Lucian Blaga

Frumoaso, ti-s ochii-asa de negri incat seara cand stau culcat cu capu-n poala ta imi pare, ca ochii tai, adancii, sunt izvorul din care

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori

Când izgonit din cuibul veșniciei întâiul om trecea uimit și-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-l lumina, zarea, norii - și

Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin și-un cântec cântă-n

Îngînînd prin văi tăria sună ramul, sună glia. Focuri ard, albastre ruguri. Pomii simt dureri de muguri. Prinși de duhul înverzirii prin

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam odată trandafiri sălbatici. Aveau atâția ghimpi, dar n-am voit să-i rup. Credeam că-s – muguri – și-au să

Către cititori Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădină cu stupi. Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă și așteptați să

…Iar noaptea câteodată-ntunecate gânduri vin Și-mi sug nectarul din potir: Mi-e inima atunci Ca florile cari își deschid Corola numai noaptea,

Spre soare râd! Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inimă. Sunt beat de lume și-s păgân! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atâta râs

Copilul râde: \"Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!\" Tânărul cântă: \"Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!\" Bătrânul tace: \"Iubirea și

Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de

Ai fost cândva, prin primăveri, prin ierni, prin toamne. Al semințiilor și-al regelui David erai. Ai fost cândva, dar unde ești

Împărății s-au prăbușit. Războaie mari ne-au pustiit. Numai în Lancrăm sub răzor rămas-a firav un izvor. Păduri s-au stins. Și rînd pe

Fillette, pose tes mains sur mes genoux. Je crois que l’éternité est née dans le village.

Prea lungă-i moartea pentru o singură viață. Cuprinsă-n scrum ca jarul încearcă inima să dăinuiască pînă s-a face dimineață. Rugat să fie

Răsăritul e-atât de bogat în povești și-n lumină că-n orele ce se ridică rămânem prea jos totdeauna când vrem să-l slăvim. Apusul de-asemeni

Ca-ntr-o legendă veche și uitată în valea noastră s-a ivit o sfântă. În preajma ei mereu văzduhul cântă. Și umblă zvon că noaptea

Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi, ce-n spațiu se desparte și se-adună, pământ e ea, și prund și undă, un drum cu călătorul

Caut nume - fie-o mie - să-ți arăt ce-mi ești tu mie. Noaptea-mi ești, cînd dormi în casă, inul lunii și mătasă. Ziua, pentru alte

O, vreau să joc cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniță - încătușat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau

“Viața și istoria ne învață să cultivăm uitarea ca o măsură de conservare a ființei. Uitarea este neîndoios un dar cu care firea a înzestrat în

AMARACIUNEA OCEANULUI. - Raul ar putea sa-si inchipuie ca se revarsa in ocean numai din dorinta sincera si dezinteresata de a-l indulci. GAND SI

Încă un an, o zi, un ceas - și drumuri toate s-au retras de sub picioare, de sub pas. Încă un an și-un vis și-un somn - și-oi fi pe sub

Noapte întreagă. Dănțuiesc stele în iarbă. Se retrag în pădure și-n peșteri potecile, gornicul nu mai vorbește. Buhe șure s-așază ca urne pe

(luând parte la patimi) Pe gorgane se strecoară o făptură-ncinsă-n sfoară. Chefuiesc pe cântul strunii în cetate căpcăunii. O ființă-n

Iubito-mbogățește-ți cântărețul, mută-mi cu mâna ta în suflet lacul, și ce mai vezi, văpaia și înghețul, dumbrava, cerbii, trestia și veacul. Cum

Linia vieții mele, printre morminte șerpuind, mi-o dibuiesc, mi-o tâlcuiesc pe jos - din flori, pe sus - din stele. Nu-n palma mea, ci-n

Ni s-a vorbit bunaoara despre ca expresie a acestui instinct.Ni s-a vorbit despre ca expresii de a aceluiasi instinct.Si ni s-a atras de atatea

Eu nu ma caiesc, c-am adunat in suflet si noroi- dar ma gandesc la tine, Cu gheare de lumina o dimineata-ti va ucide-odata visul, ca sufletul

Unde ești astăzi, nu știu. Vulturi treceau prin Dumnezeu deasupra noastră. Alunec în amintire, e-așa de mult de-atunci. Pe culmile vechi unde

Purtăm încă în noi, fără izbândă, visuri, cu libertăți imaginare ne-ngânăm. Mai stau de pază ca în flăcări, stau ca săbii severii plopi pe lângă

A FILOSOFA. - A filosofa inseamna a incerca sa raspunzi cu mijloace supermature la intrebari pe care si le pun copii. DISTINCTIE. - Picurul de

Langa sat iata-ma iarasi, prins cu umbrele tovarasi. Regasescu-ma pe drumul inceputului, strabunul. Cate-s astfel- omul, leatul! Neschimbat

Cariatide lîngă mare și-arată prin veșmînt junețea. Ca de ivoriu bătrînețea prin luciul marmorei apare. Cariatide din vechime, în

întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet cu care-l chemau muritorii! Astăzi, vorbind pentru toți el

Trecătorule, aceste țărîne și lespezi gîndul tău binecuvinte-le. Ceruri înmormîntate sînt toate mormintele.

Toți morții se duc undeva, fiecare în urmă lăsînd foc, vatră și greier, prag, treaptă și nuc. Răzbat, în cutreier, prin zid, prin

Mama,-nimicul-marele! Spaima de marele imi cutremura noapte de noapte gradina. Mama, tu ai fost odat\' mormantul meu. De ce imi e asa de

Treaz e sufletul, peste fire, numai ziua prin cimitire; treaz, unde drumuri și inimi s-adună, unde mormintele stau împreună ca liniștea după

Într-o piață veche mi-e popasul. Adast să-mi umplu înc-o dată ceasul privind la o statuie de aramă, rămasă-aci din veacuri de candoare. O

Cînd anul nu-ți este prielnic te-ntorci să te-mpaci printre umbre. Undeva în trecut te întîmpină pragul. Cît de aproape una de alta sub

Îngerul, paznicul, când va pleca din lumea aceasta a mea, îngerul ce va lua? Va să ridice cetatea la cer, sau albă etatea mea, încă vie

În satul meu, în Cîmpul Frumoasei, în preajma turnului, pietrele stau pe subt plopi. E primăvară și pietrele - stau. Unele poartă încă

Innombrables vous êtes fils du fait partout sur les chemins, sous le ciel et dans les maisons. Moi seul je reste ici inutile,

DISCOBOLUL. - Discul solar se vede încă înainte de a răsări. Discul solar se vede câtva timp și după ce apune. Fizica lămurește perfect acest

SUGESTIE PENTRU PORTRETIȘTI. - Orice om care duce o viață publică trebuie portretat ca un actor; adică - cu masca în mână. CLASICISM ȘI ROMANTISM.

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu. Văzduh topit ca ceara-n arșița de soare curgea de-a lungul peste miriști ca un râu. Tăcere apăsătoare

INDIFERENÞA NATURII. - Într-un universal naufragiu - planeta Saturn nici gând n-ar avea să ne arunce colacul de salvare. SHAKESPEARE. - În piesele

Atita liniste-i in jur de-mi pare ca aud cum se izbesc de geamuri razele de luna. In piept mi s-a trezit un glas strain si-un cantec canta-n

În vîntul de nimeni stîrnit hieratic Orionul te binecuvîntă, lăcrimîndu-și deasupra ta geometria înaltă și sfîntă. Ai trăit cîndva în funduri

AFORISMUL- Când formulezi un aforism, trebuie să-l aduci în situația de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie să fie ceva canonic, încheiat, ca

Umblăm pe câmp fără popas sub zodii prin târziul ceas. Hotare, veac, tărâm s-au șters. Mai suntem noi și-un univers. Pierdem în noapte, rând pe

Din cer a venit un cântec de lebădă. Îl aud fecioarele ce umblă cu frumuseți desculțe peste muguri. Și pretutindeni îl aud eu și tu. Călugării

Tinere care mergi prin iarba schitului meu, mai este mult pân-apune soarele? Vreau să-mi dau sufletul deodată cu șerpii striviți în zori de

Spre soare râd! Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inimă. Sunt beat de lume și-s pagân! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atâta râs

Iubind –ne-ncredințăm că suntem. Când iubim, oricât de-adâncă noapte-ar fi, suntem în zi, suntem în tine, Elohim. Sub luminile de aur ale

Atâtea stele cad în noaptea asta. Demonul nopții ține parcă-n mâini pământul si suflă peste el scântei ca peste-o iască năpraznic să-l

A căzut pe lucruri rouă sau e numai o părere? Poate că le plânge fața de-o lăuntrică durere. Bate-o inimă în lucruri? Preajma ocupând-o-n

Nu-mi presimți? Nu-mi presimți tu nebunia când auzi cum murmură viața-n mine ca un izvor năvalnic într-o peșteră răsunătoare? Nu-mi presimți

Iubești - când ulciorul de-aramă se umple pe rând, de la sine aproape, de flori și de toamnă, de foc, de-anotimpul din vine. Iubești - când

Când șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi c-un glas ce răsună de printre frunze ca un clopot de argint. Dar s-a întâmplat că-i mai șopti apoi și

Ființă tu – găsi-voi cândva cuvenitul sunet de-argint, de foc, și ritul unei rostiri egale în veci arderii tale? Al seminției mele cel din urmă

Lucian Blaga e mut ca o lebădă. În patria sa zăpada făpturii ține loc de cuvânt. Sufletul lui e în căutare în muta, seculara căutare de

A cunoaște. A iubi. Înc-o dată, iar și iară, A cunoaște-nseamnă iarnă, A iubi e primăvară. A iubi – aceasta vine tare de departe-n mine. A

Tinere care mergi prin iarba schitului meu, mai este mult pân-apune soarele? Vreau să-mi dau sufletul deodată cu șerpii striviți în zori de

Eu nu mă căiesc c-am adunat în suflet și noroi! - dar mă gândesc la tine. Cu gheare de lumină o dimineață-ți va ucide-odată visul că sufletul

Un fulger nu traieste singur, in lumina sa, decat o clipa, cat il tine drumul din nor pana-n copacul dorit, cu care se uneste. Si poezia este -

Unde ești astăzi nu știu. Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră. Alunec în amintire, e-așa de mult de-atunci. Pe culmile vechi unde

Umbre-aruncă ochii lumii peste tine, peste mine, peste fiecare ceas al tău și pe drumurile toate. Să te apere un zeu, numai el dacă mai

Purtăm fără lacrimi o boală în strune și mergem de-a pururi spre soare apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă. Ah, iarăși și

Dac-am trăi-n aceeași casă, în chilii vecine, și n-ai mai trece pe la mine, nu aș putea să fac vreodată saltul în consolare. Și aș crede că

Cinci semne de exclamație-n șir pentru strigătul inimii puse, crescură în curtea ta plopii. Vârful lor astăzi ce sus e! Caut în van să

Noapte. Subt sfere, subt marile, monadele dorm. Lumi comprimate, lacrimi fără de sunet în spațiu, monadele dorm. Mișcarea lor - lauda somnului.

Lacrima si raza O lacrima Desprinsa dintre genele unei plapande amintiri Ce sta ascunsa-n fundul unui suflet Cazu Pe albul unei fragede

De când viața mea te știe, o suferință port mereu: Frumusețea ta-i o poezie pe care n-am făcut-o eu.

Nu te-mpotrivi. Tu va trebui sa iei aceasta grijă asuprăți in poarta, la care-am ajuns, trecând prin această vale, să fii straja copilăriei mele.

Sus Pe-un pisc. Sus. Numai noi doi. Asa:cand sunt cu tine ma simt nespus de-aproape de cer. Asa de-aproape, de-mi pare ca de ti-as

Eu nu mă căiesc, c-am adunat in suflet si noroi- dar mă gândesc la tine. Cu gheare de lumină o dimineată-ti va ucide-odată visul, că

Cântăreți bolnavi Purtăm fără lacrimi o boală în strune și mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n

Ce nu se preschimbă-n poezie? Numai lucrurile cari s-au stins trecând în amintire. Numai arzătoarea nimicire prin ceea ce cauți

Nu-mi presimți tu nebunia când auzi cum murmură vieața-n mine ca un izvor năvalnic într-o peșteră răsunătoare? Nu-mi presimți văpaia când în

Cu alesături de aur timpul curge prin albastru. Jinduiesc la cậte-un astru răsărit ca o ispită peste-amurgul meu de-o clipă peste basmul

Nu-mi presimți tu nebunia când auzi cum murmură viața-n mine ca un izvor năvalnic într-o peșteră răsunătoare? Nu-mi presimți văpaia când în

E moartea-atunci la capataiul meu? In miez de noapte, cand luna-si varsa peste mine aiurita ei privire, cand zbor de lilieci pe fruntea-i

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot și-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de liniște îmi curg prin vine,

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori

Sa ma duc la Bocca del Rio, sovai in drum, ori cat as iubi-o. Port inca-n ganduri mierea, mirajul, dar fara tine rana-i

Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate fac scoarță în jurul unui launtric suspin. Pe toate potecile zilei cu surâs tomnatic Cristoși înalți pe

Nu-mi e destul. Și după orișice aș spune : înc-odată ! Orice se-ntîmplă-i ca și cum s-ar întîmpla c-o fată. Ah nici un rod nu mi-e destul, îl

Nu-mi e destul. Și după orișice aș spune : înc-odată ! Orice se-ntîmplă-i ca și cum s-ar întîmpla c-o fată. Ah nici un rod nu mi-e destul, îl

Așa-mi spuneam încă ieri, mereu: amintire e numai – a unui ceas care-a fost – orice vis pentru mine. Lîngă tine nici o lumină, nici o stea, nici

Înțelepciunea unui mag mi-a povestit odată de-un val prin care nu putem străbate cu privirea, păienjeniș ce-ascunde pretutindeni firea, de nu

Atîta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin și-un cîntec cîntă-n

În limpezi departari aud din pieptul unui turn cum bate ca o inima un clopot si-n zvonuri dulci îmi pare ca stropi de liniste îmi curg prin vine,

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu. Văzduh topit ca ceara-n arșița de soare curgea de-a lungul peste miriști ca un râu. Tăcere apăsătoare

I was so very tired and suffering. Think I was suffering from too much soul. Uphill the dawn with eyelids parting and eyne blood-purple from

Whenever gaping in a well myself as clear the day can see the one I am, was and shall be. Whenever gaping in a well ‘pon old my face all guesses

So much stillness me surrounding I clearly seem to hear them late-night moonbeams crushing now against my windows. My chest’s too strange a

Selbstbildnis Lucian Blaga ist stumm wie ein Schwan. In seiner Heimat tritt die Reinheit des Wesens an die Stelle des Wortes. Seine

Paradie im Zerfall Der geflügelte Pförtner hält noch umspannt den Griff eines Schwerts ohne Flammen. Er kämpft gegen niemand, doch er fühlt

Ich tret die Blumenkrone der Wunder dieser Welt nicht in den Staub und töte nicht mit dem Verstand Geheimnisse,die mir begegnen auf meinem Weg in

Je me souviens que, dans mon enfance, je cueillis, un beau jour, des roses vraiment sauvages. Elles avaient nombre d’épines que je n’ai point

To its origin, to the source, no water ever will return except as cloud on its high course. To its origin, to the source, no roadway ever

De verts signes sous de solaires flottements Viens voir, ma sœur, dans les champs, Comme de noirs popes annonçant le soleil sous terre, Les

Die Quelle der Nacht Du Schöne, so schwarz sind deine Augen,daß mir abends, wenn ich den Kopf in deinen Schoß gebettet hab, so ist, als seien

Nuit. Le déroulement des heures S’accomplit sans la moindre consigne. Tais-toi, les aiguilles s’arrêtent Regrettant le tout dernier signe.

Contrarié, on le prend en chasse et, en tâtant dans les ténèbres, on en flaire la trace en soi-même ou au firmament, le progrès le pressent qui

Vois-tu, Sancho, cette chance qui prétend Qu’on roule sa bosse, l’opiniâtre ? La nuit est bien chaude, un vrai âtre… On passa un mauvais moment.