurul meu mugea. Inalta si subtire, durere maiestuoasa In voalurile-i negre de doliu fastuoasa Si mandra, o femeie trecu

Îmi pare câteodată că sângele din vine Ca un izvor țâșnește cu ritmice suspine. I-aud prea bine valul și murmurul prelung, Dar în zadar mă pipăi,

Tu, cititor, tacut, bucolic, Naiv si sobru om de munci, Aceasta carte s-o arunci, Cu tot desfrau-i melancolic. De nu stii slova si vorbirea De

Natura e un templu cu vii coloane care Scot uneori cuvinte confuze, ne-nțelese; Prin codri de simboluri petrece omu-adese Și toate-i adresează

Mi-aduc aminte timpul cînd seminția lui Umbla pe lume goală, ca albele statui. Părechile cinstite, cu frunțile senine, Se-mbrățișau la soare, și

Nu-mi fuse tinerețea decît furtună oarbă, Brăzdată ici și colo de raze-ntunecate Iar trăznetul și ploaia făcură atîta zarvă, Că-mi rămăseră fructe

Pe-o țară-nnegurată eu stăpînesc, și ploaia; Bogat dar trîndav, june-mbătrînit, iar droaia De servitori slugarnici, spinări încovoiate, Mă

În fața mea merg Ochii cei de lumină plini, Magnetizați de-un înger cu născociri savante; Sânt frații mei avea acești doi frați divini Ce-n

I Curînd ne-om scufunda în recile tenebre, Adio deci lumină a verilor prea scurte, Aud deja căzînd cu sunete funebre, Lemnul răsunător pe

Vom avea divanuri molcom parfumate Și profunde paturi largi ca un mormînt Iar pe etajere vor fi flori ciudate Pentru noi crescute sub un cer mai

O, Muza mea iubita, indragostind palate, O sa ai tu, cand vantul Ghenarul si-o purta, Cand negre griji si-omaturi la tine-or innopta, Camin

Când vei dormi de-a pururi, frumoasa mea cea brună, Într-un mormânt de piatră și marmură lucioasă, Având drept pat de-odihnă,

Orgia și cu Moartea sunt blândele prezențe Mult darnice-n săruturi, cu trup de taine plin, Al căror pântec pururi virgin, drapat în zdrențe N-a

(...) Goya - cosmaruri pline de groaznice rascoale, De fetusi fierti in zeama in mijloc de sabat De babe la oglinda si de copile goale Ce-si trag

Am locuit o vreme pe sub un portic mare scaldat de cerul marii in flacari mii si mii si-ai carui drepti pilastri si-nalte bolti pustii vrajeau ca

Vom avea sofale pline de parfumuri, Divane profunde ca niște morminte, Și flori minunate ce exhală fumuri, Pentru noi deschise sub ceruri mai

(...) - O doamne! Da-mi curajul si vlaga minunata sa-mi pot privi si gandul si trupul, nescarbit!

O, suflete, privește-i! sunt triști și singuratici Ridicoli fără voie, sinistre manechine Þintind spre nicăierea priviri de umbră pline Nestiutori

In dragoste,ca in aproape toate cele omenesti,intelegerea cordiala e rezultatul unei neintelegeri.Aceasta neintelegere e placerea.Barbatul

Te-ador deopotrivă cu-nalta boltă-a serii, O mare taciturnă, o vas al întristării; Și te iubesc de-asemeni frumoaso cînd dispari Și cînd ca o

Durere, fii cuminte și nu-ți ieși din fire, Doreai să vină seara? Privește-o, a venit! În vînătă-nnoptare orașul s-a-nvelit, Dînd unora odihnă, și

Și ochii tăi îmi spun, limpezi ca un cristal: „– Pe tine-amant bizar, ce te atrage-n mine?” – Să taci! A mea inimă ce totul o-nfurie Cu-excepția

Portretul Preface Moartea-n scrum și în uitare Văpaia care-n noi a luminat... Din ochii tandri, din a lor

„- Frumosul meu câine, bunul meu câine, scumpul meu cățeluș, apropie-te și vino să miroși un minunat parfum cumpărat de la cel mai bun negustor de

Pe vremea cand Natura, cu vlaga ei poznasa Nastea mereu ciudate fapturi si monstri noi mi-ar fi placut alaturi de-o fata uriasa sa stau ca-n

Ce o să spui diseară, biet suflet singuratic, Tu inimă-ofilită, diseară ce vei spune, Acelei preafrumoase, preablînde și preabune Ce cu privirea-i

Precum un înger cu ochi fov Voi reveni-n al tău alcov Încet spre tine o să lunec Ca umbrele cînd mă întunec. Și îți voi da șatena mea Niște

Mai sus de văi adînci, de ape-nvolburate, De munți și de păduri, chiar dincolo de cer, De soarele măreț ce crește în eter, Alunecînd spre margini

Tu cititor calm și bucolic, Naiv și sobru om de bine, E-un tom ce-ndeamnă la orgie, Aruncă-l! este melancolic. De nu te-ai adresat

Vin` lîngă mine, suflet veninos, molatec monstru, fiară adorată ! vreau să-mi înfășur mîna-nfiorată în coama părului tău greu și gros; În

Vorbim despre privirea-ți ce-mbracă aburii, Misteriosul ochi cum este, albastru, verde, gri? Schimbîndu-se în tandru cu-a visului

Mi-ai spus:\"De unde-ți vine ciudata întristare Ce crește ca și marea pe-un țărm stâncos,pustiu?\" -Când inima culesul și-a

În țara cu miresme și mângâieri de soare Am cunoscut sub leasă de arbori purpurii, De unde pică lenea pe gene-n tremurare, O nobilă creolă cu nuri

Mă îngroziți, voi, codri, ca niște catedrale, În care urlă orga; și-n inimi blestemate, Chilii de veșnic doliu în gemete de jale, Vă recunosc

Ochiada unei doamne, cochetă între toate, Alunecînd spre noi ca raza ce străbate Un lac tremurător, trimisă chiar de lună, Cînd vrea să-și scalde

Noi cantari ti-nstrun eu tie Ramura care adie Peste inima-mi pustie, Invascuta-n flori surate, Tu, mai gingasa din toate Ce ma mantui de

Ciudată zeitate cu trupul brun și plin, Împrăștiind mireasmă de mosc și de havană, Făcută de vreun obi, de-un Faust din savană Cu șold ca abanosul

Eu te slavesc totuna cu bolta innoptarii, O, doamna a tacerii, o, vas al intristarii, Si te iubesc, frumoaso, mai mult cand imi dispari, Si

În astă zi văzduhul este splendid! Fără zăbală, frîu sau pinten, Să mergem în galop pe vin Spre-un cer feeric și divin! Precum doi îngeri

Sunase deșteptarea pe la cazărmi, și-o boare Din vîntul dimineții sufla în felinare. La vremea asta, visuri, cu jocul lor drăcesc Pe-adolescenții

Implor a Ta-ndurare, Tu, unicul însemn, Din hău-ntunecat al inimii-mi robite. E-un univers închis cu ceruri plumbuite, Unde plutesc în noapte și

Un mîndru cer de toamnă roșu și clar tu ești, Însă tristețea-n mine se-nalță ca o mare, Cînd scade în reflux pe buza mea-ntîlnești, Tăioasa

Cum stam in noapte langa o groaznica ebree, Cum sed doua cadavre pe-un singur asternut, Ma prinse dor, alaturi de acest corp vandut, De trista

Asurzitoare, strada în jurul meu urla; Înaltă și în doliu, durere maiestuoasă, O tînără femeie, cu-o mină fastuoasă, Trecea pășind agale, dantela

Sînt, muritori, frumoasă precum un vis de stîncă, Și sînii mei, de care atîția se izbiră, Poetului o tandră iubire îi inspiră, Materiei asemeni,

Eu n-am uitat-o încă, în marginea cetății, Căsuța noastră albă, sălaș al singurătății, Pomona ei de ipsos și Venera-nvechită, Ferindu-și după

Înger al veseliei, tu spaima nu o știi, Rușinea, remușcarea, suspinul, plictiseala, Confuzele terori ce vin în pas cu seara, Și inima strivesc ca

„ -De unde-ți vine, spune-mi, tristețea cea subtilă, Urcînd ca o maree pe stînca neagră, goală?” Cînd inima ajunge de răzbunare plină, Un chin e

Îngeri îmbrăcați in aur, purpură și hiacint. Geniul și dragostea sunt datoriile-mi ușoare. LACOMUL Rumegand, eu rad de trecătorii flămanzi. Ca un

Cunoști tu ca și mine deliciul din durere De-ai face despre tine să spună: „Om bizar!” Muream. În al meu suflet amestecam cu miere Dorință și

Bătrâna mănăstire își înălța pereții Cu sfintele-Adevăruri pictate în icoane, Și trupurile stoarse de asprele canoane Cerșeau acelor chipuri

Paturile noastre fi-vor parfumate, Și adânci divane sugerând morminte Flori pe etajere murmurând ciudate, Despre alte ceruri tainice

Întemnițat poetul, bolnav și chinuit, Călcand pe manuscrise cu pas împleticit, Măsoară c-o privire aprinsă de teroare A amețelii scară și sufletul

Te voi izbi fără de grabă Sau ură, precum un casap, Așa cum Moise a dat În stîncă! Și din a ta pleoapă, Pentru-a îneca al meu deșert Lacrimi

Þi-ar place, toți bărbații în patul tău să vină, Femeie deșucheată, punct negru în lumină! Iar dinții, spre-a-i păstrare acestui joc turbat, O

Cat, oare, zurgalaii, sa mi-i mai sun de zor Si sa-ti sarut obrazul posac, Schimonosire? Ca sa tintesc in miezul din tainuita fire, Sagetile din

Doar moartea consolează și-ndeamnă a trăi; E idealul vieții și e nădejdea toată, E elixirul care ne-animă și ne-mbată Și care dă puterea să mai

Cînd la destrăbălați vin zorii albi și vineți, Intrînd în armonie cu-arzîndul Ideal, Avînd și mijlocirea unui mister fatal, Un înger se trezește

Pe-o noapte de catran și zgură Dacă vreun bun creștin smerit Pe-ascuns lâng-o dărâmătură Îngroapă trupul tău slăvit, Aici, când stele

În jurul meu se-agită un demon, ne-ncetat; Sufletul mi-l înfoaie ca vîntu-n steag în bernă, L-înghit și simt că-mi arde plămînul deîndat’ Și-l

Când vei dormi de-a pururi, frumoasa mea cea brună, În fundul unei hrube de marmură și când Drept pat și drept podoabă a trupului plăpând Vei

În acest timp femeia, cu glasul ei molatic, În zvîrcoliri de șarpe zvîrlit pe un jăratic, Și chinuindu-și sînii de fierul din corset, Lăsa să

Mi-e scumpă amintirea acelui ev — și-l sui! — Cînd Phoebus, zeul soare, mai aurea statui. Atunci, fără de grijă, In toată-a lor minune, Bărbatul

Durere, fii cuminte, reintră-n calm, frumoasă, Doreai să vină Seara; privește-o cum coboară: Peste oraș, tăcută, o atmosferă joasă, Dand unora

În jilțuri fără reazăm, stricatele bătrîne, Cu vinete și pale spoiri sub ochi fatal, În jur’urechii mucezi făcînd să se adune Ciocniri de pietre

Cînd miezul nopții a bătut, În rîs ne punem o-ntrebare, Anume, ce-ntrebuințare, Am dat noi zilei ce-a trecut. Azi, vineri, treisprezece,

Februarie, de-a pururi ciudos pe-ntreaga fire, Din urna-i plină toarnă un frig întunecos Localnicilor firavi din negre cimitire Și moartea rece

Iti las aceste versuri, iar daca al meu nume, Corabie purtata de vanturi priitoare, Ajunge-va odata la tarmuri viitoare, Insufletind pe oameni

Sunt fericiți, sătui, ușori, Amanții fetelor pierdute, Cand mie brațele mi-s rupte Fiindcă-am strans cu ele nori. Voi, sori fără

Strig, mila ta sa-mi darui tu, singura-mi iubire, Din negre-adancuri unde-mi sta inima pustie; Trist univers e-acesta cu zarea plumburie, In

Știu, tainic, un iatac în care, Gătită și fermecătoare, E-o fată-n veșnică-așteptare. Pe sân își face vânt cu-o mână, În pat culcată pe o

Cuminte fii durere,si mai ales fii calma... Ce dor ti-era de seara si seara a venit Esarfa-i violeta orasul a-nvelit Dand unora nelinisti,altora

Sub palidul amurg se zbate Viața, fără de mustrări, Cu strigăte nerușinate, Și tot atunci, pe când din zări Desfătătoare noaptea

Mi-ai spus: „De unde-ti vine ciudata intristare Ce creste ca si marea pe-un tarm stancos, pustiu?” Cand inima culesul si-a ispravit, ne pare O

I În planșele de-anatomie Întinse strâmb pe-un chei prăfos, Cu multe cărți făr` de folos Dorm, ca o antică mumie, Desene cărora tăria Și

Îți dau aceste versuri ‘nainte c-al meu nume, Ferice să adaste la veacuri depărtare, Corabie propice pe mările cu spume Și să ilumineze o minte

Nu luați în seamă ochii mult lăudați, faimoși, Voi, ochi ai dragei mele, prin care-o adiere Mai lină ca-nserarea se tulbură și piere! Vărsați

Trist spirit, altădată avid de luptă dreaptă, Speranța, ce cu pinteni te-nsuflețea în joc, Te-a părăsit; te culcă, te culcă deci pe loc! Biet

Frumoasă mîță,vin’să mi te-ascund La sîn.Închide-ți gheara-nveninată! În ochii tăi să pot să mă cufund, În ochii de metal și de agată. Cînd

Un Înger ca un vultur din ceruri se avântă, Pe păcătos îl prinde cu mâinile de păr Și-l scutură spunându-i:\"Să crezi în legea sfântă! Sunt

Cînd cerul jos și greu așează un chepeng Pe spiritul gemînd, lehămețirii pradă; Și orizontul strînge tot universu-n cerc, În paralel cu noaptea

Adeseori îmi pare că sângele în vine Ca un izvor se zbate în ritmice suspine, L-aud cu limpezime izbind în clipa vană, Dar în zadar mă pipăi, nu

Liniștit ca un înțelept, bland ca un proscris,... am zis Te iubesc, o, preafrumoaso, tu încîntarea mea... Fără de-asemuire... Orgiile-ți fără de

I TENEBRELE In vagauna trista si urata In care Dumnezeu m-a surghiunit, Si unde nici o raza n-a zambit Iar noaptea

Mi-e răscolita viața de neguri și furtuna Și rar a stat cu raza de soare împreună. Lovită sau de fulger, bătută sau de ploi, Grădina-i părăsită,

Iubita era goală, și după-a mea dorință Asupra ei păstrase sonorele podoabe, Purtându-le cu-un aer semeț, de biruință, Ce-l au, în zile bune, a\'

Fără de preget, Dracul, cu gându-i mă-nconjoară, Plutește împrejuru-mi ca boarea nevăzută, Îl sorb și-mi simt plămânii în flacăra-i

Ca sub un văl de aburi privirea ți se pierde ; În ochiul greu de taină (e gri, albastru, verde ?) Pe rând plin de cruzime, duios, plin de

Privirea care cheamă a unei curtezane, Ce ne pătrunde-n suflet, îmbietoare rază De lună, când pe lacuri dulci scânteieri așază, Scăldându-și

Frumos e azi văzduhul! Sprinteni, Fără căpăstru, fără pinteni, Să ne-avântăm călări pe vin Spre-un cer feeric și divin! Ca unor îngeri arși de

Picioru-ți fin ca mâna-i, iar șoldul împlinit Ar fi de cea mai mândră din albe pizmuit; Se-ndrăgostește-artistul de dulcea ta făptură; Mai negri

Ti-s ochii ostenit, iubita! Inchide-i, si pe-adancul pat Ramai culcata, toropita, Cum desfatarea te-a lasat. Havuzul murmura afara Zi, noapte,

Din acest vânăt cer ciudat, \"Plin, ca și soarta-ți, de blesteme, Ce gânduri, om destrăbălat,

Pascal și-avea abisul cu dînsul mișcător, – Vîltoare, vai! E totul, – dorință, gest, visare, Cuvînt! Și peste păru-mi stînd drept, în

Trist suflet, altădată îndrăgostit de luptă, Speranța, ce c-un pinten ardoarea-ți aduna, Te-a părăsit! Nevolnic, de-acum te poți culca, Mârțoagă

Asemeni unui șarpe ce joacă pe jeratic, Strivindu-și sînii-n fierul corsetului,sălbatic, Din gura ei, ca fraga ,femeia grea: -Cu umedele-mi

În fața mea când luneci, o, scumpă lenevoasă, În cântece de-arcușuri ce de tavan se frâng, Plutind cu o mișcare domol armonioasă, Plimbându-ți

Din acest vânăt cer ciudat, \"Plin, ca și soarta-ți, de blesteme, Ce gânduri, om destrăbălat, Coboară-n tine să te cheme?\" -Iubind tot ce-i

Cînd miezul nopții a bătut, În rîs ne punem o-ntrebare, Anume, ce-ntrebuințare, Am dat noi zilei ce-a trecut. Azi, vineri, treisprezece,

\"Din acest vânăt cer ciudat, Plin, ca și soarta-ți, de blesteme, Ce gânduri, om destrăbălat, Coboară-n tine să te cheme?\" - Iubind tot ce-i

J’ai plus des souvenirs que si j’avais mille ans. Un gros meuble à tiroirs encombré de bilans, De vers, de billets doux, de procès, de

Am multe amintiri, parcă-aş avea mii de ani. O mobilă imensă, făcută de-artizani, Ce-i plină de bilanţuri, chitanţe, dulci răvaşe Şi versuri

Ce zi admirabilă! Parcul vast se întinde în fața ochilor, strălucind în soare, la fel ca tinerețea sub dominația iubirii. Extazul universal al

Mi-ai spus: „De unde-ți vine ciudata întristare Ce crește ca și marea pe-un țărm stâncos, pustiu?” Când inima culesul și-a isprăvit, ne pare O

Un peisaj încântător E-ncântătoarea ta făptură Îți joacă zâmbetul pe gură Ca boarea unui vânt ușor Drumețul trist ce-ți iese-n cale își simte

Paturile noastre fi-vor parfumate, Și adânci divane sugerând morminte Flori pe etajere murmurând ciudate, Despre alte ceruri tainice

O, suflete-amintește- i priveliștea murdară Ce-atât de mult cândva ne-a umilit În diminea a-aceea cu molcom cer de vară; Un hoit scârbos pe un

Când vei dormi de-a pururi, frumoasa mea cea brună, În fundul unei hrube de marmură și când Drept pat și drept podoabă a trupului plăpând Vei

Cap, aer, gest - frumoase-ti sunt Ca o priveliste mareata; Iti joaca zambetul pe fata Precum in cer un fir de vant. Mahnitul trecator

Vinul amanților Frumos e azi văzduhul! Sprinteni, Fără căpăstru, fără pinteni, Să ne-avântăm călări pe vin Spre-un cer feeric și divin! Ca

Unei mizerabile Picioru-ți fin ca mâna-i, iar șoldul împlinit Ar fi de cea mai mândră din albe pizmuit; Se-ndrăgostește-artistul de dulcea ta

Podoabele Iubita era goală, și după-a mea dorință Asupra ei păstrase sonorele podoabe, Purtându-le cu-un aer semeț, de biruință, Ce-l au, în

Sed Non Satiata Ciudată zeitate cu trupul brun și plin, Împrăștiind mireasmă de mosc și de havană, Făcută de vreun obi, de-un Faust din

Cuando por el mandato de un supremo poder, Aparece el poeta en este mundo hastiado, Aterrada y lanzando mil blasfemias, su madre Alza su puño a

Spesso, per divertirsi, gli uomini d’equipaggio catturano degli albatri, grandi uccelli di mare, che seguono, indolenti compagni di viaggio, la

La nature est un temple où de vivants piliers Laissent parfois sortir de confuses paroles : L’homme y passe à travers des

VI ALEGORIA Es hermosa mujer, de buena figura, que arrastra en el vino su cabellera. Las garras del amor, los venenos del garito, todo

Lorsque, par un décret des puissances suprêmes, Le Poëte apparaît en ce monde ennuyé, Sa mère épouvantée et pleine de blasphèmes Crispe ses

Allorché, per decreto delle potenze supreme, il Poeta appare in questo mondo attediato, sua madre impaurita e carica di maledizioni stringe i pugni

You have to be always drunk. That\'s all there is to it--it\'s the only way. So as not to feel the horrible burden of time that breaks your back

A Madrigal of Sorrow by Charles Baudelaire What do I care though you be wise? Be sad, be beautiful; your tears But add one

Afanan nuestras almas, nuestros cuerpos socavan La mezquindad, la culpa, la estulticia, el error, Y, como los mendigos alimentan sus piojos,

Creo sentir, a veces que mi sangre en torrente se me escapa en sollozos lo mismo que una fuente. Oigo perfectamente su queja dolorida, pero me

Sous les ifs noirs qui les abritent, Les hiboux se tiennent rangés, Ainsi que des dieux étrangers, Dardant leur oeil rouge. Ils

VII LA BEATRIZ En terrenos de ceniza, calcinados, sin verdores, mientras me lamentaba un día a Naturaleza, y mi pensamiento vagaba al

La rue assourdissante autour de moi hurlait. Longue, mince, en grand deuil, douleur majestueuse, Une femme passa, d\'une main

C\'est ici la case sacrée Où cette fille très parée, Tranquille et toujours préparée, D\'une main éventant ses seins, Et son coude dans les

C\'est une femme belle et de riche encolure, Qui laisse dans son vin traîner sa chevelure. Les griffes de l\'amour, les poisons du tripot, Tout

Il me semble parfois que mon sang coule à flots, Ainsi qu\'une fontaine aux rythmiques sanglots. Je l\'entends bien qui coule avec un long

Rubens, río de olvido, jardín de la pereza Almohada de carne fresca donde no se puede amar, Pero donde la vida afluye y se agita sin cesar, Como

‹‹Qu’est-ce que le cerveau humain, sinon un palimpseste immense et naturel ? Mon cerveau est un palimpseste et le votre aussi, lecteur. Des couches

Quand, les deux yeux fermés, en un soir chaud d\'automne, Je respire l\'odeur de ton sein chaleureux, Je vois se dérouler des rivages

Les préceptes qu\'on va lire sont le fruit de l\'expérience ; l\'expérience implique une certaine somme de bévues ; chacun les ayant commises, -

\"Di dove viene\" dicevi \"questa strana tristezza che sale come il mare sulla roccia nera e nuda?\" - Quando il nostro cuore ha fatto la sua

La sottise, l’erreur, le péché, le lésine, Occupent nos esprits et travaillent nos corps, Et nous alimentons nos aimables remords, Comme les

Oft kommt es dass das schiffsvolk zum vergnügen Die albatrosse - die grossen vögel - fängt Die sorglos folgen wenn auf seinen zügen Das schiff

I Dans ma cervelle se promène, Ainsi qu\'en son appartement, Un beau chat, fort, doux et charmant. Quand il miaule, on l\'entend à

¡Qué admirable día! El vasto parque desmaya ante la mirada abrasadora del Sol, como la juventud bajo el dominio del Amor. El éxtasis universal de

Que j\'aime voir, chère indolente, De ton corps si beau, Comme une étoffe vacillante, Miroiter la peau! Sur ta chevelure profonde Aux âcres

I Bientôt nous plongerons dans les froides ténèbres ; Adieu, vive clarté de nos étés trop courts ! J\'entends déjà tomber avec des chocs

Viens, mon beau chat, sur mon coeur amoureux; Retiens les griffes de ta patte, Et laisse-moi plonger dans tes beaux yeux, Mêlés de métal et

\" D\'où vous vient, disiez-vous, cette tristesse étrange, Montant comme la mer sur le roc noir et nu ? \" - Quand notre coeur a fait une fois sa

Les amoureux fervents et les savants austères Aiment également dans leur mûre saison Les chats puissants et doux, orgueil de la maison, Qui comme

Les Belges poussent, ma parole, L\'imitation à l\'excès, Et, s\'ils attrapent la vérole, C\'est pour ressembler aux Français

La servante au grand coeur dont vous étiez jalouse, Et qui dort son sommeil sous une humble pelouse, Nous devrions pourtant lui porter quelques

Je suis belle, ô mortels! comme un rêve de pierre, Et mon sein, où chacun s\'est meurtri tour à tour, Est fait pour inspirer au poète un

Mi pare, a volte, che il mio sangue fiotti come una fontana dai ritmici singhiozzi. Lo sento colare con un lungo murmure, ma mi tasto invano in cerca

Voici le soir charmant, ami du criminel; II vient comme un complice, à pas de loup; le ciel Se ferme lentement comme une grande alcôve, Et

Ma pauvre muse, hélas! qu’as-tu donc ce matin? Tes yeux creux sont peuplés de visions nocturnes, Et je vois tour à tour s’étaler sur ton teint La

Viens sur mon cœur, âme cruelle et sourde, Tigre adoré, monstre aux airs indolents; Je veux longtemps plonger mes doigts tremblants Dans

Rubens, fleuve d\'oubli, jardin de la paresse, Oreiller de chair fraîche où l\'on ne peut aimer, Mais où la vie afflue et s\'agite sans

Voici venir les temps où vibrant sur sa tige Chaque fleur s\'évapore ainsi qu\'un encensoir ; Les sons et les parfums tournent dans l\'air du soir

Mon enfant, ma soeur, Songe à la douceur D\'aller là-bas vivre ensemble ! Aimer à loisir, Aimer et mourir Au pays qui te ressemble ! Les

Je veux te raconter, ô molle enchanteresse ! Les diverses beautés qui parent ta jeunesse ; Je veux te peindre ta beauté, Où l\'enfance s\'allie

Souvent, pour s’amuser, les hommes d’équipage Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers, Qui suivent, indolent compagnons de voyage, Le

La très-chère était nue, et, connaissant mon coeur, Elle n\'avait gardé que ses bijoux sonores, Dont le riche attirail lui donnait l\'air

Ô toison, moutonnant jusque sur l\'encolure ! Ô boucles ! Ô parfum chargé de nonchaloir ! Extase ! Pour peupler ce soir l\'alcôve obscure Des

Ah ! ne ralentis pas tes flammes ; Réchauffe mon cœur engourdi, Volupté, torture des âmes ! Diva ! supplicem exaudî ! Déesse dans l’air

Un port est un séjour charmant pour une âme fatiguée des luttes de la vie. L\'ampleur du ciel, l\'architecture mobile des nuages, les colorations

Free as a bird and joyfully my heart Soared up among the rigging, in and out; Under a cloudless sky the ship rolled on Like an angel drunk with

Fière, autant qu\'un vivant, de sa noble stature, Avec son gros bouquet, son mouchoir et ses gants, Elle a la nonchalance et la désinvolture

Rappelez-vous l\'objet que nous vîmes, mon âme, Ce beau matin d\'été si doux : Au détour d\'un sentier une charogne infâme Sur un

Nous aurons des lits pleins d\'odeurs légères, Des divans profonds comme des tombeaux, Et d\'étranges fleurs sur des étagères, Ecloses pour nous

Viens-tu du ciel profond ou sors-tu de l\'abîme, O Beauté? ton regard, infernal et divin, Verse confusément le bienfait et le crime, Et l\'on peut

Je te donne ces vers afin que si mon nom Aborde heureusement aux époques lointaines, Et fait rêver un soir les cervelles humaines, Vaisseau

Comme les anges à l’œil fauve, Je reviendrai dans ton alcôve Et vers toi glisserai sans bruit Avec les ombres de la nuit ; Et je te donnerai,

Ce soir, la lune rêve avec plus de paresse; Ainsi qu'une beauté, sur de nombreux coussins, Qui d'une main distraite et légère caresse Avant de

Mon cœur, comme un oiseau, voltigeait tout joyeux Et planait librement à l\'entour des cordages ; Le navire roulait sous un ciel sans nuages,

Ce soir, la lune rêve avec plus de paresse ; Ainsi qu\'une beauté, sur de nombreux coussins, Qui d\'une main distraite et légère caresse Avant de

Ils marchent devant moi, ces yeux pleins de lumières, Qu’un Ange très-savant a sans doute aimantés ; Ils marchent, ces divins frères qui sont mes

(I) February, peeved at Paris, pours a gloomy torrent on the pale lessees of the graveyard next door and a mortal chill on tenants of

A fountain\'s pulsing sobs--like this my blood Measures its flowing, so it sometimes seems. I hear a gentle murmur as it streams; Where the wound

La Maladie et la Mort font des cendres De tout le feu qui pour nous flamboya. De ces grands yeux si fervents et si tendres, De cette bouche où mon

Pluviôse irrité contre la ville entière De son urne à grands flots verse un froid ténébreux Aux pâles habitants du voisin cimetière Et la

Du temps que la Nature en sa verve puissante Concevait chaque jour des enfants monstrueux, J\'eusse aimé vivre auprès d\'une jeune

Une fois, une seule, aimable et douce femme, À mon bras votre bras poli S\'appuya (sur le fond ténébreux de mon âme Ce souvenir n\'est point

J\'aime, ô pâle beauté, tes sourcils surbaissés, D\'où semblent couler des ténèbres, Tes yeux, quoique très noirs, m\'inspirent des pensers Qui ne

Vous pouvez mépriser les yeux les plus célèbres, Beaux yeux de mon enfant, par où filtre et s'enfuit Je ne sais quoi de bon, de doux comme la Nuit

Tes beaux yeux sont las, pauvre amante ! Reste longtemps, sans les rouvrir, Dans cette pose nonchalante Où t\'a surprise le plaisir. Dans la cour

Pour soulever un poids si lourd, Sisyphe, il faudrait ton courage ! Bien qu\'on ait du coeur à l\'ouvrage, L\'Art est long et le Temps est

»Woher« fragst du, »dies seltsam fremde Sorgen, Dies Leid, das in dir schwillt wie Meeresflut?« Ach, wenn das Herz die reife Frucht geborgen,

Was sagst du heute abend, arme Seele, Was sagst du Herz, schon fast verwelkt, verblüht, Der schönen, holden Göttin ohne Fehle, Ihr, deren Blick

Es ist der Tod, der Trost und Leben schenkt; Er ist das Ziel, das einzig Hoffnung macht, Ein Elixier, das uns berauschend tränkt, Und Mut gibt,

Quand le ciel bas et lourd pèse comme un couvercle Sur l\'esprit gémissant en proie aux longs ennuis, Et que de l\'horizon embrassant tout le

Le Démon, dans ma chambre haute Ce matin est venu me voir, Et, tâchant à me prendre en faute Me dit: «Je voudrais bien savoir Parmi toutes les

Pouvons-nous étouffer le vieux, le long Remords, Qui vit, s'agite et se tortille, Et se nourrit de nous comme le ver des morts, Comme du chêne

On dirait ton regard d\'une vapeur couvert ; Ton oeil mystérieux (est-il bleu, gris ou vert ?) Alternativement tendre, rêveur, cruel, Réfléchit

Au-dessus des étangs, au-dessus des vallées, Des montagnes, des bois, des nuages, des mers, Par delà le soleil, par delà les éthers, Par delà

Souvent, pour s’amuser, les hommes d’équipage Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers, Qui suivent, indolent compagnons de voyage, Le

Midi sonne, le jour est bien sombre aujourd'hui ; À peine ce matin si le soleil a lui ; Les nuages sont noirs, et le vent qui les berce Les