Ion Pillat

La casa amintirii cu-obloane și pridvor, Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor. Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc De când luptară-n codru

Tot mai miroase via a tămâios și coarnă Mustos a piersici coapte și crud a foi de nuc… Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc; Ce vrea cu

Stelă funerară O umbră joacă ramul pe piatra unei umbre. Stelă de mim Cu plâns și râs de mască în mâini, nepăsător. Groapă nouă Pășește lin

1. Poemul într-un vers Un singur nai, dar câte ecouri în păduri. 2. Păstorul mării Copilul gol mai cântă din fluier la delfini. 3.

Din tren, în zori, văd cerul ca o apă Prea limpede cu scoica lunii-n fund. Plopi înalți la luminișuri dau să-ncapă: Iscoade sunt și zările

Þi-aduc omătul liniștit ce-apasă, Cu fulg ușure, ca o piatră grea Pe țarină, pe suflet și pe casă – Þi-l las pe geamuri preschimbat în

E graiul tău cu frunza verde Cu freamăt tânăr de pădure: Grai de cioban noptând pe plaiuri Cu turmele la foc de stâni, Grei de plăieș pornind

Pe drum mergeam alături. A toamnei melodie Tăcută se lăsase cu seara peste vie; Prin codrul de rugină, pe pajiștea pustie, Simțeam același

A nins. În soare codrul cu trunchiuri de cărbune Întinde umbre-albastre pe proaspătul omăt Și mă visez la geamuri cu anii îndărăt: Văd dealul alb,

Născut din țarină spre cer se-avântă Ca un izvor de ramuri și de foi… Și doru-l mână, norilor, spre voi, Dar lutul rădăcina-i

Se clatină galbene păsări ușor pe părul din vie. Nu, toamna își pregătește iar stolul de frunze pribegi. E aerul limpede astăzi ca apa-n

Pe scrin, păstrând privirea ei vie, au rămas Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul. Odaia de-altădată mi-arată talismanul: Iau ochelarii moartei

O frunză verde a sărit din iarbă În apă – sperie stelele din lac Ce tot clipesc din ochi și se întreabă De dă iar toamna-n foi… E un brotac. Un

Acolo unde-n Argeș se varsă Râul Doamnei Și murmură pe ape copilăria mea, Ca Negru-vodă, care descălecând venea, Mi-am ctitorit viața pe dealurile

Lumina lunii pline alunecă în casă. Toți înecații nopții și-nalță în oglinzi Ca-nape fața albă și iar la fund o lasă Când, luna ca să iasă,

Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată Cu cheia ruginie a raiului oprit, Trezind în taina mare a poamelor, smerit, Mireasma, și răcoarea, și

Balcic, nostalgic cum e luna, Albind pereții râpelor pustii, Podind pe valuri licărite bruma, Veghind cu basme moarte vremuri vii. Balcic, încins

Pe scrinul scund, pe masa de mahon Cleștarul cupei picură amurg. Pe liniștea lăutei fără zvon, Pieziș petale de lumină curg. Atinsă, struna

Mi-am urzit din sunet si coloare, Din cuvinte dure, zi de zi, Turnul versului inalt in care Imi adorm durerea de-a trai. Zi de zi si luna

Nu sunt al lui, dar satul e în mine; Trăiește-n sufletu-mi cu toți ai săi. Simt cum mustesc în sângele din vine: Copaci și case, oameni buni și

Lumina lunii albe vărui Pereții casei cu plăpândă nea, Ca-n capătul aleelor pustii Și-n mine așa albă să mai stea. Și-odată nucii îi

Peste noapte a Înflorit mălinul Peste noapte s-a Luminat seninul. Puișori de puf A clocit găina Berzei cuib de stuf A-ntocmit

Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă Ca o bună la nepoțelul mic. Pe-atunci știam că-i vie; azi nu mai știu nimic: Apăs cu nepăsare de

La cotitura drumului din vie Ce suie-n limpezimea lui Prier, În zori de zi m-opresc să nu mă știe Un piersic proaspăt înflorit pe cer. Cum se

Prin iarnă din cămara zăvorâtă Se furișează cald miros de mere, Readucând în vremea viscolită Iar toamna cu trecută mângâiere, Când sufletul

Voi înhăma măgarul, ca-n vremi, la căprioară El ce privește toate cu ochi de înțelept – Și voi urma poteca de mult, suișul drept Prin via

Se zbate Strâmbă-Lemne cumplit în pomul zdravăn, Cu brațe noduroase și cu atletic trunchi Înțelenit în vie, deși pân-la genunchi I s-a urcat

În liniștea de aur a serii, omul ară… Și plugul greu și boii și el, par jucării De lemn pe șahul negru și verde din câmpii: Deasupra lor

Fântâna cu platani de lângă țărmul mării La care ne-am oprit cu umbra în amurg În cântecul domol, ce nu-l pot da uitării, De valuri ce se sparg,

Trei ingeri zboara-n asfintit. Doi tac si unul a grait: - \"E linistea atat de mare... Aud cum se deschide-o floare.\" Trei ingeri zboara-n

Vin fetele cântând la vie Pe cap în coșuri duc amurg. Toți strugurii striviți de soare În rază purpurie curg. În urma lor, purtând la

În fața mea, la masă, băiatul meu citește Cu fruntea încrețită puțin de încordarea Ce-l face să urmeze povestea. Raza lămpii Ușure îl atinge pe

Din deal, la crucea drumului de-ajungi, Când umbrele se fac mai lungi, La gârla liniștită de cobori, Îți cântă roata unei mori. Dintre arinii

Cobor pe câmp odată cu-nnoptarea, Sunt pretutindeni și nu-s nicăieri, Mă prinde pitulată nemișcarea; Dar pier, cu glasul tare de mă

Nu cuvintele purtate ca arginții Vânturați din mână-n mână pe tejghele Ar putea să mi te cheme-n ochii minții, Râu muntean, cu limpezimi de

Þesea cuminte ca întotdeauna Maria borangicul la război, Și cum prin seară cădeau umbre moi, I s-a părut întâi ca intră luna, Atât de alb venea.

Coboară, dorule înfrânt, De plumb o aripă rănită Și taci. Nu plânge nici un cânt Credința pururi izgonită. În lut te culcă, dorul meu. Dormi

De ce-ai sădit în satul nostru case Și garduri vii, căruțe și plugari, Când singuri stăm – răzeși cu crengi pletoase – Și-l străjuim de

Mi-am dezlegat sandala ca o frunză Ce cade moartă la piciorul meu, Mi-am limpezit făptura să n-ascunză Nimic din ce nu duce pân. la zeu. Pe

Mă uit la cer prin gene lungi de stuf; Ridic, în zori, un dâmb ca o sprânceană: Sunt ochiul mort în ziua cu zăduf Și ochiul viu în seara

Întinși pe floarea fânului, pe claie, Visăm în miezul nopților de vară… Prin ramuri răsturnate vântul trece Cu glas de val rostogolit

Ceas tainic, bătăile tale egale Ca vâsle lovite pe mări Mă duc din uitări în uitări Spre mine, agale. Copilul revine în casele sale, Și vremea

Pe pagina de cer senin, de-o oră Un Dumnezeu – pesemne caligraf – Ne-ncurcă-n scriitura lui sonoră Și taie zarea-n dungi de telegraf; Apoi ne

Când toamna și amurgul își dezveleau tot gândul Și dezbrăcând iar dealul de străluciri străine, Mă înălțau pe-altarul colinelor latine

Fiul meu, copilul meu, Mlada sufletului meu, Haide, maică, sa vorbim La poartă de țintirim, Căci de-acum nu mai vorbim! Tu ești, ori e vântu-n

Pe drumul vechi pe care se lasă toamna: fumul Sătucului din vale urcând la dreapta, fumul La stânga mea pe ceruri al unui stol, departe. Și eu

Ne va lasa iubirea mea, iubirea ta ... O, clopot trist, profetizand cu glas de Crist. Ma doare-un gand: nu pe-al meu rug va fi plapand Al

Cu versul meu n-am vrut să plac mulțimii, Nici snobilor puțini să țin isonul; Am zis doar pentru mine jocul rimii De mi-a venit, curat în

Te-ai dezbrăcat de haine ca de-o coajă Migdala trupului cu gust amar, Și patul jos ca valul de pe plajă Primește alb neprețuitul dar. Răcoarea

Au spus ca-i rece si n-au banuit Ce patima ii clocotea in vine, Au spus ca nu-i adanc si n-au simtit Genunile ce dorm sub limpezime. Un

Deodată, seara. Poarta, deschisă: câmpul, cerul Și-n umbră, colo, steaua de-amurg. Deodată, seara Albastră, cum e apa albastră din

Clopoțeii caprelor sunau răcoare De ape vii printre măslini și eucalipți, Pe când pe golf ardeau ca portocale În legănare pânzele

Ca penele de șiță, o aripă Fantastică se-nalță din coceni – Din brațe dăm să te oprești o clipă La morile de vânt din Crăiniceni. Surorile

L-a trezit, vorbind în vânt, o tocălie, Din căpița de fân proaspăt și curat Unde Timpul ațipise noaptea-n vie- Dar ciudos pe lemnul prost, a

În luna în care pălesc trandafirii Pe veșteda scoarță de foi ruginii, În inima tristă îndemnul iubirii Foșnește și crește și-așteaptă să

O foaie cade, zboară-o zi Pe albe aripi de hârtie . Nu încerca s-o mai reții Viața ta ce se subție. Copil râdeai când fâlfâi Întâiul vânt ce-n

Cum cădea în sat amurgul peste-ogrăzi și peste șure, A ieșit cu luna plină heruvimul din pădure. S-au speriat copii cu vite și-au țipat de spaima

Cind am intrat tirziu in casa, totul Pastrase clipa ultimei vederi. Pe canapea rochita ramasese Sculptind molatec trupul tau de ieri. Deschisa

De ce-ai tăiat copacii de la Stânca? Ca să mi-i vinzi cu carul, ce-am făcut? N-aveam izvorul clar ce-l naște stânca, Și umbra mea în tremur

De ce te-au dus, bunico, intr-o chilie rece Și te-au lăsat cu toții sub lespezi de cavou? Când lunca e un cântec și dealul un ecou Crescând mereu

Amurgul înflorește prin ramuri de măslin... Fecioara Amarillis cu trupul ca zăpada, Zărește de pe munte Corintul alb, Hellada Ce-adoarme mângâiată

Și-n paragina cărării, Pe tăcerea înnoptării, Mai întâi răsună stins Ca un zvon de ape-n ropot, Vuiet depărtat de clopot, Lin ca luna care-a

Prefață la POEME INTR-UN VERS ...Poemul într-un vers nu trebuie confundat cu epigrama greacă ori latină, cu rubaiul [rubaiatul - n.n.] persan sau

Ai fost, ne spui, prin insuli cu nume spaniole Și ai iubit creola și verzii papagai, Și inima, din mare în mare, ți-o legai Când înfloreau catarge

Dăduse iarna-n primăvară iar Și sub un piersic scuturat de floare Lăsase nea de scoici, ca un brumar Și mic un inger inghețat la soare. Părea o

Ti-am dat un trandafir jucand L-ai aruncat in mare Si valurile mi l-au luat In larga inserare S-a dus- si nimeni nu mai stie De-un trandafir ce

Un călător grăbit cum se deșteaptă Nedumerit, pe-a visurilor treaptă, De care țara astăzi are parte; Și stă buimac, și nu mai știe unde A mai

În odaia scundă moare focu-n vatră Colo pe firidă pîlpîie opaiț Pe un drum de țară, cîini zadarnic latră... Nici un sfînt la noapte n-o să stea pe

M-aplec pe tine ca pe arătură Plugarul însetat de verde grâu - Va crește spicul galben pân-la brâu, Când totul m-amăgește și mă

Sunt satul cel adevărat, cel unde N-au casele nici poartă, nici ferești. Mă calci- și pasu-ti dă să se cufunde, Și timpul sună-a gol, când mă

Izvorul amintirii se pierde ne-nceput... Același fân în floare ne urmărește-n luncă Și rugăciunea serii nădejdea își aruncă Pe dealul

Fereastra ta deschisăa e pe mare, Visarea mea pe ape se deschide... Pe mare trec trei păsări mari și țipă... În pene albe poartăa

Când soarele stropește cu jaru-i alb Balcicul Și marea argintie și coasta de argint, Migdalii dorm pe dealuri și pe nisip caicul Și

Mi-ai cerut, privind talazul nebrăzdat de nici o navă, Unde-și moaie doar aripa zborul unui elcovan, Să-ți aduc din fundul mării, ca pescarul

Sunt satul strâns în punct pe o hârtie: Paing în drumuri negre, ca-ntr-o plasă. Privindu-mă școlarul o să știe Ce nume port, în ce județ și

Mă nasc la han odată-n săptămînă, Mi-e pântec cobza, fluierul mi-e os. Nu pot trăi de nu mă țin de mână Flăcăii dârz sau fetele sfios. Ce chiot

Acuma pe vecie ne leagă împreună Viața, amintirea, un leagăn, un cămin. În sufletele noastre nimic nu e străin. Îngemănat-am inimi ca sunete

Pe ruguri verzi ard flăcări in inima pădurii.

Ca un nebun o noapte întreagă, piept la piept, Îmbolnăvit de friguri, cu inima-nsetată Te-am strâns luptând zadarnic să-mi sting dorința

Noapte albă. Stalagmite nepătate de ninsoare Vin ghețarii cete-cete pribegind din Polul Nord. Nu-i fior prin valuri clare și în zare nu-i

Vin herghelii scăpate cu coamele vâlvoi, Vin valuri îmbrâncite în tropot de furtună Și peste stâncă sare năvala lor nebuna- Dar iată promontoriul

Am pironit în cuie nalte drumul Să n-o pornească razna-n porumbiști- Catarge ancorate cu duiumul, Ce toate fug numai când tu te miști. Întindem

Cu ochi adânci, prea mare în fața ta prea albă Pe fundul alb al pernei, păreai - simbol ciudat - Neprihănită sfântă cu chipul preacurat,

Prelungul drum al lunii pe mare până-n zori.

Te întâlnesc și-aici- Ce drag mi-e ceasul! M-am aurit acuma de chindii. Îți maresc umbra, sufletul și pasul Spre satul unde trebuiai să vii. Te

Mai albă ca brațul ales, Brăzdată de-o vană viorie, Pe plajă în zori am cules O piatră rotundă și vie. De unde adusă nu știu De val, din ce

Sub lună casa albă; o piatră de mormânt.

Trei stele funerare-n amurgul primaverii Se profilează-n umbre subțiri pe ceruri roze, Adăogînd cerești dar reci apoteoze Fiorul amintirii, al

Toamna și-a întins marama de aramă pe zăvoi; Taie aerul cu zboruri mici și frânte, rândunele; Frunze cad și-n praf de aur, de la munte

Prin crăpături de-obloane lumina, pete-pete, Pătrunde pe podele, pe pat și pe perete. Așa cum altădată încet s-a așternut Când odihneam

Același freamăt trece-n crâng, Aceleași ape-n văi se frâng, Căzând din stâncă-n stâncă, Același a rămas și-acum Conacu-n margine de

Pe sunet de fluier în sus Prin veac izvorât din vecie Se intră în țra pustie A mitului ce ni l-a dus. Cu luna, cu stelele sus Înalta lui

Pe curtea mănăstirii îmi deschid, Ca peste visul sufletului, geamul. Tăcerea e de piatră: un molid Și-a-ncremenit în luna plină

Din suflet înghețat în nemurire Ca lacul sub sclipirile de ger, Un patinor, despoleind tăceri, Înscrie-n zodii semnul său subțire. În

Cu-o singură sforțare-ncordând vânjosu-i umăr — Un uriaș urcându-și poverile ce-l strâng — Pletosul deal, din vale sui cu vii și crâng Ca

Cădea-n Siraz o seară de safir, Urcau cipresi, havuzuri, minarete Columbe albe se lăsau încete. Saadi ținea în mâni un

Prin cleștarul apei limpezi, când amurgul o desfide, Cresc din adâncimea umbrei turle nalte de mărgean. Un oraș-nălucă doarme ancorat în

Pe coasta ce coboară lină Purtând smochini, migdali și duzi, Spre marea de-un albastru negru Pe care-o vezi și n-o auzi. Prin pietricele cu

Ți-aduc migdale verzi ca ochii tăi, Ca inima smochine pârguite De patimile verii: să le iei Plocon în palma mâinilor lipite. Ia

Pe câmpul alb ca foaia de hârtie S-a zugrăvit ca-ntr-un abecedar Un iepure dând iama pe moșie Și, fugărindu-i urma, un ogar… Și-un vânător

Au vuit prelung ca vântul păsările migratoare Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit Singur cu lumina, care galbenă venea din soare, În

Între oglinzi și umăr lângă umăr Cu mine, mă privesc la infinit: Multiplicat ecou ce m-a orbit, Sau adevăr, pe-același când îl număr. În

La căpătai i-au pus o lumânare. O viață împietrește, și o ceară Când umbra cade pașnică în seară, Învie steaua ei pâlpâitoare. Din

Privirea ta deschisă e pe mare, Visarea mea pe ape se deschide Pe mare trec trei păsări mari și țipă. În pene albe poartă fremătarea Furtunii

Păstorul tânăr sta pe piatra alba Pe care dăltuit se mai vedea.

Cântecul păsării sus, Cântecul apelor jos Și eu ca un trunchi de stejar Prins între ele: — ”Pasăre dă-mi Trilul tău, clar. Murmurul

Căsuțele cetăților bretone. Cu spatele-adus și șoapte guturale, Înghesuite-n șiruri monotone, Se-nchină-n umbră naltei catedrale. Bat

De-ai suferi cumplit, n-ai țipa tare; Adâncul tău cu umbre nu-l sporești; Decât luceafărul pe bolți cerești, Un foc de târlă, noaptea, e mai

Cucul și-o privighetoare Au pus gând să mă omoare: El îmi fură ziua toată, Ea în noapte mă deșteaptă. Cucule cu pană sură, Tu de mine

Cum coboram spre apa limpezita De soarele tot mai pieziș pe Prut, Am regăsit frunzarele mai rare Și liniștea poienii de demult. Lumina

Se leagănă și astăzi, când vântul suflă-n frunză, Sus pe stejar-nălțată, căsuța din copac. Cu gazda mea bătrână ce bine mă împac! îi duc

Amurgul suflă aur verde-n geam — Un pom cu foi de foc e un mărgean, Sub pavăza tomnaticului ram Se-aprinde somnul apei din

Pe plajă-n arc de soare, unde marea Cu val rotund de mii de ani a stat, Îi văd, lungit pe-o rână, doar spinarea Și trupul gol în bronz

Deschide-te naturii ca mugurul luminii Și sparge închisoarea îngustului tău trup! Simțirile să-ți fie albinele grădinii, Brăzdând în zbor

În plin azur cresc negri chiparoșii Sus pe colină-n albul cimitir: Cu rădăcina-n moarte stau setoșii, Sorbind lumina fără de umbriri. Sub

Cu coamele de flăcări ies din mare, Suflând prin nări învăpăiate zori, Tuspatru caii soarelui, prin nori Trăgând un car cu osii arzătoare. Și

Gorgane, taine unde își dorm regii Un dor neogoit de pribegiri - Sub iarba stepei vălurind umbriri, Călare stau cu arcu-n mâini

Oh! cucul și un curcubeu - Credeam că-n veci n-o să mai vie! Și grâul verde pe moșie Și barza albă cu zbor greu Și-un ram de piersic roz în

Cât vezi cu ochiul, verde, păpurișul Se-ndoaie-n vântul serii, foşnitor. Din când în când şi-arată luminişul Un ochi de apă moartă. Un

Tot ce-am trăit mă prinde cu blestem Ca după ploaie crengi în picurare. De groaza vremii de-astăzi nu mă tem Ci, peste ani, de umbra-i

Jos în portul cu caiace Adumbrit de chiparoși, Ca să stau trei nopți aice Cumpărai doi ochi frumoși, Doi ochi mari și-o gură mică Și

La casa amintirii cu-obloane și pridvor, Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor. Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc De când luptară-n

De ce nu vii cu mine la Galați. Biet sat olog, împotmolit pe maluri? Și voi, căsuțe proaste, de ce stați Tot în cămeși – sau teamă vi-i de

Ogarii Tăi, o Doamne, -mi dau de urmă, I-aud chefnind ne-nduplecat prin zări. Zadarnic fug în mine și-n uitări Adânc m-ascund de apriga lor

E ceasul când amurgul s-a stins în heleștee, Când se podește apa lor rece cu cleștar, Când luna în pustiul tăcutelor alee Declină printre

Pe câmpul neted, ca o masă verde, Un joc de domino s-a resfirat Pân' ce amurgul – jucător ce pierde – Îl strânge grabnic și-l aruncă-n

La moara rea vin care la făină Și nu e grâu curat ci e neghină De suflete ce au trăit haină Viață neagră de păcat și vină. La moară stă în

Înalt și dur, în ghimpi legat, El singur viu din zare-n zare, Stă candelabru verde-n soare. Nisipuri ard în lung, în lat - Sub za de țepi

În parcuri frunza cade arămie Pe pajiști unde ieri zâmbise mai. Și în avuzuri lunecă pustie Pe apa-n care dorul ți-oglindeai. Azi singur al

Târg de munte risipit printre livezi, Cu cerdacuri văruite de-unde vezi Piatra Craiului albastră de departe : Iată tot Ierusalimul tău din

Ecou necunoscut al cărnii mele, Din care lumi pierdute vii zălog Precum pe bălți coclite cheamă stele Făr-de păcat. Și tainic

Un val de umbră crește pe șesuri cenușii. Sub grindină de tropot se culcă iarba moale. Din negurile vremii vin negre herghelii Mânate ca de

Oprit pe muchea dealului din zare, Ard focuri printre clăi în umbre mari, Podesc cu aur drumul strâmt de care Și scot lumini din sat ca

Sambata 23 iulie 1910 Predeal Am vrut s-ucid iubirea o zi de toamna sura Când vântul frunze d-aur din codri mi le fura Și darnic

Pe piatra asta veche la care vii, cadână, Cu vasul de aramă în seară la cișmea, Ședea Samarineanca tăcută la fântână Așa cum stă de veacuri

Casa veche cu coloane albe, Parcul și mai vechi ca ea; Cerul vânat peste care salbe Pier cocorii-n seara grea. Nucii negri, pajiștea

XI. Abia sosi Prierul cu-ntâia rândunică Și-l strânge galben vara la pieptu-i însorit Și iată peste dealuri lumina și-a oprit Din

Adăpostit sub scutul Minervei stau deoparte La umbra unui dafin ce n-are vestejiri. De gloria lumească de secile vrăjiri A vremii-nșelătoare

Biserica, în noaptea albă cu zarzării-mprejur în floare Și cu poleiul lunii pline pe aripe de heruvim, Uitată-n fundul mahalalii - în

Acum trăsura trage la scara amintirii, Și de plecare sună în curte zurgălăi. Acum din mine, ceasul temut al despărțirii Și-ntinde umbra sură

III. Același zeu profetic cutremură stejarii Dodonii și la Delos înaltul palmier Rămâne mărturie legând pământ și cer, Dar au tăcut

Biserică de altădată, ce ctitor mi te-a scos în cale Cu zarzări din curtea veche și năpădită de urzici, Sub coperiș lăsat pe-o rână, la

Nu s-a clintit nimica și recunosc iatacul Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut. Rămase patu-i simplu și azi nedesfăcut, Și ceasul lui pe

Unde-s frunzele-pădurii? S-au pierdut. Unde-s norii, călătorii? S-au pierdut. Unde-i râul ce ne-a dus copilăria Pe oglinda lui de gheață? S-a

Privești de pe poteca ce urcă-n deal la noi, Din zbor întâia barză cum cade pe zăvoi. Vezi trenul care intră încet de tot în gară, Și

De muguri pădurea e plină și gheața și-a spart-o izvorul, Cocorii se-ntorc și prin zare răzbate lung țipătul lor. Găsim ghiocei pe potecă

Scandat pe drumul vremii copita lui răsună, Umplură tot pământul fugarii semizei... Dar noaptea câteodată, în nopțile cu lună, Când fiecare

În vis visai de un copil: ca-n vise Cu ochii mari, cu zâmbet iertător... Sub un cais în floare adormise; Departe dus de visul domnitor, Nu

Nod din adâncuri, Șarpe al casei, Lapte ca spumă Ia-mi-l din blid. Lapte muls noaptea Pe lună nouă, Miere de-albine Scoasă din

Și-a pus, se vede, Domnul pământul în cuptor De coace ca o pită sub un cer dogorâtor. Prin iarbă arsă greieri cu țârâit prelung Tăcerea

Când suie caldă primăvară, La piersicul cu frunze mici Slujind din zori și până seară, De-omizi îl apăr, de furnici. Îl scap de grindină, de

Pe marginea fântânii și-a odihnit, amforă, Cu sânul mic și tare, cu brațul gol, Biblis. Nevinovat privește cu ochiul ei deschis, Cu-aceeași

Cum străbatem în răsărit de lună Lumina vaporoasă-a unui vis, Am auzit un dulce zvon de strună Și minunatul viers al lui Hafis. Spre el m-am

Se-naltă chiparosul, columbele coboară. Din cer albesc năframe pe-albastre amintiri. Assisi. Angelusul prin seară sfântă

Pe culme trei coloane de porfir, Și printre ele cerul pana-n zarea Întinsă de lumina ca un fir, Și — ca o lespede — departe,

Aici își îngropară bunicii mei copila, În loc ferit de-arșița, de viscol și de vânt. Colinei închinară iubitul ei mormânt, Legând de dealul

Boierul tânăr m-a-ntâlnit la iaz, Când soarele pe deal scapă s-apună - Și soarele mi l-a oprit pe iaz, Și nu știu când mi l-a schimbat în

De aur vechi s-a făcut frunzarul; Zările-s stinse cum e cenușă. Deschide ușa. Toamna ne cheamă. Am împușcat în zăvoi sitarul Din urmă:

Caleașcă, drum de noapte, păduri adânci de fag Și prin frunzișe luna cernută-n ceață fină, Poiene necosite de mult și miros vag De

Cu valu-i roz pe ceruri azurii A-ncremenit aerian migdalul - Sineala golfului își frânge valul Molatec peste scoici trandafirii. E-atât de

Cine să ghicească taina ? Cin' să creadă Că-n fetița cu opinci și cu opreg, Maica Domnului se va ivi odată... Nici părinții ei, privind-o,

Pasăre galbenă-n cioc Bate ușor la fereastră. Umbrele nopții n-au loc În dimineața albastră. Oblon pe suflet căzut De mult - spre cer se

Stă scris de veci că-n ceruri fiecare Din muritori să-și aibă câte-o stea Ce-i hotărăște fericiri sau grea Năpasta, cu aceeași

Nu voi ara cu plug de lemn pământul Strămoșilor în pas de bou. Sămânța N-oi azvârli de orz și nici porumbul Nu l-oi sădi. De talpă îmi lipește

De ieri albine albe pe via ta roiesc - Toți prunii și toți merii în iarnă înfloresc. Petalele cu aripi de gheață cad domoale Pe un covor mai

Piere, brâu cusut cu aur prins în boabe de mărgean, Nilul presărat cu ibisi în a zilei agonie. Nici-un zgomot de lopată, nici-o șoaptă nu

Tu, amforă, ce porți pe tine Pecetea visului elin Desmormântata din grădine Umbrite încă de măslin. Turnat-ai vin bălai ce face Un cer de

Pe ceruri amurguri revin. Ascultă: Un clopot sună tainică dojană... Vuiri de vânt și freamăte și șoapte Descresc și cresc și tac pe

N-auzi pe vale scârțâit de cară? Nu vezi în zare peste sate fumul? Intrară, bade, turcii iar în țară, La munte fug rumânii cu duiumul. Pârjol

Și-au prăbușit imperii înflorirea, Cetăți din slăvi s-au scufundat în lut, Nisipul dus de vânt e așternut Pe unde-au fost Niniva şi

Cu ape verzi-albastre, fără teamă, Foșnind prin ierburi, izvorând pe prund, Ies șerpii - când din fluierul rotund Întărâtarea lor umbrit

Se lasă iar amurgul pe parcul din Miorcani, Și zgomotul pe care l-am auzit de ani, Cu pulberea luminii ajunge pân’ la mine: E mugetul cirezii

În soarele amiezii rotesc încet ereții. Prin stânci adoarme Tagul cu ape de metal. Prin munți pleșuvi arinii pasc praful și scaieții. Din

Potir amar ... viață, băutură, Cu tot mai mult venin când anii scad: Iubirea otrăvită prinde ură. Paradisiacul vin se face iad. Când josnici

Taci — totul nu e decât O slabă cutremurare. Taci — suie numaidecât Păunii lunii din mare. Își lasă cozile lungi Pe înflorirea de

Amurgul pe cetate biruitor își lasă Să lunece alene o nevăzută plasă. În mreajă ei de umbră, cu fire de argint El prinde vânătorii visărilor

Doamnelor, domnilor, de-mi dați voie, Cu un femur v-arăt pe Tata Noe. C-un ochi de sticlă prinsă de ochean, V-aduc din ceruri pe

Mai stai visând la munții, ce șoimi și aur poartă? Pe vale Arieșul șoptind îl mai auzi? Pribeagă lângă Argeș, vădană printre duzi, Biserica

Ți-aducem cal, un steag, un arc Și câmpul fără zări ca apa, O, lasă plugul, zvârle sapa Și fii al stepelor monarc! Aruncă strigăt de

Ce-ți veni de sus, nu-l lăsa să cadă, Ține-ți-l adânc în pământul bun. Ți-a blagoslovit grâul un străbun, Crezul îngropat tainic sub

Nu e moscheea sfântă, în nopți de Ramazan Când umbra de pe lespezi se-nalță ca o mare, Și candele-atârnate de boltă, funerare Veghează stranii

Când una după alta iubirile de tină Și-or desfoia obrazul în somnul meu de veci, Când trupurile calde de dor și de lumină Din brațe mi s-or

Zbucnită spumă de val Cu pene pâlpâitoare: Zbor alb pe verde cristal, Zbor negru în soare. Pe mări de cazi îndrăzneț, Ești zarul

Când ai un cal în spume Și suflet de pribeag, A ta e-ntreaga lume Din Kitai în Buceag! Se-ntinde-stepă, crește Din zări în zări

Pe drumul de la vii de unde marea Se vede ca un lan de stânjenei Purtând lumina serii peste ei, Răsare sarcofagul sur ca zarea. Doar

Sân mic și crud de piersică pietroasă, Sân brun, bătut cu efigia vieții, Obraznic sân de fată sănătoasă, Sân aplecat pe fuga tinereții. Sân

L-am fost văzut pe zidul unui "palazzo"-n Sienna Necunoscutul meșter de care nu se știe Nici numele nici viața, ci numai că trăise În veacul

În vale iar tălăngile răsună Și pier sunând a vremuri vechi pe drumul De toamnă, ce coboară către țară... Rămâne muntele pustiu și

Când alții te privesc sunt singur orb, De tine stând aproape sunt departe, Când slobod toți cu ochii lor te sorb, De frumusețea ta n-am nici o

Prin frunză verde-nchisă de anini Privești în ape limpezi până-n fund Nisip de aur tremurând lumini Și pești de-argint încremeniți pe

Și negura în juru-mi creștea tot mai adâncă... Uitasem orgă, ruga și psalm și mântuire, Când dreapta Lui, întinsă în dar de

Toamna urcase pe cer Fum lung de zboruri deșarte. lazul sub sălcii stingher, Seară mai ștearsă pe zări și tot mai departe. Ce căutăm noi

Și-a strâns în mușchiul crud, în cuib de foi, Sfiosul zbor cu aripi noi - În ciripit de zori tremurători S-a risipit de-atâtea ori. Din

Priveam alături din pridvor În ceasul blând al serii La vraja zilelor ce mor Prin zarea primăverii... În noi ce căutai,

A fluierat un tren departe,-n vale — De-aci la el ce multe veacuri sunt! Sub munte, unde schitul se prăvale, O toacă sună și-a tăcut în

Dormi, dormi, să te-adorm ți-am adus Fluturii, frunzele, florile Și norii tiviți de apus Ce zboară pe sus, Serile, stelele, zorile, Să

Sub bolta viței înflorită, Cu dulce umbră adumbrită, Ca din icoane răsărită, Zării iubita mea în vis. În chip de sfântă florentină, Cu ochii

Rugat-am norul călător Pe necuprinsul mării: - Din suflet smulge-mi vis şi dor, Dă-mi farmecul uitării! Și el, fugarul, le-a răpit, S-a

Copil, aprindeam lumânări de ceară, Mă-nchinai cântând la icoane sfinte Și pășind simțeam că-mi merge alături Mântuitorul. Ca băiat visai

Ți-e numele străin ca bucuria Ce-n viață doar o dată o găsești. Ți-e numele senin ca poezia Când, izvorând în suflet, biruiești În zile

VIII. Sub rod se-ndoaie pomul când seva îl pătrunde, El ce sfida Prierul cu verzile lui frunți, Și râul fără-astâmpăr ce spumegă prin

M-a părăsit azi lumea, ca și haina Uitată colo,-n cui, Și singur stau împărtășit cu taina Ce n-o pot spune nimănui. Îmi las toiagul, praful

Era aceeași luna-n cer, Aceiași brazi pe dealuri, Și apa-n spumă frământa Cântând aceleași valuri. Și tu aceeași tot erai, Cum te

Nici-un catarg. Valuri se sparg Pe dună. Pe-al mării larg Nici-un catarg. Pe-al zării gol Pescarii-n stol Răsară. Să dea

Le știe. Cântărind uscate cepe Din ochi numai, a și văzut în zori: Albastre, roșii, albe, mii de flori Pe strat, când anotimpul lor

Cad frunzele greoi din pomul înserării - Un muezin vrăjind pe sus, le-a scuturat, Ba nu - porumbi brumați pe marmurile scării Ca umbre,

În zgomot de potcoavă și freamăt de stejar, Centaurii din noapte se nasc în herghelii. Mă înfrățesc cu ele cărărilor pustii: Prin ramuri

Ți-am citit din nou povestea și frumoasele-i cuvinte Iar răsună ca un bucium lung, fermecător în minte Trezind tainic în pădurea amintirii rând pe

Am fost, o Sakya Muni, acela ce visase -Viteaz fără putere și vultur fără zbor - Năprasnic să vâneze popor după popor, Dar, neputând

Coboară, dorule înfrânt, De plumb o aripă rănită Și taci. Nu plânge nici un cânt Credință pururi izgonită. În lut te culcă, dorul

Cu legănări de pântec ca o lună Alunecând sub gingaș val de nor. Își mișcă rar, din umăr la picior, Perfectul arc ce ritmic se înstrună. Și

Desăvârșire-ascunsă-n mii de gânduri, Și-ntr-o petală fiecare gând; Înșiruire de chilii păstrând Tot duhul lor chiar de le smulgi din

Din filele vremii uitate-n ierbar, Din vorbe străine și sure, Vei ști să rechemi lumini de cleștar, Vuiri și umbriri de

Pe cărarea unde astăzi Ne-a legat un lung fior. Va veni chiar mâine alta Să-i șoptesc același dor. Și-n izvorul unde astăzi Ca-n oglindă

Aud tălăngi din văi cum vin spre mine... Amurgul piere lunecând prin aer. Mai trist se face-al șipotelor vaer, Mai tristă pacea sfântă-a

Neguri se lasă greoi Pe câmp, pe sub dealuri și lângă Lungi ape-nghețate-n zăvoi, Sălciile mugur n-au încă, Nici floare zarzării

Vezi, raiul e o casă din Muscel, Tot prin livezi de stele sui la el. O casă albă cu ferestre mici, În care îngerii sunt rândunici Și

Peste miriști lung răsună chiote de vânători... Să intrăm în crama veche ... Printre butii-nalte-ascultă! Cum în pivnițe boltite, zăvorât cu

Cu oase uriașe, povârnișuri Căscate-n gura iadului, legendă De țări pietrificate de-un descântec Necruțător. Răpi albe și surpate În

De ieri albine albe pe via ta roiesc -Toți prunii și toți merii în iarnă înfloresc. Petalele cu aripi de gheață cad domoale Pe un covor

Sunt gospodar în satul meu Miorcani. Muiere, prunci, nevoi belșug: o casă - Și floarea rea a soarelui, de ani. Pe zidu-i alb o umbră-albastră

XVIII. Te-am regăsit, de mintea-mi cu-atâta mai aproape Cu cât credeam, Ascunso, mai mult că te-am pierdut. Erai aici, în suflet,

Când până-n zări e câmpul numai iarbă În jocuri de lumină și de vânt, Când herghelia se repede oarbă Și-l vântură cu coamă la pământ, De-mi

Când noaptea mi se lasă pe pleoapă, Ursită zilei de-astăzi de-a apus, Vuind mă fură vremea ca o apă Și-o iau pe firul sângelui în sus. Mijesc

De n-ar fi mușchiul crucii, vedeam un pat de flori, Gătit sub bolta verde și vie a pădurii. Ai adormit în raiul din slovele scripturii, Tu,

IX La Roma, când Horațiu prindea nemuritoare Cadența ta în odă, când verbul suveran Îl mlădia-n eglogă poetul mantuan, La noi ziceau din

O, streșini cu-aripi negre pe discul alb al lumii, Care-și aduc aminte, așa bătrâne sunt, De Don Quihote-n lupta cu morile de

X Pe mări nu poate vasul să zboare, dacă vântul În pânze chibzuite nu-și frânge vlaga lui, Și drumului s-așterne în goana

Măslini străvechi, munți numai stânci și colo Culcată: marea ca un cer mai clar. Orice atingi e rugă ori e dar, Și pini în vânt sunt lira lui

Pe geamul înserării văd o floare, Tulpina ei e prinsă în pahar. Stă legănată între cer și mare, Păstrând minunii tainicul lor har. Amurgul o

— Teatrul antic — Pe cer se perindă lin nourii și Azurul adânc, spălat de lumina. Pe trepte se-așează tăcute, pe rând, Când umbră, când rază

Aș vrea să fiu Oigur nomad, Călare-n vânt să mă avânt, Și noaptea prin păduri de brad La Selenga să-ncerc vad Poporul meu

În geam își desfășoară pânza clar Pe ape înnoptate bricul lumii, Lăsând să-i joace stelele prin funii — Pe punte sufletul veghează

Hrisoave, pergamente și hărți, nu mai ceti: Clădești cu-aceleași slove, oricând, orice știință. Nu-ți legăna durerea cu ritmică silință: Un

O simți deodată toată, cu o cutremurare, Cum stăpânește peste micimea ta de om.

VI Neptun pe mări în spume și-a așezat domnia; Zefir, pe-o adiere; Boreu, pe-un aprig vânt. Cibela-mpărătește pe rodnicul pământ, Și

Îndură-te, părinte, și dă-ne alt idol! Frământă iarăși lutul și fă-te iarăși faur! Din nou pe noi domnească încununat cu laur Prin

Priveliște menită să-mi fie o psaltire, Întâia mea credință și ultimul meu scut, Moșie aurită de-amurg și de-amintire, Deal albăstrit de lună,

Cu drag am deslușit-o cea din urmă În parcul plin de frunze seci; Mai mandră de-a fi singura nu turma: O roza cu petale reci. Ascunsă în

Pe țărmul Mării Negre, când în toamnă Și în amurg se pârguiește rodul Luminii din tine, suflet, aprig Spălat de vreme și rotund ca

Îți pleci pe liniști de iaz Prin umbre profunde Nostalgică sete și azi, Amurg de-o pătrunde. Te chemi. Luminos că-n pervaz În taină

II Deoarece, senino, mireasă mi-ești și soră Și călăuză-naltă pe valul ce-am urcat, Cuminte și-ndrăzneață, cu capul ridicat Să-mi stai,

Ivit cu luna intră în livezi, Când răsuflând în magică tăcere, Din crengi pe selenarele zăpezi În troieniri de vis cad grele mere. Stă

Nisipul cald oprise luntrea. Valul Se trase înapoi și legănatul Adormitor pieri treptat pe plajă. Din țărm la piscu-n nouri, sub

XII Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară, L-a prăbușit Apollo pe-al mărilor podmol. Și pe Acteon care-i pândise trupul gol, Prin câinii

Spumă, fulg, vânt, val, nisip și ploaie, Clipe uitate, ceasuri pierdute, zile și ani - Totul se scurge, totul mă lasă, fuge și moare În

Cu păru-n ochi și soarele în păr, Era ca un pârâu într-o pădure De mladă nouă: taină și-adevăr. Și aplecat pe trupu-i, să mă fure Șuvoiul

VII Cu armonie simplă de linii și lumină Trezindu-ne comoară gândurilor adânci, În tragică splendoare prin dezolate stânci, Se profilează

Stă marea ca o treaptă de senin Pe care urcă insula-n lumină, Și templul din pădurea de măslin Se-nalță gol și viu ca o

Lin trandafirul din pahar Lăsând petala lui să cadă Sărută roza de zăpadă Din apa cu albastru har. La doi păstori de porțelan De Saxa:

I Ajuns acum pe culmea vieții, înainte De a descrește-n umbra ținutului tăcut, Zeiță înarmată cu lancie și scut, Stăpân deplin pe cuget,

Când pentru mine ceasul de somn bătuse iar, Când lampa din odaia copilului ieșise, Lăsându-mă în umbra obloanelor închise, Ducând cu dânsa

Ca vremea nu se-oprește, ca moartea nu-l aud.

Vreau, Maică Preacurată, Povestea ta să fie În grai cinstit lucrată, Ca lâna dintr-o iie. Și ca să-ți țes chilimul Mă ține tu de

VIII Sub rod se-ndoaie pomul când seva îl pătrunde, El ce sfida Prierul cu verzile lui frunți, Și râul fără-astâmpăr ce spumegă prin

Pace pe noi, glas de cimpoi și lună. Izvoare plâng; departe-n crâng răsună. Prin codrul nins, ce cânt s-a stins pe strună? Timpul trecut, în

Când ai un cal în spume Și suflet de pribeag, A ta e-ntreaga lume Din Kitai în Buceag! Se-ntinde-stepă, crește Din zări în zări

Plângi, nimfa, ziua stinsă în izvoare Pier oile luminii pe prundiș. Pastorul gol ți-ascunde sub frunziș, În somn destins, un trup rodit

IV Adăpostit sub scutul Minervei stau deoparte La umbra unui dafin ce n-are veștejiri, De gloria lumească, de secile vrăjiri A’

Prin ulmii de sub vie, pe deal, mai știi tu casa Ce-albește ca și oul în cuib sfios de foi? Mai știi tu cerul serii cu fețe ca mătasea Și clopotul

Cu mintea-n zare ziua stă năuc, Slab, cu ochi stinși și tulburi cum e iazul. Nu-i știe nimeni pasul vechi, necazul, Ce trupu-n post și veghe

Cum goală te-ai oprit pe pragul de cer, de iarbă şi lumină, Visez, ori ți-ai schimbat aievea învoltul trup într-o tulpină? Că ramuri brațe

Cade umbra timpului pe lan. Unde-s arăturile de an? Grâul crește des cu spic crestat Unde floarea soarelui ne-a mângâiat. Stolul de hulubi

O, streșini cu-aripi negre pe discul alb al lumii, Care-și aduc aminte, așa bătrâne sunt, De Don Quihote-n lupta cu morile de vânt Zărite

Băiat e sau femeie? Doar capul se-ntrevede Și bustul ce-n penumbră alunecă. Ai crede Că mugurul, la floare nu s-a deschis deplin. Ca fund:

Când seara țese umbră prin odaie, Din jilț de vremi privind oglindă, stai - Un singur fulger o cuprinde mai Înfricoșat ca ochii de

Și val, și barcă au atins nisipul Deodată și deodată mi l-au dat Umbritul țărm și-n depărtare chipul Balcicului de-amurguri

Când pe turlele cetății medievale Flori de umbră, liniștite, s-au lăsat, Sună tropot și răsună-n vale Ca un cântec bătrânesc și măsurat. Trec

N-au fost măslini, nici dafini, nici smochini... Pământul sfânt nu e al Galileii La noi e Nazaretul. Ioachim De pe pridvor privește Râul

Hrisoave, pergamente și hărți, nu mai ceti: Clădești cu-aceleași slove, oricând, orice știință. Nu-ți legăna durerea cu ritmică silință: Un alt

Albastrul șters al cerului de seară. Coboară ca să-nalțe chiparizi Întunecați, din cari pieziș zburară Colunii albi. Lungi gene să

Luceferi ard pe mare și nu mai sunt sirene! Zadarnic noaptea toată veghea-vom pe carene, Cu trupul lor de spumă și coadă de delfin, Prin

Buratec pe foaia de nufăr Plutește pe ceruri de iaz, Întâiele stele când sufăr, Pe pajiști de ape și-atlaz. Drac verde al verii,

Mi-ai ars coliba de cioban, Și turmele mi le-ai răpit, Strămoșii mi i-ai necinstit, Iubita, tu mi-ai pângărit, O, Timur Khan! De-un neam

Îți dau o sferă de cristal: În soare arde clar și rece; De ea se frânge vânt și val, Prin ea lumina lumii trece. Privind la raza ei nu

Soldați de plumb, eroii copilăriei, când Visam pe Moș Crăciunul și magica-i cutie, Din care, ca din basme, oștiri o să ne vie Pe mese, pe

Trirema se șterge prin asfințit, Cu dânsa suspine deșarte... Ecouri fugare au amuțit, Departe se-aud... mai departe. Trec plângeri de

Soarele, pierind prin ceață cu lunară amăgire, Înserata lui ființă risipește împrejur - Și desprinde-n depărtare ca un cărăbuș

Cămilele calcă pe stepe Ca valuri pe mare. Se leagănă stepele noastre Ca apele marii. Un foc scânteiază pe stepe Ca steaua pe

XI Abia sosi Prierul cu-ntâia rândunică Și-l strânse galben vara la pieptu-i însorit, Și iată peste dealuri lumina și-a oprit Din toamnă

VI. Neptun pe mări în spume și-a așezat domnia; Zefir, pe-o adiere; Boreu, pe-un aprig vânt. Cibela 'mpărățește pe rodnicul

Prin somnul care-mi scapă în noaptea ce revine Un ceas în depărtare răsună liniștit Bătăile lui limpezi vâslesc încet și pline De vremi

Suflet: cer întins pe-o seară Tristă ca un zvon de-argint, Prin ce magic labirint Păsările-n tine zboară? Zile cu obraz de moarte Și cu

Tu, care treci cu carul sub dealul din podgorii Ducând la câmp șindrilă sau sus la munte grâu, Te-abate-n lunca veche și mână pân' la

V Precum prin crâng, în umbră, o pasăre țipă Din zborul ei rănită de vechiul vânător Și te ajunge glasu-i sunând sfâșietor Când vrea și

Din lira pentacordă cu strunele de-aramă Eu voi cânta la noapte sub cer fosforescent În murmur de talazuri și în bătăi de ramă, Pe când

III Același zeu profetic cutremură stejarii Dodonii, și la Delos înaltul palmier Rămâne mărturie legând pământ și cer, Dar au tăcut

Când zorii tăi se-aprind în dimineață, Îmbrac, tăcut, o noapte tot mai grea. Și val de stele dacă tragi pe față, Un soare sec și sterp e

Fâlfâie steaua sus aripi de foc, Stă peste ieslea cu sfântul noroc, Intră în iesle craii grămadă, Robii lor poartă pe brațe o ladă. Cum

Sub lampa de faianță cu verde abajur Visez tihnit în iarna ce viscolește-n jur. E-n zori: trag cu băgare de seamă de cocoși- În brazi, de

Drumul lui trezind spirale în repaosul profund, Cobora cu ochi de sticlă, alb ca varul, prin pereții De calcare unde-n umbră alipiți de veci,

Am așteptat amurgul ca zările să fie Altare largi suflate în aur preacurat, Iar sălciile, care pe drum au tremurat, Înspre golești

găsit pe marginea mării Robi neîntregiți noi suntem de-a pururi... Prin alții-ncercăm a noastră ființă, Nebuni, s-o-nchegăm în chinul

Ca să suim la Tine, rămână-n vale casă, Azi sufletul ne cere desăvârșitul cuib. Să părăsim ceaslovul, mătăniile, rasă, Și rugile cu care

Era odată la Medina, O fata ca o iasomie, Era un cântăreț odată Care-și zicea pe struna dorul. Doi ani stăpân și rob durerii Trai

E seară - brazii lung șoptesc Și stă telega-n poartă. E seară - brazii lung șoptesc, S-așterne drumul strămoșesc, Iar dorul lui ne

Orașul se scufundă și orice deal dispare... Și nu e trup să-nchidă azi sufletu-mi păgân. Am lepădat prin moarte a cărnii

XVII. Nu-s vindecat cu totul, Senino, de Himeră. Pe buze tot îmi arde sărutul blestemat Și-n ochiul rău și verde, pe care l-am

XIV. Nespovedită mie ce grijă îți apleacă Profilul pur pe brațul în lance răzimat? Ce chin tăcut, Zeiță, în marmură săpat, Îți adumbri

Cum scoica zvârlea pe plaje păstrează În golul ei freamătul mării sălbatic În mine talazul vremii lăsat-a Un suflet păgân. Poseidon răsară

XII. Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară, L-a prăbușit Apollo pe-al mărilor podmol. Și pe Acteon care-i pândise trupul gol. Prin

Bunicul meu aicea se odihnea odată. Pe banca de lemn rustic așază-te și tu, Fetița mea, pe locul în care-n vremi stătu Și mama — o fetiță ca

De-atâtea nopți fumam otravă... E iarăși un oraș malez Cu luna galbenă, bolnavă, Pe plantațiunea de orez Perfect pătrată ca o

XIII. Din toate numai roza ce-n moarte mai încheagă O inima de flăcări pe palidul stufiș, Prin seara prelungită de soarele

Urciorul crapă, suflet rănit, de plânset gol

Cântece de dor I. Foaie verde micșunea. Fă-mă, Doamne, iarnă grea Apele să le încheg, Oltul să-l podesc întreg, Badea roibul să-și

De-atâta amar de vremi se sihăstrise Că talpă îi prinsese rădăcină. În iască putrezită barbă i se Schimbase, lacrămile în rășină

Dar ce m-a pus în seara tihnită de Crăciun, Să iau în mână lampa, să dau în lături ușa ? În fața mea stă calul de lemn și stă păpușa Cu suflet

Decât să fiu cu gândul piatră grea, Mai bine aripă ființei pure. Și-n loc de jocul sterp cu vorbe sure, Logodnă faptei vii aș

Ea îl privea cum mânuia rindeaua Pe blăni de brad. Cioplit și el în lemn, Nu bănuia teslarul că în greaua Penumbră-a candelii cu

Întâia stea clipi în zare. Vântul Porni prin stuf cu aripă de păsări, Apoi stătu. Se auzi deodată Rostogolirea valului, departe, Urcând mereu

Grădina, unde tânăr am învățat iubirea, Copaci înalți, pe care și vara, și-amintirea Îți țes în taină mreajă de gânduri și de foi, Și tu,

Copilul adormind privește focul. Sar veverițe roșii pe podele, Alungă aur granguri prin perdele Și lupii umbrei suri își mută locul. Și

Se-aprind luceferii, se-aprinde Pe stepă luna s-o colinde; Și-un aprig dor, păgân mă prinde Să sar în șea. Al meu e cerul și

Pe vârful dealului de unde vezi Albastrul șes al vremii și al zării, Răsar cu seara, zvelte, din livezi, Și albe ca fecioare-n portul

Iar zbârnâie cobză în vuiet ușor, S-aprinde pe ceruri lin nor după nor, Și plopii din vale se tânguie-n vânt; Domol te cuprinde al serii descânt

Ating cu anii toamna și, precum Pădurea mea din suflet își așterne Frunziș brumat pe veștedele perne, Tot ce mi-a fost străin s-a stins

În spate zid de stânca arde-n cer Pe care torc cununi vulturii. În față, prăvălită-n golful clar, Umbrirea verde stinsă a pădurii. Sfințită

Cât vezi cu ochii: numai cer Și flota norilor gonaci. La ancoră câțiva copaci, Pe țărmul marelui mister. Te simți grăunte de

Și dacă-a fost Sfântă-Măria cea mică, Să meargă la hram cu toți se ridică. Și dacă-a fost ziua de toamnă senină, Când urcă Negoiul pe zări

Acolo unde-a fost popas și cântec De lăutari și sfat de cărăuși Tăcut pătrunde-al lunei lung descântec În hanul fără geam și fără

XVIII Te-am regăsit de mintea-mi cu-atâta mai aproape Cu cât credeam, ascunso, mai mult că te-am pierdut. Erai aici, în suflet. Profilul

De ce nu vii cu mine la Galați. Biet sat olog, împotmolit pe maluri? Și voi, căsuțe proaste, de ce stați Tot în cămăși – sau teamă vi-i de

Amiaza verii doarme în odaie Și ceasul a tăcut. Cu umbră lui fereastră iar o taie Un ram, de ani nemaivăzut. M-am deșteptat, sau somnul tot

Mă-ntorc ta tine, Argeș, o, râu de-odinioară, Pe drumul de fânețe ce fuge printre clăi, Dar unde mai sunt astăzi, să ție-aceleași

Mijeau ca licuricii în noaptea aurie Gondole luminate pe Marele Canal: Uita Veneția toată sub măști de carnaval Și-n foșnet de mătase că

Ca ieri izvorul curge în amforă de lut, Dar azi, pe malul apei, altarele Dianii Se prăbușe-n ciorchine de bozii, iar castanii Podoabă și-o

Departe, undeva, sunt porturi ce așteaptă... Pe mări, ca păsări albe, corăbii se îndreaptă. Pe țărmuri, undeva, se-nalță

Și zicea pilda această: oarecine avea un smochin în via lui sădit (Biserica de altădată) Din via în terasă vezi marea și Balcicul Orașul

Nod de năpârci, șerpi vajnici cât brațul și cât cotul, Trunchi negru de balaur încolăcit și rupt, Ciorchine de șopârle - pământul

La lumina lunii vreau la noapte Să-ți arunci năvodul de pe țărmul Insulei, de unde marea poartă Argint-viu pe tavă peste care Licăresc în

Veveriță, care n-ai Casă, curte și alai, Legănându-te îmi stai Sus, pe ramură, ca-n rai. C-o alună-n gheare mici De nimic nu-ți pasă,

Într-un conac de țară părăsit Și unde nu venisem niciodată, În toamnă și-n tăcere ți-am găsit Ovalul pur ca un obraz de fată. Oglindă,

XIV Nespovedită mie ce grijă îți apleacă Profilul pur pe brațul în lance răzimat? Ce chin tăcut, zeiță, în marmură săpat, Îți adumbri

În casa veche, părintească, Stau iarăși, singur, la Miorcani. Da tot trecutul sa m-oprească, Dar vremea fuge ani de ani. Ce am făcut - o,

Am fost, cândva, stăpânul de pe lanuri Azi stăpânesc un parc — nu mi-e destul. Am dat cu drag terestre oceanuri De pământ gras și negru, prea

XIII Din toate, numai roză ce-n moarte mai încheagă O inima de flăcări pe palidul stufiș, Prin seara prelungită de soarele pieziș Cum

XV Din Helicon coboară iar cele nouă muze Înconjurând altarul cu pasul lor pios. În număr și-n cadență suind armonios Eterna poezie li

Albe coloane, zei reci, Trupuri fără de pată, Frunză cu freamăt de veci, Vreme nedezlegată. Ram de măslin milenar, Umbre plăpânde și

De-o fi să fie raiul, să fie un zăvoi Cu sălciile-n muguri și ierburile moi, Cu miei priori — tot îngeri albi, plăpânzi și goi — Și apă pe sub

Banchizele, diamante șlefuite Pe cari zăpada lunii ninge clar, Își duc solemn spre zarea ce le-nghite Fantastice corăbii de cleștar. Pe cer

Prin ramuri înflorite bărci tremură petale.

XVI În căutarea prăzii de aur a cântării, Spre tainele Colhidei, nou Iason, am pornit. De hiperboreene furtuni nebiruit, Scăpai din

Pe ceardacul meu foșni sfios Lung o aripă în tremur — Rândunea din stol picată jos, Ori un înger cu îndemnuri? Bate-n lemnul porților

Rodit se-ndoaie ramul și mâna se ridică Deschisă ca o cupă sfințită pentru har. Căci vine iarăși vremea când frunză cea mai mică Primește de

XVII Nu-s vindecat cu totul, senino, de Himeră. Pe buze tot îmi arde sărutul blestemat Și-n ochiul rău și verde, pe care l-am urmat Atât

Pe-aleea ulmilor amurgul Cum plouă cu bănuți de soare, Ne cheamă șipotul sub stâncă Din glas de umbră și răcoare. Pe ramuri nalte

De pe podele urcă valuri moi De umbră și pe masă se întind. Oglinda-și limpezește iazul mort Într-un izvor cu seară

E roiul de albine sau numai amintiri?

Motoc, capul lui Motoc vrem... Norodul e-n vâltoare. De patru zile-n rand Se zbate, se împinge. Nemulțumit și gol. Mereu lovește zidul

Dar netezind alene al rochiei larg fald, Domniță-nlănțuită de vrăji medievale, Sub desflorirea serii ce-n juru-i se prăvale, Ascultă