Ion Minulescu

La circ… Un accident banal – Un acrobat, Un salt mortal Și… Acrobatul nu s-a mai sculat… Alămurile din orchestră au tăcut, Iar clovnii din

Porniră cele trei corăbii... Spre care țărm le-o duce vântul?... Ce porturi tainice, Ascunse cercetătoarelor priviri, Le vor vedea sosind mânate

Eu știu c-ai să mă înșeli chiar mâine... Dar fiindcă azi mi te dai toată, Am să te iert- E vechi păcatul Și nu ești prima vinovată!... În

In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana Orasenii, pe trotoare, Merg tinandu-se de mana, Si-n orasu-n care ploua de trei ori pe

A fost odată ca niciodată... Pe vremea aceea lumea basmelor nu fusese încă anexată la rubri¬ca faptelor diverse. Bunicii și nepoții păreau

Iartă-mă că te salut numai din ușă... Te-aș pofti și-n casă, Dar mi-e teamă Că-mi aduci aceeași veșnică păpușă Și același vechi refren de

În ochii tăi ca-n două oglinzi însuflețite Amurgul își răsfrânge privirea-nsângerată Și ochii tăi sunt roșii ca două flori de mac Plutind

Nu beau, Nu cânt Si nu iubesc!... Sunt ca un vechi raboj de lemn, Pe care-ncep sa recitesc Înfrângerile-n sens invers, Ca-n suflet, fiecare

Cantecul nebunului Ei sunt cuminti... Eu sunt nebun... Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu -- Poate ca ce-l cuminte-s Eu -- Desi de cite ori

Doamne! Ce-am patit aseara!... De-a fost fapta de ocara, Sa ma ierti, ca-i vina Ta, Fiindca Tu ai vrut-o asa?... Cineva - Dar nu stiu

Tu crezi c-a fost iubire-adevarata... Eu cred c-a fost o scurta nebunie... Dar ce anume a fost Ce-am vrut sa fie, Nu vom sti-o poate

Se scuturau de floare merii... Cărarea-ntreagă părea ninsă Și-n nesfârșita pace-a serii Câte o stea cădea, desprinsă, Sfios eu te țineam de

Toamnă... Vântul se strecoară Șuierând pe lângă zid Și mă roagă să-i deschid Că-mi aduce vești din țară. Vești din țară!... De la cine? De la ei

Tu pari o statuie turnată nu-n bronz etern, Ci-ntr-un metal, Ce până astăzi n-are încă Nici preț, Nici nume, Nici coloare - Metal bizar, din

De unde vii, Și-n care preafericită țară Văzuși lumina zilei - tu, albă ca și-o zi?... Și ce nebune vânturi spre mine te purtară, Ce barcă

Tu crezi c-a fost iubire-adevarata... Eu cred c-a fost o scurta nebunie... Dar ce anume-a fost Ce-am vrut sa fie Noi nu vom sti-o poate

Azi-noapte-am stat de vorba cu plopii Si cu vantul!... Ma cunostea si vantul, Ma cunosteau si plopii- Ma cunosteau din vremea Cand colindam

Sună clopotele… Sună clopotele-n depărtare. Clopotele!…Clopotele!… Câte clopote să fie? Câte voci nedeslușite mor în zori, iar

Asculta, priveste si taci ! … Asculta, sa-nveti sa vorbesti, Priveste, sa-nveti sa cladesti, Si taci, sa-ntelegi ce sa faci… Asculta,

Ascultă, Doamnă!... Ascultă glasul echinoxului de toamnă, Ce aiurează-n vârful unui plop Strident, Dar înțelept ca un Esop... În locul veveriței

De ce-ti sunt ochii verzi - Culoarea wagnerienelor motive - Si parul negru ca greseala imaculatelor fecioare? De ce-ti sunt buzele patate de

În noaptea-aceea luna părea un cap de mort Tăiat de ghilotină și aruncat in Mare- Un cap purtat de valuri și-n marșuri funerare Rostogolit spre

Multașteptatei De când te-aștept!... Sunt ani... Și anii, ce lungi îți par când n-ai cu cine S-asculți ciudatele romanțe ce plâng viorile-n

Ma-ntrebi ce fac?... Ce vrei sa fac Mai mult decat s-astept... sa tac... Sa casc... sa dorm si... sa visez Pe fondul roz al unei vechi

Toamna, fată deocheată Biata fată!... Deocheată, dar frumoasă Și cochetă, Mi-a intrat odată-n casă, Indiscretă, Să mă-ntrebe ce mai fac... Ce

Ce voluptoase-s ploile de vara !... Sunt vesnic calde si catifelate Ca bratele femeilor ce ne-nfioara Cu-aceleasi biblice senzatii

Eu sunt ce n-a fost inca nimeni din toate cate-au fost Si sunt, Sunt ritmul primelor senzatii Si gestul primului avant, Sunt simetria primitiva

Cine cântă la fereastra cu perdelele-nflorate, Că nu-i cântec de femeie Și nici cântec de vioară?... Cine-aruncă pe fereastră note

Octombre-a zugrăvit pe cer, Cu nori de-argint, de plumb și de oțel, Tavanul unei camere de hotel În care s-a-mpușcat un pasager… Miroase-a

În portul alb, în care-am ancorat, Nici un pilot nu știe cine sunt, Nici câte vieți întregi am navigat Neîncetat, Scuipat de ploi Și pălmuit de

De ce-ai plecat?... Tu nu știai Că-n luna mai, Prin munții cu păduri de brad, Oricine-ar fi - femeie sau bărbat - Potecile te duc spre Iad, Și

E cald Și lacul pare o hartă de noroi... E harta unei țări după război, În care - dezgustat de-atâta murdărie - S-a sinucis și ultimul

S-a sinucis un anonim!... Un \'fapt divers\', și-atâta tot... Căci anonimii, precum știm, Nu fac nici ei decât ce pot – Unii pleacă, Alții

Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine... Dar fiindcă azi mi te dai toată, Am să te iert - E vechi păcatul Și nu ești prima vinovată!... În

Nu știu ce s-a schimbat în mine, Dar simt că s-a schimbat ceva - Ceva, la fel, ca după-o boală grea, Când parcă simți că-ți este mult mai

Ce glas de clopot - O!... Ce glas de clopot spart și răgușit!... Nu-l mai cunoști? E-același glas ce ți-a urat - sunt ani de-atunci - „Bine-ai

Mi-a ieșit în drum fantoma Omului bătut în cuie Și m-am întrebat ca Toma: - El o fi? Sau, poate... nu e... Cine-a fost?... N-a fost

pentru Evelyn Burillianu Nani, nani... Dormi în paza nesecatului izvor De priviri Ce te-nfășoară ca-ntr-o haină de mătase, Nani,

Clopotele învierii – Pumni de bronz Și de aramă – Sparg cătușele tăcerii Sepulcrale Din shakesperiana dramă, În al cărei text re’nvie Creștineasca

Azi-noapte, Diavolul din mine - Un Diavol ce pretinde-a fi profet - M-a luat cu vorba-ncet...incet... Si m-a bagat in tainele divine, Pe care eu

Ochii negri, Parul negru, Si-mbracata-n negru toata, A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate... Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari de

N-am fost nici ieri, Nu sunt nici azi, Si nu voi fi, Cu-atat mai mult, nici maine, dupa moarte, Nimic din ce vor crede poate Cei cativa cititori

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam, Mi-a bătut cu degete de ploaie... Și la fel ca-n fiecare an, M-a rugat s-o las să intre în odaie, Că-mi

Am plecat... Necunoscutul mi-a zis: \"Vino, te aștept\". Am plecat în explorarea unor semne de-ntrebare Și-am pășit cu majestatea ultimului

I E vina mea că te-ntâlnesc acum Și-i vina mea că nu te pot iubi? De ce trecuși așa târziu pe-aci Și nu-mi ieșiși mai de cu vreme-n

Or, În ziua-aceea cerul, înnegrit de fum, Părea Un tavan de catedrală ce se năruie; Iar fumul Din clopotnițele-aprinse Deschidea-n albastru

Plouă strâmb Și fals, Plouă tâmpit- Plouă cum ploua-ntr-o zi la Londra Când sorbeam un vermut sec Cu Anny Ondra într-un bar pe Piccadilly

Eu sunt o-mperechere de straniu Și comun, De aiurări de clopot Și frămîntări de clape- În suflet port tristețea planetelor ce-apun Și-n cîntece,

Inimă -- ciutură spartă -- Cui mai duci apă la poartă, Daca nimeni nu mai trece Să-ți soarbă din apa rece -- Apă bună de descîntec De la ochi

Ce văd!… E-adevărat?… Tu ești?… Cum?… N-ai murit?… Tot mai trăiești?… Pendulă care te-ai oprit din mers, Încerci acum să mergi în sens

Ce regăsire triumfală după un sfert de veac aproape!... Îți mai aduci aminte, mare, de-Argonautul epigon Ce-ți fragmenta imensitatea Într-un caiet

Un singur lucru-ți cer: Să nu regreți... Și-acum, Pășește-ncet să nu-mi deștepți covorul Și măștile-adormite pe pereți!... Pășește-ncet ca și

În care zi din calendar Ne-am îmtâlnit odată doar, În fața unui mic bazar Dintr-un oraș oriental - Bazar cu marfa pe trotoar, Ca-ntr-un ajun

Vorbesc cu mine însumi, cum aș vorbi c-un frate Întors rănit din lupta cu zilele de ieri, Și parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate - Că El

Dă-mi ochii-ți plânși, să-i mai sărut o dată, Și lasă-mă să plec!... Tu nu-nțelegi Că-n orchestrarea întregirii noastre Nu-i ciripit de

Ce primăvară tristă și ce spital tăcut!... Bolnavii albi, ca albul pereților. Privesc Ne-ncrezători spre soare- Bizar necunoscut- Pe care întâia

Iar vrei să pleci? Rămâi aici, nu vezi Cum toamna-a smuls tot verdele grădinei, Cum norii-închid ferestrele seninei Bolți, sub care alt\'dată

La marginea apei, cu sălcii și plopi, Trei gropari, azi-noapte, au săpat trei gropi... Una pentru mine, Una pentru tine, Și-alta pentru cine nu

În cinstea ta, - Cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete, - Voi scri trei ode, Trei romanțe, Trei elegii Și trei sonete. Și-n cinstea ta,

O, nu mă mai privi întrebătoare Cu ochi-ți mari și plini de-atâta milă, Căci niciodata n-o să poți, copilă, Pătrunde jalea inimii ce moare. Tu

De ce mi-ai promis că vii Cu buzele-ți arămii, Când știai c-ai să mă minți Cu aceiași zece dinți Cu care m-ai sărutat Când din \'Moși\' ți-am

Mă caut și nu mă găsesc!... Mă caut în vechiul ogor strămoșesc- În grâu, în porumb și-n secară, În apa fântânii cu ghizduri de piatră Și-n

Pe cand iubeam - C-am suferit si eu de-aceasta boala - Iubeam o fata care ma-nsela Exact ca-n poezia mea: \"Romanta celei care-nsala\" A carei

Astepti pe cineva? Nu stii pe cine? Sau nu te-astepti decat pe tine Sa te-nfruptezi din ce ti se cuvine? Nu stii ca azi sau maine - Vrei, nu

În mine, În tine Și-n el Inima cântă Și plânge la fel... Cântă Și plânge Înfiptă în noi – Căntă în clipa în care ne naștem Și plânge cu

Cheia ce mi-ai dat aseară - Cheia de la poarta verde - Am pierdut-o chiar aseară!... Dar ce cheie nu se pierde? Cheia ce mi-ai dat aseară Mi-a

Necunoscuta care se vindea N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era, Dar fiindcă ea aflase cine sunt- Poetul poreclit \"Fluieră-vînt\"- Și

Stofe vechi, o mandolină, Un Cézanne și doi Gauguin, Patru măști de bronz: Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin, O sofa arabă, două vechi icoane

Imperativa si sonora ca un final de tamburina, când fulgerile vagabonde te prind si-ti sfâsie vesmântul, cobori spre noi, cu lacomia pagâna, calda si

Un singur lucru-ți cer: Să nu regreți... Și-acum, Pășește-ncet să nu-mi deștepți covorul Și măștile-adormite pe pereți!... Pășește-ncet ca și

Iubire, bibelou de porțelan, Obiect cu existența efemeră, Te regăsesc pe-aceeași etajeră Pe care te-am lăsat acum un an... Îți

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal... Era-mbrăcată ca și-acum un an, Cu aceeași albă rochie de bal, Păstrată vara sus, pe Caraiman... Călătoream

De-a lungul catacombelor săpate În visele granitului de ieri, Eu retrăiesc legenda anonimă A primilor martiri autohtoni Și-n lumea stalactitelor

In tine-mi pun toata speranta Si-ti zic: De-acum pentru mine fii totul, Iar eu Voi fi pentru tine acelasi ateu, Ce-afara de tine nu crede-n

Ochii negri, Parul negru, Si-mbracata-n negru toata, A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate... Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi

Glasul morilor de apă, Glasul morilor de vânt, Glasul morilor severe care macină Romanța Zilelor de mâine, Glasul dătător de

În sfeșnicele vechi de-aramă Descresc trei lumânări de ceară Descresc ca nopțile spre vară. Și-n sfeșnicele vechi de-aramă Trei flăcări parcă se

Nu sunt ce par a fi - Nu sunt Nimic din ce-aș fi vrut să fiu!... Dar fiindcă m-am născut fără să știu, Sau prea curând, Sau poate prea

Povestea mea e-așa de scurtă Și-așa de tristă că ades Deși-am trăit-o pe de-a-ntregul Îmi pare-un ce fără-nțeles... ”Un fluturat ușor de

Olguței Crușevan Deschide-mi poarta inimii pictată Cu vermillon și-albastru de cobalt, Și intră - fericită-nvingătoare - În minuscula-mi

Taci, Să nu-mi deștepți tristețea amintirilor culcate În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!... Taci, Să nu-mi deștepți în suflet tragediile

Nu-i nimeni... nimeni să ne vada si să ne-auza - Nu pleca. Da-mi degetele-ti inelate să le sarut ca si-altadata, Da-mi degetele-ti inelate

Azi-noapte... Femeia care mă iubea - O mică poemă-n proză din opera mea - Mi-a-ncuiat odaia unde nopți de-a rândul Amândoi dormisem Și

Strainule ce bati la poarta, De unde vii Si cine esti ?... Strainule de lumea noastra, Raspunde-ne de unde vii, Prin care lumi traisi

Pe malul Oltului Pornind din Lotru spre Cornet, Șoseaua urcă-ncet... încet... Þinându-se parcă de mână Cu linia ferată, O vecină, Ce-i pare

Trec vagabonzii, Trec stăpânii grădinilor fără stăpâni, Trec antipozii fericirii patriarhalilor bătrâni, Trec anonimii omenirii, Trec corifeii

Eu sint o-mperechere de straniu Si comun, De aiurari de clopot Si framintari de clape - In suflet port tristetea planetelor ce-apun, Si-n

Oprește-mă!... Nu mă lăsa Să te sărut, Căci gura mea În clipa-n care îți sărută gura Îți soarbe lacomă și respirarea Cu care-ți prelungești

Azi-noapte a plouat ca de-obicei, Că Dumnezeu face ce vrea... O noapte plouă-n cinstea mea... O noapte plouă-n cinstea ei... Azi-noapte, însă,

Litanii pentru miezul nopții I Dormi, felină obsedată de plăcerea de-a fi-nvinsă... A trecut de miezul nopții... Iar duetul

Revăd orașul pribegiei mele- Neprețuit motiv de inspirare- Cu-același Vodă Cuza Tronând în piața mare, Îndurerat de-atâtea vremuri

Romanță fără muzică Că ne iubim - și-o știe lumea toată - E-adevărat ; Dar cât ne vom iubi Nici noi nu știm, Nici lumea nu va ști... Și nu

Când vei vedea-ntre geamuri, la fereastră, O cupă de cristal, Și-n cupa de cristal, o floare-albastră - Simbolul unui rendez-vous banal

În orașul cu trei sute de biserici În orașul cu trei sute de biserici, De trei ani, Sună clopotele-ntruna... Și orașu-i plin de lume Ce

Se-ngroapă soarele-ntr-un nor - O, negrul nor ca și mormântul Înșelătoarelor ce mor Neplânse de amanții lor! Pe la ferestre-și plimbă

Nu-i cer nimic... Si totusi, daca-ar vrea - O, daca-ar vrea sa-mi dea ce nu-i cer inca! Ar face dintr-un lac o Marmara Si dintr-un melc, un Sfinx

În orașul cu trei sute de biserici, De trei ani, Sună clopotele-ntr-una… Și orașul-i plin de lume Ce se-ntreabă: - Unde-i sfântul?… Unde-i

Dă-mi, Doamne, binecuvântarea Ta, Să pot intra-n Ierusalim și eu, cîndva, Ca și Cristos, calare pe măgar, în înflorită lună-a a lui florar

Ce trist amor Să vrai, Să stai, Cu cei ce mor. Si ce avânt Să treci, Pe veci, Într-un mormânt. Ce fără rost Trăind, Gândind, De n-ai

Hai, vino ! Vino mai curand sa vezi Minunea-n care numai tu nu crezi Sa vezi cum cerul vesel se coboara Si muntele-ncruntat cum se ridica Sa

Se uită soarele-napoi... O fi pierdut ceva, Sau, poate, Așteaptă-n deal vreun car cu boi, Să-l plimbe și prin alte sate Cu gospodari și holde

Pe buzele-mi roșii port și-astăzi stigmatul Dezastrelor mute din ultima seară... Pe buzele-mi roșii - apusuri de vară - Port urmele luptei

Tu ești ce n-a fost încă oul din cîte Ouă vor mai fi, Tu ești bazarul de surprize pentru Amante Și copii, Ești simetria maritimă A două

Femeia care mi-a vorbit aseara De constelatii fixe Si stele cazatoare Avea figura lunga si verde ca o pară Si ochii negri-galbeni ca un adanc de

Pe scara sufletului meu M-am întîlnit cu Dumnezeu- Eu coboram mîhnit din conștiința mea, Iar El urca surîzător spre ea !... Și ne-am oprit la

Din Orientul plin de soare, De flori, De fructe aromate Și de povești neterminate, Din Orientul plin de soare Și maladii molipsitoare, În

A murit dresorul de sticleți!... A murit și ultimul dresor... A murit cu mâinile pe ei, Și cu ochii-nfipți în ochii lor!... Și-n odaia lui n-au

Străinule ce bați la poartă, De unde vii Și cine ești?... Străinule de lumea noastră, Răspunde-ne de unde vii, Prin care lumi trăiși coșmarul

În poarta curții unde m-am oprit M-a-ntâmpinat un zarzăr înflorit - Un zarzăr alb, ca părul meu încărunțit!... Și-n pragul porții-n care am

Sufocată de viața cu program Și de-același \"va urma\" cotidian Al savanților cu barbă, cu șoșoni și ochelari - Pedagogi și profesori

Nu te cunoastem nimeni!... Si totusi, te simtim cum alergi cu noi alaturi, pe câmp si prin orase, si când iti schimbi fiinta, proteic anonim, cu

Au plecat bucureștenii toți la băi Și cu vara n-au rămas în capitală Decât morții și gardiștii... Iar pe străzile pustii și prin odăi - Praful

Quiproquo Azi nu-ți spun decât că te iubesc... Dar cât timp te voi iubi nu știu - Mâine, noul meu roman pe care-l scriu Poate nu voi mai fi

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înșelat!... N-a fost decât un început de nebunie, De care-ntâmplător

Dupa fiecare act al tragediei, tu cobori banal ca o cortina, si din spasmul agoniei de lumina înprumuti aspecte noi monotoniei. Întunerec...

Ca să ajung până la tine, i-am zis calului: -Grăbește... Pune-ți aripi ca în basme Și te-nalță până-n nori... Tot mai sus, Tot mai departe

Tristețea trenului ce pleacă Noi n-am trâit-o niciodată, Căci - călători ades cu trenul - În clipa când plecăm din gară, Noi stăm pe loc

Și-ai să mă uiți – Că prea departe Și prea pentru mult timp pornești! Și-am să te uit – Că și uitarea e scrisă-n legile-omenești. .............

Paznicul mi-a-nchis cavoul Și-am rămas afară-n ploaie... Paznicul mi-a-nchis cavoul Și-am rămas să-mi plimb scheletul Pe sub sălciile ude, Ce

Iubire, bibelou de portelan, Obiect cu existenta efemera, Te regasesc pe aceeasi etajera Pe care te-am lasat acum un an... Iti multumesc!.. Dar

De ce-ai plecat?... Tu nu știai Că-n luna mai, Prin munții cu păduri de brad, Oricine-ar fi - femeie sau bărbat - Potecile te duc spre Iad, Și

N-a fost nimic din ce-a putut să fie, Și ce-a putut să fie s-a sfârșit... N-a fost decât o scurtă nebunie Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de

Azi-noapte-am încercat să mă-ntregesc Cu focurile globului ceresc!... Dar teama de-a rămâne tot ce sunt A sugrumat în mine orice-avânt

Pe-același drum, Mânați de-același îndemn nefast al năzuinții, De-aceleași neînțelese-avânturi spre tot mai sus, Pe-același drum Pe unde ieri

Si-ai sa ma uiti - Ca prea departe Si prea pentru mult timp pornesti! Si-am sa te uit - Ca si uitarea e scrisa-n legile-omenesti. .............

Tăceți, voi toți din jurul meu, Vă rog tăceți - Că-s obosit, Și-aș vrea să dorm, Și-aș vrea să mor, De-ar fi să pot muri curând și mai ușor Ca

La circ ... Un accident banal ... Un acrobat, Un salt mortal Si ... Acrobatul nu s-a mai sculat ... Alamurile din orchestra au tacut,

Va fi-ntr-o noapte caldă de mai. Cînd vei intra În parcul meu, Nisipul aleelor deșarte, Îmbrățișînd pantofii tăi albi, va tresări... La

El- visător iubea o fată, Dar nu știa pe care-anume- Un ideal visat odată,- Și-l căuta să-l afle-n lume. În cartea inimii stinghere Scrisese

Mi-am zis: Voi scrie trei romanțe... Și-n trei romanțe-mi voi închide, Ca-n trei sicriuri de aramă, trei morți iubiți - Trei clipe reci - Ce-mi

Va fi-ntr-o noapte caldă de mai. Cînd vei intra În parcul meu, Nisipul aleelor deșarte, Îmbrățișînd pantofii tăi albi, va tresări... La

Mi-am zis: Voi scrie trei romanțe... Și-n trei romanțe-mi voi închide, Ca-n trei sicriuri de aramă, trei morți iubiți - Trei clipe reci - Ce-mi

Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine... Dar fiindcă azi mi te dai toată, Am să te iert - E vechi păcatul Și nu ești prima vinovată!... În

Ce românești sunt astăzi căsuțele din Șchei!... Sunt vesele și albe și curate - Și totuși, altădată, ce triste și-ncruntate Te-ntâmpinau aceste

Cand vei vedea intre geamuri, la fereastra, O cupa de cristal, Si-n cupa de cristal, o floare-albastra- Simbolul unui rendez-vous banal- Oricine

În seara când ne-om întâlni – Căci va veni și seara-aceea – În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint Și-ți voi citi Capitole din

Cheia ce mi-ai dat aseară - Cheia de la poarta verde - Am pierdut-o chiar aseară!... Dar ce cheie nu se pierde? Cheia ce mi-ai dat aseară Mi-a

Celei mai aproape De ce-ți sunt ochii verzi - Coloarea wagnerianelor motive - Și părul negru ca greșeala imaculatelor fecioare? De ce-ți sunt

Da-mi ochii-ti plinsi, sa-i mai sarut odata, Si lasa-ma sa plec !... Tu nu-ntelegi Ca-n orchestrarea intregirii noastre Nu-i ciripit de

Tăceți, voi toți din jurul meu, Vă rog tăceți - Că-s obosit, Și-aș vrea să dorm, Și-aș vrea să mor, De-ar fi să pot muri curând și mai ușor Ca

Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine... Dar fiindcă azi mi te dai toată, Am să te iert - E vechi păcatul Și nu ești prima vinovată!... În

Când vei vedea-ntre geamuri, la fereastră, O cupă de cristal, Și-n cupa de cristal, o floare-albastră - Simbolul unui rendez-vous banal

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată... Eu cred c-a fost o scurtă nebunie... Dar ce anume-a fost, Ce-am vrut să fie Noi nu vom ști-o poate

Pe scara sufletului meu M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu - Eu coboram mâhnit din conștiința mea, Iar El urca surâzător spre ea!... Și ne-am

Iubire, bibelou de porțelan, Obiect cu existența efemera, Te regăsesc pe-aceeași etajera Pe care te-am lasat acum un an... Iti

Pe-același drum, Mânați de-același îndemn nefast al năzuinții, De-aceleași neînțelese-avânturi spre tot mai sus, Pe-același drum Pe unde ieri

N-a fost nimic din ce-a putut să fie, Și ce-a putut să fie s-a sfârșit... N-a fost decât o scurtă nebunie Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de

În poarta curții unde m-am oprit M-a-ntâmpinat un zarzăr înflorit - Un zarzăr alb, ca părul meu încărunțit!... Și-n pragul porții-n care am

Femeia care mi-a vorbit aseara De constelatii fixe Si stele cazatoare Avea figura lunga si verde ca o pară Si ochii negri-galbeni ca un adanc de

Un singur lucru-ți cer: Să nu regreți... Și-acum, Pășește-ncet să nu-mi deștepți covorul Și măștile-adormite pe pereți!... Pășește-ncet ca și

Nu beau, Nu cânt Si nu iubesc!... Sunt ca un vechi raboj de lemn, Pe care-ncep sa recitesc Înfrângerile-n sens invers, Ca-n suflet, fiecare

Cheia ce mi-ai dat aseară - Cheia de la poarta verde - Am pierdut-o chiar aseară!... Dar ce cheie nu se pierde? Cheia ce mi-ai dat aseară Mi-a

Taci, Să nu-mi deștepți tristețea amintirilor culcate În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri ! ... Taci, Să nu-mi deștepți în suflet

Nu sunt ce par a fi - Nu sunt Nimic din ce-aș fi vrut să fiu!... Dar fiindcă m-am născut fără să știu, Sau prea curând, Sau poate prea

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înșelat!... N-a fost decât un început de nebunie, De care-ntâmplător

Ei sunt cuminti... Eu sunt nebun... Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu - Poate ca cel cuminte-s Eu - Desi de cate ori le-o spun, Eu pentru

Romanță meschină Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înșelat!... N-a fost decât un început de nebunie, De

Că ne iubim - și-o știe lumea toată - E-adevărat ; Dar cât ne vom iubi Nici noi nu știm, Nici lumea nu va ști... Și nu va ști-o, poate,

Pe țârmul nalt și drept — Hotarul, de unde-ncepe necuprinsul Imperiu-al apelor albastre Cu-atâtea felurimi de pete, Al apelor ce dimineața

Ochii negri, Parul negru, Si-mbracata-n negru toata, A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate.. Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari

S-a sinucis un anonim!... Un \'fapt divers\', și-atâta tot... Căci anonimii, precum știm, Nu fac nici ei decât ce pot – Unii pleacă, Alții

Mă caut și nu mă găsesc! Mă caut în vechiul ogor strămoșesc - În grâu, în porumb și-n secară, În apa fântânii cu ghizduri de piatră Și-n focul

Ei sunt cuminti... Eu sunt nebun... Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu- Poate ca cel cuminte-s Eu-Desi de cate ori le-o spun, Eu pentru

Se uită soarele-napoi... O fi pierdut ceva, Sau, poate, Așteaptă-n deal vreun car cu boi, Să-l plimbe și prin alte sate Cu gospodari și holde

Tu crezi c-a fost iubire-adevarata... Eu cred c-a fost o scurta nebunie... Dar ce anume-a fost- Ce-am vrut sa fie, Noi nu vom sti-o poate

Azi nu-ti spun decat ca te iubesc... Dar cat timp te voi iubi nu stiu - Maine, noul meu roman pe care-l scriu Poate nu voi mai fi dornic sa-l

Romanță fără muzică Că ne iubim - și-o știe lumea toată - E-adevărat ; Dar cât ne vom iubi Nici noi nu știm, Nici lumea nu va ști... Și nu

Străinule ce bați la poartă, De unde vii Și cine ești?... Străinule de lumea noastră, Răspunde-ne de unde vii, Prin care lumi trăiși coșmarul

Ascultă, privește și taci!... Ascultă, să-nveți să vorbești, Privește, să-nveți să clădești. Și taci, să-nțelegi ce să faci... Ascultă, privește

Iubire, bibelou de portelan, Obiect cu existenta efemera, Te regasesc pe-aceeasi etajera Pe care te-am lasat acum un an... Iti multumesc!

Iubire, bibelou de porțelan, Obiect cu existența efemeră, Te regăsesc pe-aceeași etajeră Pe care te-am lăsat acum un an... Îți

Taci, Să nu-mi deștepți tristețea amintirilor culcate În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!... Taci, Să nu-mi deștepți în suflet tragediile