Mihai Eminescu

Toamna frunzele colindă, Sun-un grier sub o grindă, Vântul jalnic bate-n geamuri Cu o mână tremurândă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să

A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești, O prea frumoasă fată. Și era una la părinți Și mîndră-n toate

Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă, Tresărind în cercuri albe El cutremură o barcă. Si eu trec de-a lung de

Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate; Ce e rău și ce e bine Tu te-ntreabă și socoate; Nu spera și nu ai teamă, Ce e val ca valul

Nu credeam să-nvăț a muri vreodată; Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, Ochii mei ‘nălțam visători la steaua Singurătății. Când deodată

Iar te-ai cufundat în stele Si în nori si-n ceruri nalte ? De nu m-ai uita incalte, Sufletul vieții mele. In zadar râuri în

Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. Și în brațele-mi întinse Să alergi, pe piept

Peste virfuri trece luna, Codru-si bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul suna. Mai departe, mai departe, Mai încet, tot

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur, Când a nopții întunerec ¬ înstelatul rege maur ¬ Lasă norii lui molateci înfoiați în pat ceresc,

- Ce te legeni, codrule, Fara ploaie, fara vânt, Cu crengile la pamânt? - De ce nu m-as legana, Dacå trece vremea mea! Ziua scade, noaptea

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba, Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba, La pământ dormea tinandu-si capatai mana cea

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Tara mea de glorii, tara mea de dor? Bratele nervoase, arma de tarie, La trecutu-ti mare, mare viitor! Fiarba

AI NOȘTRI TINERI... Ai noștri tineri la Paris învață La gât cravata cum se leagă, nodul, Ș\'apoi ni vin de fericesc norodul Cu chipul lor

ÎN ZADAR ÎN COLBUL ȘCOLII, În zădar în colbul școlii, Prin autori mâncați de molii, Cauți urma frumuseții Și îndemnurile vieții, Și pe

Somnoroase pasarele Pe la cuiburi se aduna, Se ascund în ramurele - Noapte buna! Doar izvoarele suspina, Pe când codrul negru tace; Dorm si

Cu penetul ca sideful Stråluceste-o porumbitå Cu cåpsorul sub aripå Adormitå sub o vitå Si tåcere e

Poetul Tu ești o undă, eu sânt o zare, Eu sânt un țărmur, tu ești o mare, Tu ești o noapte, eu sânt o stea - Iubita mea. Iubita Tu ești

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre

Eu nu cred nici în Iehova, Nici în Buddha-Sakya-Muni, Nici în viața, nici în moarte, Nici în stingere ca unii. Visuri sunt și unul

LUCEAFARUL A fost odata ca-n povesti A fost ca niciodata, Din rude mari împaratesti, O prea frumoasa fata. Si era una la parinti Si

Fiind băiet păduri cutreieram Si mă culcam ades lângă isvor, Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam S-aud cum apa sună-ncetisor: Un freamăt

Rugăciune Crăiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalță-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire Și zid de

Impărat slăvit e codrul, Neamuri mii ei cresc sub poale, Toate înflorind din mila Codrului, Măriei Sale. Luna, Soare și Luceferi El le poarta

SÃRMANUL DIONIS NOVELÃ .....și tot astfel, dacă închid un ochi vad mâna mea mai mică decât cu amândoi . De aș avea trei ochi aș vedea - o și

Floare de tei, Cât de curând te treci Ochilor mei lucind Te-i arată pe veci. Floare de crin, Eu pururi am gândit La ochiul tău iubit De raze

Era odat-un imparat s-avea trei fete si erau asa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dansele ba. Acu, cele doua erau cum erau, da cea

Biblia ne povesteste de Samson cum ca muierea Cand dormea taindu-i parul i-a luat toata puterea De l-au prins apoi dusmanii l-au legat si i-au scos

La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Ca mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în drum In

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta ; C-acuma din pleiada-ti auroasă si senină Se stinse un lucefăr,

Dacă vreodată în lunga-ți cale Te-i simți, frate, nenorocit, Pieptul în chinuri, inima-n jale, Viața-ți de lacrimi o tristă vale, Ochii în

STRIGOII I . . . că trece aceasta ca fumul de pre pământ. Ca floarea au înflorit, ca iarba s\'au tăiat, cu pânză se înfășură, cu

Pe langa plopii fără sot Adesea am trecut; Mă cunosteau vecinii toti- Tu nu mai cunoscut. La geamul tau ce stralucea Privii atât de des; O

De mult ma lupt catand in vers masura, Ce plina e ca toamna mierea-n faguri, Ca s-o astern frumos in lungi siraguri, Ce fara piedici trec sunand

Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. Si în brațele-mi întinse Să alergi, pe

De ce te temi? au nu esti tu cu mine? Las' ploaia doar sa bata in feresti Las' vantul trist prin arbori sa suspine Fii linistita tu! Cu mine

Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Câte oare le vor sparge Vânturile, valurile? Dintre păsări călătoare Ce

Era un om sărac ș-avea o mulțime de copii. Acu era-n vremea foametii și el a muncit o săptămână pe un căuș de grăunțe. Acu s-a dus la râșniță

Când pintre valuri ce saltă Pe baltă În ritmu ușor, Lebăda albă cu-aripele-n vânturi În cânturi Se leagănă-n dor; Aripele-i albe în raza cea

Cand amintirile-n trecut Incearca sa ma cheme Pe drumul lung si cunoscut Mai trec din vreme-n vreme Deasupra casei tale ies Si azi aceleasi

În seara aceasta se-nnourase și Cezara închisă în chilia ei, plecându-și capul între oalele cu flori cum ședea lângă fereastră, își rezima fruntea de

Era \'ntr-o dimineață de vară. Marea și - întindea nesfârșita-i albăstrime , soarele se ridica încet în seninătatea adânc - albastră a cerului,

La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în drum În

Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi si noua toate; Ce e rău si ce e bine Tu te-ntreaba si socoate; Nu spera si nu ai teama, Ce e val ca valul

Colinde, colinde! E vremea colindelor, Căci gheața se-ntinde Asemeni oglinzilor Și tremură brazii Mișcând rămurelele, Căci noaptea de

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri Și niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori,

Viața noastră e viața spumei Și totuși, de-ar seca din fundu-i mare, O altă mare-ar face lacrimi lumei. Precum uitarea-i a durerii

Mijește orizontul cu raze depărtate, Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate Spre zarea-i luminoasă pornește să-și unească Eterna-i neodihnă cu

Afara-i toamna, frunza \'mprastiata, Iar vantul svirle \'n geamuri grele picuri; Si tu citesti scrisori din roase plicuri Si intr\'un cias

De vrei ca toată lumea nebună să o faci, În catifea, copilă, în negru să te-mbraci – Ca marmura de albă cu fața ta răsari, În bolțile sub

Pierdută pentru mine zâmbind prin lume treci Și eu să-mi știu osânda... să te iubesc în veci, În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind, De-a

Codrule, codrutule, Ce mai faci, dragutule, Ca de când nu ne-am văzut, Multa vreme au trecut Si de când m-am departat, Multa lume am imblat.

Tresărind scânteie lacul Și se leagănă sub soare; Eu, privindu-l din pădure, Las aleanul să mă fure Și ascult de la răcoare Pitpalacul. Din

Atât de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireș, Și ca un înger dintre oameni În calea vieții mele ieși. Abia atingi covorul

Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie, De ți-ai da vieața toată, Nime \'n lume nu ne știe. Vin\' cu mine, rătăcește Pe cărări cu

Albumul? Bal mascat cu lume multa, In care toti pe sus isi poarta nasul, Disimulandu-si mutra, gandul, glasul... Cu toti vorbesc si nimeni nu

Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi să-mi vindec, L-am chemat în somn pe Kama – Kamadeva, zeul indic. El veni, copilul mîndru, Călărind pe-un

CE SUFLET TRIST… Ce suflet trist mi-au dăruit Părinții din părinți, De-au încăput numai în el Atâtea suferinți? Ce suflet trist și făr\' de

A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată. Din rude mari împărătești, O prea frumoasă fată. Și era una la părinți Și mândră-n toate

CE ȘOPTEȘTI ATÂT DE TAINIC... Ce șoptești atât de tainic, Tu, izvor de cânturi dulci? Repezind bălaia undă Floarea țărmului o smulgi Și o

Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, Unde pătrunde ziua printre ferestri murdare, Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă, Cu-fete-ntunecoa

Amor? O, ce amară fericire, Cât dulce chin e în acest cuvânt! Un zâmbet e în zile de mâhnire, Un soare e la \'ntunecos avânt. Ș\'atunci

Ce cauți unde bate luna Pe-un alb izvor tremurător Și unde păsările-ntruna Se-ntrec cu glas ciripitor? N-auzi cum frunzele-n poiană Șoptesc cu

Batranul Phoenix arde in vapaie Si din cenusa proprie renaste, Dar,spre-a-nvia mai mandru el din moaste, Ii trebui lina vantului bataie. As

Atat de dulce, esti nebuno, Ca le esti draga tuturor; Cunosc femei ce dupa ochii Si dupa zambetul tau mor. Femei frumoase si copile Te-ar

Privesc orasul - furnicar - Cu oameni mulți și muri bizari, Pe strade largi, cu multe bolți, Cu câte-un chip l-a stradei colț. Și trec foind,

Netăgăduit că sunt multe lucruri la priceperea cărora nu-l ajunge capul pe-un membru gros de la primărie sau pe-un subcomisar de poliție – deși

Patria vietii e numai prezentul, Clipa de fată numa-n ea suntem, Suntem în adevar. – Iara trecutul Și viitorul numai o gândire-s. În van

* Scrisoare Bădie Mihai, Ai plecat și mata din Ieși, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe

Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină. Deasupra-mi crengi de arbori se întind, Crengi mari în flori de umbră mă cuprind Și vântul mișcă

La mijloc de codru des Toate pasarile ies Din huceag de alunis, La voiosul luminis, Luminis de lângă balta, Care-n trestia inalta Leganindu-se

\"O, rămâi, rămâi la mine, Te iubesc atât de mult! Ale tale doruri toate Numai eu știu se l-ascult; In al umbrei întuneric Te asamăn unui

Fiică gingașă de rege, cînd în haina ta bogată Treci în faeton de gală și te mlădii zîmbitoare, Cum din frunzele-nfoiate rîde proaspătă o

Săracă-i a ta limbă de vorbă și de gând Când mintea [ți] se sfarmă de visuri spumegând, În van cauți cuvântul și sunetul în van Să prinzi în

Iubind în taină am păstrat tăcere, Gândind că astfel o să-ți placă ție, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. Dar

Constanța, 16 iunie 1882 Draga mea Veronică, Iartă-mă că nu ți-am scris de atâta timp, dar am întârziat la Giurgiu, la Costinescu, unde am

Cand insusi glasul gandurilor tace, Ma \'ngana cantul unei dulci evlavii, Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei

De-acuma nu te-oi mai vedea, Ramii, ramii cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astazi dar tu fă ce vrei, De astazi nu-mi mai

Ah, mierea buzei tale am gustat-o, A buzei tale coapte, amorul meu; Zăpada sânului eu am furat-o, De ea mi-am răcorit suflarea eu; Ah, unde ești,

I O candelă subțire sub bolta cea înaltă Lumină peste regii cei dacici laolaltă, Cari tăiați în marmur cu steme și hlamide Se înșirau în

București, 25 decemvrie 1878 Dragă Creangă, Nu știu, dacă ai cauze deosebite de

Intelegi tu ce va sa zica a nu putea iubi? A trece prin lume singur, marginit in pasi, in ochi – sa te zvarcolesti in stramtoarea sufletului tau cel

Povestea teiului - Blanca, știi că din iubire Făr\' de lege te-ai născut; Am jurat de la-nceput Pe Hristos să-l iei de

Δημοκρατία… monstrule vorbàreț, Cu mii de limbi d-invidie mișcate, Nebunii las’ în gura ta

In vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât germenii viitorului, pe când Dumnezeu calca inca cu picioarele sale sfinte

Aș vrea să am pământul și marea-n jumătate, De mine să asculte corăbii și armate, De voi clipi cu ochiul, cu mâna semn de-oi face, Să-și miște

De ce regina noptilor E trista-ntotdeauna? Au nu stiti voi ca mii de ani Sunt azi de cand moare luna? Ca cerul mandru si deschis Ce stelele-si

Cum trece-n lume toată slava Ca și un vis, ca spuma undei! Sus, în cetate la Suceava, Eu zic: Sic transit gloria mundi! Pe ziduri negre bate

[…] Un exemplu. Sînt merite pe cari statul nu e în stare a le răsplăti cu bani. Descoperirea unei planete, cercetări grele istorice, scrieri de

Gandind la tine fruntea-acum ma doare. Nu stiu ce rost mai are-a mea viata Cand n-am avut o clipa de dulceata: Amar etern si visuri

București 12 Octomvrie 1880 Doamna mea, Îmi permiteți a nu mai ști ce să Vă răspund. După ce singură ați rupt relațiile cu mine,

Neguri albe, stralucite Naste luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le intinde pe campie; S-adun flori in sezatoare De painjen tort sa

DOROBANÞII Au sosit în București dorobanții de pe cîmpul de război. Acești eroi, cu care

Sa cer un semn iubito spre-a nu te mai uita Te-as cere doar pe tine dar nu mai esti a ta Nu floarea vestejita din parul tau balai Caci singura mea

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri Și niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori,

A aștepta să culegi altceva dintr-un pămînt decît ceea ce a fost semănat în el ar fi o copilărie. Ni se vorbește de o eră nouă, ni se

De la Nistru pân’ la Tisa Tot românul plânsu-mi-s-a Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Din Hotin și pân’ la mare Vin Muscalii de-a

Influența aceasta, fiind mai cu samă actuală, are dezavantajul de a nu sta înaintea noastră ca un șir de fapte complinite, ca ceva rotunzit, ci

DACÃ IUBEȘTI FÃRÃ SÃ SPERI Dacă iubești fără să speri De-a fi iubit vr\'odată, Se \'ntunecă de lungi păreri De rău viața toată. Și-ți lasă

Mai am un singur dor: În liniștea serii Să mă lăsați să mor La marginea mării; Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în

În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu calca înca cu picioarele sale sfinte

[…] Bursele, pro primo, nu se dau nicicînd unor oameni cu avere pro secundo, nu se dau pentru ca tinerii să învețe științe lucrative ca

Stelele-n cer Deasupra marilor Ard departarilor, Pana ce pier. Dupa un semn Clatind catargele, Tremura largele Vase de lemn; Niste

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci si senine Si în jur parcă-l colindă dulci si mândre

De trei ori să fi prădat tătarii țara în lung și-n lat, de trei ori să fi căzut ca nuorii locustele pe lanurile înflorite ale României, totuși n-ar

-- \"Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire, Căci născută esti, copilă, Din nevrednică iubire. Mâni în schit la sfânta Ana Vei

Bucuresti, 31 octombrie 1879 Draga si dulcea mea amica, De cand ai plecat tu, n-a plecat numai fericirea ci si linistea si sanatatea mea.

O, rămâi, rămâi cu bine Deși-n sufletu-mi te port, N-avuși sânge tu în vine Și născut ai fost tu mort. Da, amor fără de nume Ce în veci am

.....și tot astfel, dacă închid un ochi vad mâna mea mai mică decât cu amândoi . De aș avea trei ochi aș vedea - o și mai mare, și cu cât mai mulți

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, Prin care trece albă regina nopții moartă. - O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie Și

De-as avea si eu o floare Mindra, dulce, rapitoare Ca si florile din mai, Fiice dulce a unui plai, Plai rizind cu iarba verde, Ce se leagana, se

Icoane vechi si icoane noua I. Actualitatea Sociologia nu este pâna acum o stiinta, dar ea se întemeiaza pe un axiom care e comun tuturor

Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-aseaza bruma peste vii - De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ? O, vino iar în al meu

Sara pe deal buciumul suna cu jale, Turmele-l urc, stele le scapara-n cale, Apele plâng, clar izvorind în fintine; Sub un salcim, draga, m-astepti

De vorbiti ma fac ca n-aud Nu zic ba si nu va laud Dantuiti precum va vine Nici va suier, nici v-aplaud Dara nime nu m-a face Sa ma ieu dup-a

Rasai asupra mea, lumina lina, Ca-n visul meu ceresc d-odinioara; O, maica sfânta, pururea fecioara, In noaptea gândurilor mele vina.

Marea-i tristă-n vântul serii Pe ruini ce se deșir Lida vede - icoana mării Și pe față-i plâng gândiri.   Blonda Lida amor gândește. Marea

Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri Si niciodata n-or să vie iara, Căci nu mă-ncânta azi cum se miscara Povesti si doine, ghicitori, eresuri,

Copii eram noi amândoi, Frate-meu si cu mine. Din coji de nucă car cu boi Făceam si înhămam la el Culbeci bătrâni cu coarne. Si el citea pe

Părea că printre nouri s\'a fost deschis o poartă, Prin care trece albă regina nopții moartă. — O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie Și

Doamna mea, Þi-aș zice “amica mea”, dacă din scrisorile Dtale n-ar respira pururea un ton de amărăciune, dacă uitând ceea ce am fost - odinioară

Cu gândiri și cu imagini Înegrit-am multe pagini Ș-ale cărții, s-ale vieții, Chiar din zorii tinereții. Nu urmați gândirei mele: Căci noianu-i

A vieții rădăcină e minciuna. De vei pune Temelie la viața-ți o sistemă de minciune Ea durează. Prin Olimpul, atât de frumos dar van, A-nflorit

Amica mea, Îți mulțumesc pentru trimiterea fotografiei. Nu ți-am răspuns la cea din urmă scrisoare și n-am dat mai ales urmare cererii pentru

POETUL Tu ești o undă, eu sunt o zare, Eu sunt un țărmur, tu ești o mare, Tu ești o noapte, eu sunt o stea— Iubita

Eu nu cred nici in Iehova Nici in Buddha-Sakya-Muni Nici in viata, nici in moarte Nici in stingere ca unii Visuri sunt si unul s-altul Si

De ce cu ochii-ncremeniți sub bolte De marmur – tu-l privești cu spaimă crudă ? Pîndești ca leii, fruntea ta asudă Și pumnu-ți vra mînia-i

Lumea toată-i trecătoare, Oamenii se trec si mor Ca si miile de unde, Ca un suflet le pătrunde, Treierând necontenit Sânul mării infinit. Numai

Departe sunt de tine... Departe sunt de tine si singur langa foc, Petrec in minte vieata-mi lipsita de noroc, Optzeci de ani imi pare in

Când marea turbează de valuri împinsă Și-și scutură coama de spume și vânt, Când nori - alung ziua din lumea cea plânsă Când tunete

See the tall and lonely castle mirrored in the placid lake, \'Neath those waters does its shadow through the ages never wake, Silently above the

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamatul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură

De la Nistru pan\' la Tissa Tot Romanul plansu-mi-s\'a, Ca nu mai poate strabate De-atata strainatate. Din Hotin si pan la Mare Vin Muscalii

Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; Și tu citești scrisori din roase plicuri Și într-un ceas gândești la

Balcescu si urmasii lui Peste doua zile va iesi de sub tipar Istoria lui Mihai-Voda-Viteazul de Nicolae Balcescu. Se stie neobositul zel, cu

N-oi uita vreodată dulce Bucovină, Geniu-ți romantic munții de lumină, Văile în flori, Râuri resăltînde printre stânce nalte, Apele lucide-n

O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! Ne-ai luat tot făr\' să ne dai nimic, Puțin te-nalți și oarbă vii tu iară, Ce-au zis o vreme, altele

O, adevăr sublime – o, tinichea și paie ! O, poezie mîndră – o, buiguit nerod ! Istorie spirată – minciună și bătaie, Amor ceresc și dulce –

Si era ploaie cu senin Senin cu ploaie, Salcamii ramurile-nchin Si le indoaie. Acuma toti ei infloresc De

Sta castelul singuratic,oglindu-se in lacuri, Iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se inalta in tacere dintre raristea de

28 decemvrie 1881 Dragă Nicuță, Nu trebuie să te superi, ba să

Pierdut în suferința nimicniciei mele, Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în chaos, M\'am închinat ca magul la soare și la stele Să \'ngădue

Iași, 12 octomvrie, 877 Dragă Ieni, Dacă m-ar hotărî cineva să vin la

Pe gînduri ziua, noaptea în veghiere, Astfel viața tot în chinuri trece – Va vrea natura oare să se plece La ruga mea – să-mi deie ce i-oi

Faclie de veghe pe umezi morminte, Un sunet de clopot în orele sfinte, Un vis ce isi moaie aripa-n amar, Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Sunt ani la mijloc si-nca multi vor trece Din ceasul sfânt în care ne-ntilniram, Dar tot mereu gândesc cum ne iubiram, Minune cu ochi mari si mâna

DACÃ TRECI RÂUL SELENEI... Dacă treci râul Selenei se face pare că sara Deși \'ntr\'a soarelui lume eternă noapte nu ține. E-o sară frumoasă -

Și răsună printre papuri Glasu-i dulce trăgănând Și pe fața-i mișcătoare Fața lumii legănând. * Iară unda sperioasă Se-ncrețește pe

O, dă-mi arpa de aramă Și mi-o pune-n brațul stâng, Ochii tăi se plec cu teamă, Tu roșești ­ glasu-mi te cheamă, Coardele încet te plâng! Vino

De ce în al meu suflet De ani eu moartea port, De ce mi-e vorba sacă, De ce mi-e ochiul mort? De ce pustiu mi-e capul, Viata într-un fel? Si

Lumea imi parea o cifra, oamenii imi pareau morti, Masti, ce rad dupa comanda, cari ies de dupa porti Si dispar - papusi maiestre, ce ca sunt nici

Oștirile-i alungă în spaimă înghețată, Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian, Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată Gemândul uragan. De ce nu

În lacul cel verde și lin Resfrânge-se cerul senin, Cu norii cei albi de argint, Cu soarele nori sfâșiind. Dumbrava cea verde pe mal S\'oglindă

Și ascultând așa fel de-al unora îndemn, Băgară în cetate pe calulu cel de lemn Ș-apoi pe veselie, pe chef se așternură Pân\' ce în miezul nopți

Ah ! garaga pântecoasă doar de sfesnic mai e bună ! Si mucoasa lumânare sfârâind săul si-l arde Si-n această sărăcie, te inspiră, cântă barde

Un câne-i omenirea, cu o căldare veche De coada lui legată... și nu-ntrebați de ce? Noaptea ca și poeții îți urlă în ureche, Ca un ostaș de gardă

Să torni la rime rele, Cu dactile în galopuri, Cu gândiri nemistuite Să negrești mai multe topuri; Și când vezi vreo femeie Să te-nchini

Trebuie să admitem că între anii 1830 și 40 vor fi esistat abuzuri și neajunsuri îndestule în țările noastre, pentru că neajunsurile se țin de natura

Cu perdelele lasate Sed la masa mea de brad, Focul pilpiie în soba, Iara eu pe ginduri cad. Stoluri, stoluri trec pin minte Dulci iluzii.

Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii, E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii. Și dacă stele

Logica parlamentară este arta de-a se pune-n gardă în contra erorilor și surprinderilor, în contra curselor și fraudelor discuțiunii; e arta d-a face

\"O să mă-ntrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea miscate(...) – căci ea e schimbăcioasă

Momoți dragă, Din faptul că nu ai căpătat ieri depeșă, vei fi conchis fără îndoială că ieri nu a fost la ordinea zilei petiția ta. De la 1 pân’

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură

Pe aceeasi ulicioara Bate luna în feresti, Numai tu de dupa gratii Vecinic nu te mai ivesti ! Si aceiasi pomi în floare Crengi inting peste

A frumseții tale forme ca un sculptor când le pipăi Toată viața mea trecută, toată ființa mea o clipă-i, Am uitat de toate, toate, și nimic nu-mi

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în

Multe flori sunt, dar putine Rod în lume o să poarte Toate bat la poarta vietii, Dar se scutur multe moarte. E usor a scrie versuri Când

București, 1881 Domnul meu,   Veți fi observat, cu o părere de rău pe care țara întreagă o împărtășește, că partidul care ne guvernează nu mai

Când tot se-nveseleste, când toti aici se-ncântă, Când toti îsi au plăcerea si zile fără nori, Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă L-al

Din munți bătrîni și din păduri mărețe Se nasc izvoare, ropotind se plimbă, Deprind pe rînd oceanica lor limbă Și sunt în codri pustnici

Draga mea Veronică, Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile și cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici

Cu mâne zilele-ți adaogi, Cu ieri vieața ta o scazi, Și ai cu toate astea \'n față De-apururi ziua cea de azi. Când unul trece, altul vine

Amica mea, Ceea ce am auzit, am auzit ca sigur și pozitiv. M-a durut foarte, dar deprins a te crede, căci cunosc calitatea ta de căpetenie,

Draga mea Veronică, Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile și cu toate astea trebuind să scriu

  Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, Al mortii rece spirit se strecura-n tacere; Un singur glas îngâna cuvintele de miere, Inchise

Atât de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireș, Și ca un înger dintre oameni În calea vieții mele ieși. Abia atingi covorul

August 1882 Măi fată nebună și drăgălașă, Și zi e pozitiv că eu te-nșel, că te uit, că-mi ești dragă numai pe cât te văd cu ochii?

Norii se desfac în două ca perdele suspendate Și pe cerul plin albastru se arată o cetate Strălucind și uimitoare dintre munții colțuroși Ce-o

Dragă Cuță, De patru cinci ori am întreprins răspunsul la scrisoarea ta din urmă, ba am scris coale întregi, pe cari le țin în portofoliu, fără

Urît și sărăcie sunt acei doi tovarăși, A căror urme crude le aflu pururi iarăși Pe orice chip și-n orice-ndrăznii de a iubi... Iubit-am poate

Tu, care treci prin lume străin și efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer, Poet gonit de râsuri și înghețat de vânt, Ce cânți ca o

Cum nu suntem două pasări, Sub o streșină de stuf, Cioc în cioc să stăm alături Într\'un cuib numai de puf!

Draga mea Veronicuță, Sunt cinci ceasuri de dimineață și eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârșit

Caci n-avem sfintii vostri, voi ne mustrati, preoti, Desi de-a voastra tagma suntem si noi cu totii... Si noua vanatoarea de aur si

Iulie 1882 Draga mea Nică, Călduri, muncă și necazuri mă opresc de a-ți răspunde cu acea promptă regularitate de care, de

Iubind în taina am pastrat tacere, Gindind ca astfel o să-ti placa tie, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigatoare visuri de placere.

Din luna lui Iunie 1882. A plâns scriind-o. Îngerul meu blond, Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre

La voi cobor acuma, voi suflete - amăgite , Și ca să vă ard fierea, o spirite - amețite , Blestemul îl invoc; Blestemul

București 12 Octomvrie 1880 Doamna mea, Îmi permiteți a nu mai ști ce să Vă răspund. După ce singură ați rupt relațiile cu mine,

Te duci si ani de suferinta N-or sa te vaza ochi-mi tristi, Inamorati de-a ta fiinta, De cum zambesti, de cum te misti. Si nu e bland ca o

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă, La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea

Adaptabilitate * Stejarul nu creste preturindeni; buruienile in tot locul. * Adaptibilitatea cu un mediu nesanatos, nedemn nu inseamna

Draga și mititica mea Moți, Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri

Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul

Departe sunt de tine și singur lângă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc, Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit, Ca sunt

Oricâte stele ard în înălțime, Oricâte unde-aruncă-n față-i marea, Cu-a lor lumină și cu scânteiarea Ce-or fi-nsemnând, ce vor – nu știe

Draga și dulcea mea fetiță, Eu ți-am răspuns la scrisoarea ta din urmă, e pozitiv. Încât se vede că se va fi pierdut, ceea ce mi s-ar fi

Măi Momoțelule, Pe cât de mititică ești tu, pe atât de perfidă. Îmi imputezi ba că n-am treabă, ba că nu-ți trimit “Timpul” regulat, fiindcă uit

Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de Maur, Peste el cerul d\'Egipet desfăcut în foc și aur; Pe-a lui maluri gălbii, șese, stuful crește

În sfârșit vedem limpede. Generaul Ignatieff a propus guvernului nostru retrocedarea Basarabiei în schimbul a nu știu căror petice de pământ de

București 3 Mai 1880 Stimabilă Doamnă și respectata mea amică, Dacă v-am putut trimite atât de repede scrisorile în cestiune, cauza e că

Fetițule dragă, Nu te supăra dacă nu-ți scriu numaidecât după ce-ți primesc scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile

Marea-nalță mii de valuri, mii de brațe-albe de spume Spre a se spânzura de stele ș-a scăpa din astă lume, Din pământul ce de rane și de moarte e

Tu nu ești frumoasă Marta, însă capul tău cel blond Când se lasă cu dulceață peste

Din luna lui Iunie 1882. A plâns scriind-o. Îngerul meu blond, Te-aș acoperi toată cu sărutări,

Unda spumă, vântul trece Cu suflarea-i rece Peste marea ce suspină Tristă, dar senină. Cum

Vântu-o foaie vestejită Mi-au adus mișcând fereastra - Este moartea ce-mi trimite Fără plic scrisoarea-aceasta. Voi păstra-o, voi

Mai am un singur dor: În liniștea serii Să mă lăsați să mor La marginea mării; Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am

În modul vechi soarele sună, Cu sferi surori se-ntrece-n cânt, Și calea lui [din veci] prescrisă Și-o împlinește-n marș tunând. Fața-i la

ianuarie 1876 \"Ce sa mai continuam, doamna, o comedie pe care d-ta ai stiut s-o joci bine, nu-i

Ideal pierut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce

Când însuși glasul gândurilor tace, Mă-ngână cântul unei dulci evlavii - Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te

De pe ochi ți se ridică Languroasa lunga geană... Îl întreb: ce vrea să-mi zică E o tainică dojană? Te desfaci de-a mele brațe, Mai nu vrei și

La moartea principelui Știrbey Turnurile mișcă-n doliu a lor inimi de aramă Și un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini, Cu cântarea-i

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată; Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, Ochii mei nălțam visători la steaua Singurătății. Când deodată tu

S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri; Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, Pătrunde luna, înălbind

Prin nopti tacute, Prin lunce mute, Prin vantul iute, Aud un glas; Din nor ce trece, Din luna rece, Din visuri sece, Vad un obraz. Lumea

Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii, E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i

Tu ce stând cumpăna vremii îi măsuri, Tu ce măsori curgerea lumii în haos După câte ori se ivește umbra, Soră luminii. O, Saturn tu, care

Acest sunet mă face, Cu aiurirea lui [ce] sara împle, Să mă trezesc în solitara-mi pace, Să mă văd singur, peste oameni, pus. Căci în al zilei

De-oi adormi curând, În noaptea uitării, Să mă duceți tăcând La marginea mării. Nu voi sicriu bogat, Făclie și flamuri, Ci-mi împletiți

Mănușa (după Fr. Schiller) Lâng-a leilor grădină regele Francisc așteaptă, Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă. Împrejur cei

Valuri lungi de flori albastre, Valurile unei iniști, Împlu sufletu-mi de vraja A nemaisimției liniști. [1876]

E trist ca nimeni să te știe, Dar și mai trist să-ți zici mereu Că te-a pătruns nimicnicie Deși ai fost ca Dumnezeu. Unde sunteți, iubiri

Cum mângâie dulce, alină usor Speranta pe toti muritorii ! Tristetă, durere si lacrimi, amor, Azilul îsi află în sânu-i de dor Si pier, cum de

Când privești oglinda mărei, Vezi în ea țărmuri verzi și cerul sărei, Nor și stea. Unda-n plesnetul ei geme Și Eol Sună-n papura ce

Când aduce blonda Liză Socoteala unei vedre, Universul cristaliză Hexacontetraedre!

Când însuși glasul gândurilor tace, Mă-ngână cântul unei dulci evlavii - Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei

O stea in reci namarginiri Au rasarit departe Si,tremurand,parca s-a stins Parc-a apus de moarte. Oricata vreme au trecut De-atunci si

S\'a dus amorul, un amic Supus amandurora; Deci canturilor mele zic Adio tuturora. Uitarea le inchide \'n scrin Cu mana ei cea rece, Si

Norul țipă, marea latră, Pleoscăind de stânci în veci, Și scheletele de piatră, În natura cea maratră, Stau bătrâne, slabe, seci. În

Se bate miezul noptii în clopotul de-arama, Si somnul, vames vietii, nu vrea să-mi ieie vama. Pe cai batute-adesea vrea mintea să mă

C\'o bucurie tristă te țin acum în brațe. Privire în privire și sân la sân trăim Și gura ta-mi surâde și ochii tăi mă \'nvață Când ținem

Eu nu vorbesc de Dumnezeul de-azi - Au fost așa de mulți. Vorbesc de unul Care de mult nu e - și poate că Nici nu a fost v[re]odată - dar a putut

I ... ca trece aceasta ca fumul de pre pamînt. Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au taiat, cu pînza se-nfasura, cu pamînt se acopere. Sub

Iar când voi fi pământ, În liniștea serii, Săpați-mi un mormânt La marginea mării. Nu voi sicriu bogat, Podoabe și flamuri, Ci-mi împletiți

ANDROMACHE Vrea Ector în vecie să meargă de la mine, Unde Ahil cu-a sale neapropiali mâne Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi? Cine-o

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,

Noaptea \'n Doma intristata, prin lumini ingalbenite A facliilor de ceara, care ard langa altare - Pe cand bolta \'n fundul Domei sta intunecoasa,

De-ar fi mijloace Și-ar fi putință Cum m-aș mai face După dorință! M-aș face-oglindă Strălucitoare. Să te cuprindă Pân- la picioare. Pieptene

S-a stins viata falnicei Venetii, N-auzi cântari, nu vezi lumini de baluri; Pe scari de marmura, prin vechi portaluri, Patrunde luna, inalbind

Din noaptea vecinicei uitari In care toate curg, A vietii noastre desmierdari Si raze din amurg, De unde nu mai strabatu Nimic din ce-au apus

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheață mi-apare înainte: Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea

Când luna prin nouri pe lume veghiază, Când fie-ce undă se-mbracă c-o rază, Când cântă ai somnului ginii nătângi — Tu tremuri și

Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze În viata-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază. Eu privind acea lumină ca din visuri mă

Pajul Cupidon, vicleanul, Mult e rău și alintat, Cu copii se hârjonește, Iar la dame doarme-n pat. De lumină ca tâlharii Se ferește

Cu pânzele-atârnate în liniște de vânt, corabia străbate departe pe pământ. Iar stolul rândurelelor trece-ntre cer și mare... O,

Oricare cap ingust un geniu para-si, Cu versuri, goale de cuprins, sa placa Si, cum doreste, zgomot mare faca, Cununi de lauri de la plete

Noaptea potolit si vinat arde focul în camin; Dintr-un colt pe-o stofa rosa eu în fata lui privesc, Pin\'ce mintea îmi adoarme, pin\'ce genele-mi

De-or trece anii cum trecura, Ea tot mai mult îmi va place, Pentru ca-n toat-a ei faptura E-un \"nu stiu cum\" s-un \"nu stiu ce\". M-a

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici samburul luminii de viata datator, Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna Căci unul erau

Întrebi o soră de ce o zee Stă-nmarmurită pe-un piedestal Și de ce chipul ei de femeie E-așa de pal? De ce pe frunte-i vun vis nu trece De ce

Strecor degetele melle printre buclele\'ți de aur Raze cari cad în valuri pe un sân ce n\'am văzut Căci corsetul ce le-ascunde e o

Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă ... Pe căi batu-te adesea vrea mintea să mă

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze, Vedeam ca în vis pe-al meu inger de paza, Incins cu o haina de umbre si raze, C-asupra-mi c-un zimbet

Să torni la rime rele, Cu dactile în galopuri, Cu gândiri nemistuite Să negresti mai multe topuri; Si când vezi vreo femeie Să te-nchini

Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi să-l vindec, L-am chemat în somn pe Kama - Kamadeva, zeul indic. El veni, copilul mândru, Calarind pe-un

Înger în patru colțuri, o stea cu barbă lungă, Cine-a știut vrodată că tot ce eu iubeam E-un dramaturg puternic, dar fără bani în pungă, Un

În ochii mei acuma nimic nu are preț Ca taina ce ascunde a tale frumuseți; Căci pentru care altă minune decât tine Mi-aș risipi o viață de

Să priveasc-Ardealul lunii i-e rușine C-a robit copiii pe sub mâini străine. Și-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață, Își ascunde tristă

Atat de frageda, te-asemeni Cu floarea alba de cires, Si ca un inger dintre oameni In calea vietii mele esti. Abia atingi covorul

Din lira spartă a mea cântare Zboar-amorțită, un glas de vânt, Să se oprească tânguitoare Pe un mormânt! Oare femeia pe care mie Dumnezeu

Momoți, Scrisoarea de la 5 am primit-o în 7. Te rog să-mi spui dacă primești regulat scrisorile mele, căci și mie îmi vine ideea să le numerotez

Nu voiu mormânt bogat, Cântare și flamuri, Ci-mi âmpletiți un pat Din tinere ramuri;. Si nime-n urma mea Nu-mi plângă la creștet, Frunzișului

Glasul plăcerii dulce iubit Cheamă gândirea pe a mea frunte, Ce zboară tainic ca și o luntre În oceanu-i nemărginit. Stelele toate angeli îi

A nopții gigantică umbră ușoară, Purtată de vînt, Se-ncovoie tainic, se leagănă, zboară Din aripi bătînd. Roz-alb-auroră, cu

Care-o fi în lume și al meu amor? Sufletul întreabă inima cu dor. Va fi mănăstirea cu zidiri cernite, Cu icoane sânte și îngălbenite, Va

O stingă-se a vieții fumegătoare faclă Să-mi aflu căpătîiul cel mult dorit în raclă! N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun, Căci n-am avut

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, îngrămădite între galbenele

Botoșani, 30 august 18xx Dulcea mea amică, Adormind seara cu gândul la tine și

Si dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz Desigur că la noapte un tei o să visez, Iar dacă de cu ziuă eu întâlnesc un tei În somnu-mi toată noaptea

Din valurile vremii, iubita mea, rasai Cu bratele de marmur, cu parul lung, balai - Si fata stravezie ca fata albei ceri Slabita e de umbra

Și eu născui în sânul Arcadiei și mie Natura mi-a jurat La leagănu-mi de aur să-mi dee bucurie; Și eu născui în sânul Arcadiei, dar mie O scurtă

Satul de lucru caut noaptea patul, Dar al meu suflet un drumet se face Si pana cand trupul doarme-ntins in pace, Pe-a tale urme l-au impins

Dupa ce atita vreme Laolalta ne-am vorbit, Mie-mi pare ca uitaram Cit de mult ne-am fost iubit. Dar acum te vad nainte-mi Dulce palida cum

Nu e steluță tremurătoare Să nu gândească în drum de nor La altă stea strălucitoare, La alt amor. Numai o viață pe gând de moarte, Numai o

Vezi, rândunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așează bruma peste vii - De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? O, vino iar în al meu

De-a nascoci noi ipoteze doi filosofi s-au dus Ca sa gaseasca ce catau in aer gol - in sus. Ast-o facuse ei ades si fara de balon, Acuma insa

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri Și niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori,

Cum nu suntem două păsări, Sub o streșină de stuf. Cioc in cioc să stăm alături Intr-un cuib numai de puf! Nu mi-ai scoate oare

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheață mi-apare înainte: Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea

Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul

S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri; Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, Pătrunde luna, înălbind

Să-ți cer un semn iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta! Nu floarea veștejită din părul tău bălai, Căci

Mai am un singur dor : In linistea serii Să mă lăsați să mor La marginea mării; Să-mi fie somnul lin Si codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am

Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sîmburul luminii de viață dătător, Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici totdeauna, Căci unul

De-or trece anii cum trecură, Ea tot mai mult îmi va plăcé, Pentru că-n toat-a ei făptură E-un \"nu știu cum\" ș-un \"nu știu ce\". M-a

Pe lângă plopii fără soț Adesea am trecut; Mă cunoșteau vecinii toți Tu nu m-ai cunoscut. La geamul tău ce strălucea Privii atât de des; O

De cîte ori iubito de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheață mi-apare înainte. Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna, cea

Atât de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireș, Și ca un înger dintre oameni În calea vieții mele ieși. Abia atingi covorul

Din munți bătrîni și din păduri mărețe Se nasc izvoare, ropotind se plimbă, Deprind pe rînd oceanica lor limbă Și sunt în codri pustnici

- Iar te-ai cufundat în stele Și în nori și-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieții mele. În zadar râuri în

De cîte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheață mi-apare înainte: Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea

Se avrai (De aș avea - Mihai Eminescu)- versione italiana a cura di Găbureanu Cătălin Se avrai per me un fiore Dritto, dolce, pien\'

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, Cu cipru verde \'ncinge antică fruntea ta; C\'acuma din pleiada-ți arătoasă și senină Se stinse un

Multe flori sunt, dar puține Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieții, Dar se scutur multe moarte. E ușor a scrie versuri Când

Răsai asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc de-odinioară ; O, maică sfîntă, pururea fecioară, În noaptea gîndurilor mele

Îngere palid, îți e mister Cum că a lumei valuri și șoapte Este durere și neagră noapte Pe lângă cer? Nu știi tu, înger, oare să

DEPARTE SUNT DE TINE... Departe sunt de tine și singur lângă foc, Petrec în minte vieața-mi lipsită de noroc, Optzeci de ani îmi pare în lume

Oștirile-i alungă în spaimă înghețată, Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian, Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată Gemândul uragan. De ce nu

CRITICILOR MEI Mihai Eminescu Multe flori sunt, dar puține Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieții, Dar se

De-aș avea și eu o floare Mândră, dulce, răpitoare, Ca și florile din mai, Fiice dulce-a unui plai, Plai râzând cu iarbă verde, Ce se leagănă,

Pierdută pentru mine, zîmbind prin lume treci și eu să-mi știu osînda… să te iubesc în veci, în veci dup\'a ta umbră eu brațele să\'ntind, de-a

Iubind în taină... Iubind în taină am păstrat tăcere, Gândind că astfel o să-ți placă ție, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare

Te duci și ani de suferință N-or să te vază ochi-mi triști, Înamorați de-a ta ființă, De cum zâmbești, de cum te miști. Și nu e blând ca o

Inzadar in colbul scolii, Prin autori mancati de molii, Cauti urma frumusetii Si indemnurile vietii, Si pe foile lor unse Cauti taine

Și dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz Desigur că la noapte un tei o să visez, Iar dacă peste ziuă eu întâlnesc un tei În somnu-mi toată

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; Pururi tânar, înfasurat în manta-mi, Ochii mei naltam visatori la steaua Singuratatii. Când deodata tu

Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul

Multe flori sunt, dar putine Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieții, Dar se scutur multe moarte. E usor a scrie versuri Când

Sara... sara... sfânta și limpedea mare își întinde pânzăriile transparente de azur sub luna care-n nălțimea depărtată a cerului trece ca un mare măr

Mii de stele... dulce seară... Peste codri se coboară. Peste vârfuri trece luna, Iar izvoarele suspină.

De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămâi cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că

Ce suflet trist mi-au daruit Parintii din parinti, De-au incaput in el Atatea suferinti? Ce suflet trist si far\' de rost Si din ce lut

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre

Lumea toată-i trecătoare, Oamenii se trec și mor Ca și miile de unde, Ca un suflet le pătrunde, Treierând necontenit Sânul mării infinit. Numai

Cand sufletu-mi noaptea veghea in estaze, Vedeam in vis pe-al meu inger de paza. Incins cu o haina de umbre si raze. C-asupra-mi c-un zambet

Peste virfuri trece luna, Codru-si bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul

Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate; Ce e rău și ce e bine Tu te-ntreabă și socoate; Nu spera și nu ai teamă, Ce e val ca valul

Draga mea Veronică, Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile și cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, Prin care trece albă regina nopții moartă. O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie Și în

Colinde, colinde! E vremea colindelor, Caci gheata se-ntinde Asemeni oglinzilor Si tremura brazii Miscând ramurelele, Caci noaptea de

Răsai asupra mea… Răsai asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc de-odinioară; O, Maică Sfântă, Pururea Fecioară, În noaptea gândurilor

De-or trece anii cum trecură, Ea tot mai mult îmi va plăcé, Pentru că-n toat-a ei făptură E-un \"nu știu cum\" ș-un \"nu știu ce\". M-a

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri Și niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori,

Să torni la rime rele, Cu dactile în galopuri, Cu gândiri nemistuite Să negrești mai multe topuri; Și când vezi vreo femeie Să te-nchini

În ochii mei acuma nimic nu are preț Ca taina ce ascunde a tale frumuseți; Căci pentru care altă minune decât tine Mi-aș risipi o viață de

VENETIA S-a stins viata falnicei Venetii, N-auzi cintari, nu vezi lumini de baluri; Pe scari de marmura, prin vechi portaluri, Patrunde

S-a stins faima falnicei Venetii, N-auzi cintari, nu vezi lumini de baluri ; Pe scari de marmura, prin vechi portaluri, Patrunde luna, inalbind

Răsai asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; O, maică sfântă, pururea fecioară, În noaptea gândurilor mele vină! Speranța

Multe flori sunt, dar putine Rod in lume o sa poarte, Toate bat la poarta vietii, Dar se scutur multe moarte. E usor a scrie versuri Cand

adanca mare sub a lunei fata inseninata de-a ei blonda raza o lume-ntreaga-n fundul ei viseaza si stele poarta pe oglinda-i creata dar maine ea

A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești, O prea frumoasă fată. Și era una la părinți Și mîndră-n toate

Epigonii Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine Și în jur parcă-mi colindă

S-a stins viata falnicei Venetii. N-auzi cantari, nu vezi lumini de baluri: Pe scari de marmura, prin vechile portaluri. Patrunde luna, inalbind

Si daca ramuri bat în geam Si se cutremur plopii, E ca în minte să te am Si-ncet să te apropii. Si daca stele bat în lac Adincu-i

Lumea toată-i trecătoare. Oamenii se trec și mor Ca și miile de unde Ce un suflet le pătrunde, Treierind necontenit Sânul mării

Când amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung și cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. Deasupra casei tale ies Și azi aceleași

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita ? Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta; Nu floarea vestejită din părul tău bălai, Căci

Vezi, rândunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așează bruma peste vii - De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? O, vino iar în al meu

Vezi, rândunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așează bruma peste vii - De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? O, vino iar în al meu

Colinde, colinde! E vremea colindelor, Caci gheata se-ntinde Asemeni oglinzilor Si tremura brazii Miscând ramurelele, Caci noaptea de

Te duci și ani de suferință N-or să te vază ochi-mi triști, Înamorați de-a ta ființă, De cum zâmbești, de cum te miști. Și nu e blând ca o

Biblia ne povesteste de Samson, cum ca muierea, Cand dormea, taindu-i parul, i-a luat toata puterea De l-au prins dusmanii, l-au legat si i-au scos

Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze În viata-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază. Eu privind acea lumină ca din visuri mă

Noaptea potolit si vatan arde focul in camin; Dintr-un colt pe-o stofa rosa eu in fata lui privesc, Pan\'ce mintea imi adoarme, pan\'ce genele-mi

Colinde, colinde! E vremea colindelor, Caci gheata se-ntinde Asemeni oglinzilor Si tremura brazii Miscând ramurelele, Caci noaptea de

Sa tot torni la rime rele. Cu dactile in galopuri, Cu ganduri nemistuite Sa negresti mai multe topuri; Si cand vezi vre o femeie Sa te-nchini

Atât de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireș, Și ca un înger dintre oameni În calea vieții mele ieși. Abia atingi covorul

O inimă ce suspină, De durere fiind plină, Zi și noapte se tot bate, Cu nimic nu se alină. Și nimenea nu se - ndură Să potoale - a ei

Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund in ramurele- Noapte bună! Doar izvoarele suspină, Pe când codrul negru

Din noaptea vecinicei uitari In care toate curg, A vietii noastre desmierdari Si raze din amurg, De unde nu mai strabatu Nimic de ce-au

Cum mîngîie dulce, alină ușor Speranța pe toți muritorii ! Tristeță, durere și lacrimi, amor Azilul își află în sînu-i de dor Și pier, cum de

SE BATE MIEZUL NOPÞII... Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă, Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă. Pe căi

Pe lânga plopii fara sot Adesea am trecut; Ma cunosteau vecinii totii – Tu nu m-ai cunoscut. La geamul tau ce stralucea Privii atât de des; O

Bate, Doamne, cei doi plopi Din țarina de la popi Și bate și pe cei doi Din țarină de la noi.

Iese cioful dintr-o bortă C-un papuc și c-o ciubotă; Iese cioful din Galați Cu mâneca din trei lați; Iese cioful în cărare Și-ntâlnește o fată

De vorbiti ma fac ca n-aud, Nu zic ba si nu va laud; Dantuiti precum va vine, Nici va suier, nici v-aplaud; Dara nime nu m-a face Sa ma iau

Se bate miezul noptii in clopotul de-arama, Si somnunl, cames vietii, nu vrea sa-mi ieie vama, Pe cai batute-adesea vrea mintrea sa ma

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta; Nu floarea vestejită din părul tău bălai, Căci

Nilul misca valuri blonde pe campii cuprinsi de maur. Peste el cerul d-Egipet desfacut in fos si aur; Pe-a lui maluri galbii, sese, stuful creste

Culbeci, ca să crești, Scoate coarne boerești Și te du încet pe cale Pân-la Dunăre la vale, Fie apa-i bună, rea, Tot să bei din Dunărea.

O! Glasul amintirii ramane pururi mut, Sa uit pe veci norocul ce\'o clipa l-am avut, Sa uit cum dup-o clipa din bratele-mi te-ai smult... Voi fi

Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri Și niciodată n\'or să vie iară, Căci nu mă\'ncântă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori,

Când va fi pe la ogină Să te-aprinzi ca o lumină, Când va fi de cătră sară Să te topești ca o ceară, Când va fi de mieză-noapte Ajungă-te dor de

S-a stins viata falnicei Venetii, N-auzi cântari, nu vezi lumini de baluri; Pe scari de marmura, prin vechi portaluri, Patrunde luna, înalbind

Iubind în taină Iubind în taina am pastrat tacere, Gindind ca astfel o să-ti placa tie, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigatoare

Daca iubesti fara sa speri De-a fi iubit vreodata, Se-ntuneca de lungi pareri De rau viata toata. Si-ti lasa-n suflet un amar Si in gandiri

A l\'étoile qu\'on aperçoit Il y a un si long chemin Que la lumière traversa Par les millénaires sans fin. Peut-être est-elle éteinte

Le lac bleu des bois énormes En nuphars jaunes abonde. Il ébranle une barque Au frisson des blanches rondes. Moi, je passe le long des

A Dacian\'s Prayer When death did not exist, nor yet eternity, Before the seed of life had first set living free, When yesterday was nothing,

Illustration personnelle: Maria Magdalena Zahner (Mag) Au long des peupliers en vain Je suis souvent passé, Me connaissaient tous les voisins - Mais

Ángel de la guarda Cuando de noche mi alma velaba extasiada, como en sueños, veía a mi ángel de la guarda, envuelto en una capa de sombras y de

It is undeniable that there are many things that a podgy civil servant from the town hall or a police non-commissioned officer cannot grasp, although

Tout droit d’un conte de fées surgie Aux confins du grand jamais, D’une royale souche, une fille naquit Resplendissante de beauté. Elle

C\'era una volta come mai, Così narran le fiabe, Una fanciulla senza pari, Di gran ceppo regale. Ed era unica ai parenti, Stupenda

And If... And if the branches tap my pane And the poplars whisper nightly, It is to make me dream again I hold you to me tightly. And if

Des fleurs, il y en a beaucoup, Mais peu vont porter fruit un jour : Chacune frappe aux portes de la vie, Mais retombent par terre, sans

Abends am Berg hörst du das Hirtenhorn weinen, Herden ziehen auf, schimmernde Sterne erscheinen, Quellwasser schluchzt klar in den Brunnentrog

\"Te voilà encore tout flamme, Haut perché dans ton ciel gri ! Pour un peu et tu m\'oublies, Source douce de mon âme ! Des ruisseaux dans le

Era una vez como en los cuentos, Érase una vez, Niña de imperiales ancestros, De hermosísima tez. Hija única y la aman tanto,

Il n\'est pas de mystère qui ait pour moi le prix De celui par lequel tes charmes ont fleuri; C\'est que j\'ignore une autre merveille pour

Si les branches frappent les vitres Et tremblent encor les peupliers, C\'est pour t\'avoir dans mon esprit Et doucement te rapprocher.

There was, as in the fairy tales, As ne’er in the time’s raid, There was, of famous royal blood A most beautiful maid. She was her

Temps qui fuit, temps qui s\'amène, Toutes sont vieilles, nouvelles sont toutes; Mal ou Bien, quelle est leur veine T\'interroge, calcule le

-Un vieillard, oui, Sire, mais si vous voulez bien, Il n\'est pas un manant, mais prince des Roumains , Et je ne voudrais pas que vous

The country of life is only the present We live only in this very moment, Here we truly are. – The past And the future are only thoughts. You

Les rideaux cachent la fenêtre Les flammes tremblent au foyer Devant ma table de sapin, Je replonge dans mes pensées. En volées traversent

«0 reste, reste pres de moi Puisque je t\'aime tellement ! Moi seule je sais ecouter Tes nostalgies, desirs ardents; Dans l\'obscurite de mes

Tu es si frêle que tu ressembles A la fleur blanche du cerisier. Ange ressortant parmi les hommes, Sur mon chemin tu apparais. A peine le

Si les rameaux à ma croisée Frappent et frissonnent les trembles, C\'est que tu sois dans ma pensée Et t\'approcher me sembles. Si les

Un lac bleu, au milieu d’un bois De jaunets d’eau est parsemé, Faisant des ronds d’écume sur l’eau Une petite barque s’y voit trembler. Je me

Dehors c\'est bien l\'automne aux feuilles dissipées, Le vent jette aux carreaux lourdes gouttes rebelles; Des lettres tu relis, qu\'a rongées le

Und Wenn Und wenn ein Zweig ans Fenster schlägt, Und wenn die Pappeln rauschen, Ist\'s dass ich wieder tief bewegt Dir nahe, um zu

There was, as in the fairy tales, As never in the time\'s raid, There was, of famous royal blood A most beautiful maid. She was her parents\'

Up to the star new-born in sight Such long a trail’s to fumble, Millennia had chased the light ‘fore it ‘on us did

That I’m doomed to die I believed it never; Always young and clad in my mantle wandered, Dreaming eyes uplifted for ever fixed on

Viens dans le bois, à la source Frissonnant sur le gravier, Où les tendres herbes se cachent Sous les branches sur elles ployées, Vers mes bras

On dreary wooden benches, in low- ceiled tavern squalid, Where day but palely falters, through smoke- bemurked glass, Beside long cheerless

Regarde, les hirondelles nous laissent, Du noyer, les feuilles s\'abaissent, Et sur les vignes, la brume s\'attarde, Pourquoi tu tardes?

Oh, ideal lost in night-mists of a vanished universe: People who would think in legends - all a world who spoke in verse; I can see and think and

There was, as in the fairy tales, As ne\'er in the time\'s raid, There was, of famous royal blood A most beautiful maid. She was her parents\'

The Lake (1876, 1 sept. Translated by Dimitrie Cuclin) Water lilies load all over The blue lake amid the woods, That imparts, while in

Coulèrent les années et d\'autres passeront Depuis l\'heure sacrée quand on s\'est rencontré, Mais je pense toujours à notre amour

Never fancied, nay, I’d learn to die sometime; Forever young, all wrapped up in my mantle, Raised my wistful eyes with furtherance

Brumes blanches, scintillantes, Sourdent de la lune qui Très soigneusement les pose Sur les eaux, sur les prairies. Les fleurs toutes s\'y

Lorsque même la voix de mes pensées se tait, M\'enveloppe le chant d\'un doux recueillement -- Cependant je t\'appelle et crois que tu

Tiens, les hirondelles vont filer, Se secouent les fleurs de noyer. La brume recouvre les vignes là-bas – Pourquoi ne viens-tu pas, pourquoi

\"Why, again didst thou depart For the stars, with them to feast? Thou wouldst not forget at least Me, for thou my life\'s soul art. Sunny

Der See Auf dem blauen See im Walde Schweben gelbe Wasserrosen, Waehrend hell die Wellen kraeuseln, Bebend einen Kahn umkosen. Und ich

Viens dans le bois, à cette source-là Qui tressaute sur le gravier, A l’endroit où champs de sillons, Par branches ployées, sont masqués.

O Mother, sweetest Mother, thy calling voice so dear, Through time’s dark mist resounding in rustling leaves I hear; Where quietly thou

Schlummermatte Vögel fliegen In die Nester, wo sie sacht Sich im Laubverstecke schmiegen – Gute Nacht! Quellen seufzen im Gesteine, Schweigen

Jusqu’à l’étoile qui s’est levée Il est un si long chemin, Que la lumière mit des milliers D’années pour nous rejoindre, enfin. Peut-être

Hardly had I thought I should learn to perish; Ever young, enwrapped in my robe I wandered, Raising dreamy eyes to the star styled

Look, that star that\'s shining up there, so far away; Her light has traveled eons to meet our eye today. Perhaps she even perished a long,

What is Love ? Of pain so long and sore, That though thou shedd’st a million tears It still will ask for more. A passing token but from

Jusqu’à l’étoile qui s’est levée Il est un si long chemin, Que la lumière mit des milliers D’années pour nous rejoindre, enfin. Peut-être

Le soir, sur la colline, le buccin se lamente, Les troupeaux remontent, les étoiles brillent par la sente, Les eaux sanglotent, prenant

Le long de ces peupliers impairs, Je suis souvent passé ; L’on savait de quoi j’avais l’air, Tu ne le sus jamais. Ta haute fenêtre qui

Les fois où, mon aimée, à nous deux je repense Un océan de glace devant mes yeux s\'avance Et sur la voûte blanchâtre, aucune étoile, aucune. Au

So Duftig Du gleichst der weißen Kirschenblüte, So duftig bist du, jung und zart; Mein dunkler Lebenspfad erglühte In deiner

Je suis fort loin de toi et, tout seul au coin de l’âtre, Revois par la pensée ma vie de malheur, grisâtre, Il me semble avoir vécu quatre-vingt

Tiens, les hirondelles vont filer, Se secouent les fleurs de noyer. La brume recouvre les vignes là-bas – Pourquoi ne viens-tu pas, pourquoi

Sonette I Es herbstet schon. Die welken Blätter wehen, Und schwere Tropfen prallen an die Scheiben; Du liest in alten, längst vergilbten

Mortua est! Antorcha que vela por húmedas tumbas, un sonido de campana en la hora sagrada, un sueño que moja sus alas en la amargura, así has

Sonette II Schon manches Jahr begann und musste enden Seit unserer Begegnung heiliger Stunde, Doch jetzt noch leuchtet aus der Zeiten

Viens dans le bois, à cette source-là Qui tressaute sur le gravier, A l’endroit où champs de sillons, Par branches ployées, sont masqués.

Si les ans passent... Si les ans passent comme ils passèrent Mon amour pour elle augmentera, Puisque dans sa créature entière Il y a un

T\'aimer secrètement fut mon larcin, Pour être à ton goût, car j\'ai cru lire En tes regards un éternel empire De rêves voluptueux et

So far it the is in lost blue Were your on star appears That for it\'s light to reach Has needed thousand years. Maybe that with years past it

Sonnet III When e\'en the inner voice of thought is still, And does some sacred chant my soul endear, \'Tis then I call to thee; but will you

My darling, now you\'re rising, out of the waves of time With long and golden tresses, with marble arms sublime Your face is so transparent, as

O Mère, douce Mère, du brouillard du temps Tu m\'appelles vers Toi par le vert bruissement Des acacias perdant leurs feuilles, avec détresse, Sur

De la vétuste cloche l\'airain frappe minuit, Mais le sommeil, grand maître des douanes de la vie, Refuse mon péage, refuse mon passage. En vain

Des douleurs de l’amour, voulus Mon âme guérir, déjà à bout. Dans mon sommeil, criai Kama – Kamadeva, le dieu hindou. Il arriva, enfant

Sonnet I Outdoors \'tis autumn, the wind beats on the pane With heavy drops, the leaves high upwards sweep. You take old letters from a

The years have flown like long clouds over plains, And once they left me, they return no more, Nor will they charm me, as they did

Je pense à toi et j\'ai le coeur qui crève... Si tout moment de joie m\'était ravi, Que me vaudrait encor une telle vie : Toute d\'amertume et

La vie de la grandiose Venise s’est éteinte, Ni chansons, ni lumières de bal ne l’assaillent Dans l’escalier en marbre, par les vieux portails,

Des fleurs, il y en a beaucoup, Mais peu vont porter fruit un jour : Chacune frappe aux portes de la vie, Mais retombent par terre, sans

Whenever branches tap the pane And poplars quivering sigh, It brings forth thoughts of you again And slowly draws you nigh. Whenever stars

Alors que, de nuit, mon âme veillait en extase(s), Je contemplais, comme en rêve, mon ange gardien, Ceint d’une chlamyde d’ombres et de rayons

Of the masts by thousands leaving Shores which many an ocean laves, O, how many will be shattered By the winds and by the waves. Of

Sonnet II The years have sped, and time still swiftly flies Since that first sacred hour in which we met; But how we loved I can no more

My darling, now you\'re rising, out of the waves of time With long and golden tresses, with marble arms sublime

Toute cervelle maigre Se croire génie, toute cervelle maigre Le peut, de même les sots qu\'elle charme Avec ses vers tout creux, et son

Sonette III Wenn selbst die Stimmen der Gedanken schweigen, Durchgeht wie süße Andacht mich ein Singen - Wenn ich dann rufe, wird es zu dir

Geliebte, Wenn ich Denke... Geliebte, wenn ich denke an unser Los zuzeiten, Dann sehe ich das Eismeer vor mir sich fernhin breiten; Am

Por la noche... Por la noche, perezoso y cárdeno, arde el fuego en la chimenea; desde un rincón en un sofá rojo yo lo miro de frente, hasta que

Du noir de l’éternel oubli Où tout ce qui est, roule, Toutes les jouissances de notre vie, Les lueurs du crépuscule. Du point où ne ressurgit

Jai cru qu\'elle attendait que je la serre Contre mon sein, pour qu\'elle aussi m\'enlace Et que l\'on reste ensemble, face à face, Dans ses

Toutes les fois, ô, mon amour, que nous deux je me rappelle, Un vrai océan de glaciers se présente à mon appel : Là-haut, à même la voûte céleste,

Des douleurs de l’amour, voulus Mon âme guérir, déjà à bout. Dans mon sommeil, criai Kama – Kamadeva, le dieu hindou. Il arriva, enfant

La vie de la grandiose Venise s’est éteinte, Ni chansons, ni lumières de bal ne l’assaillent Dans l’escalier en marbre, par les vieux portails,

Du noir de l’éternel oubli Où tout ce qui est, roule, Toutes les jouissances de notre vie, Les lueurs du crépuscule. Du point où ne ressurgit

Un lac bleu, au milieu d’un bois De jaunets d’eau est parsemé, Faisant des ronds d’écume sur l’eau Une petite barque s’y voit trembler. Je me

Up to the star that’s just appeared The journey’s long, and so For thousand years its light’s careered To reach us here, below. It may have

On sonne le Minuit dans la cloche de cuivre, Et le sommeil, douanier de la vie, ne veut prendre ma livre. Sur chemins trop fréquentés veut porter

Tu vois, les hirondelles fuient, Les feuilles tombent des noyers, Les vignes rousses ont gelé, Tu ne viens pas; pourquoi,pourquoi? Reviens te

Es herbstet schon. Die welken Blätter wehen, Und schwere Tropfen prallen an die Scheiben; Du liest in alten, längst vergilbten Schreiben Und

Schon manches Jahr begann und musste enden Seit unserer Begegnung heiliger Stunde, Doch jetzt noch leuchtet aus der Zeiten Grunde Mir groß dein

Und wenn ein Zweig ans Fenster schlägt, Und wenn die Pappeln rauschen, Ist\'s dass ich wieder tief bewegt Dir nahe, um zu lauschen. Und funkeln

Wenn selbst die Stimmen der Gedanken schweigen, Durchgeht wie süße Andacht mich ein Singen - Wenn ich dann rufe, wird es zu dir dringen? Wirst du

Abends am Berg hörst du das Hirtenhorn weinen, Herden ziehen auf, schimmernde Sterne erscheinen, Quellwasser schluchzt klar in den Brunnentrog

Schlummermatte Vögel fliegen In die Nester, wo sie sacht Sich im Laubverstecke schmiegen – Gute Nacht! Quellen seufzen im Gesteine, Schweigen

Du gleichst der weißen Kirschenblüte, So duftig bist du, jung und zart; Mein dunkler Lebenspfad erglühte In deiner Engelsgegenwart. Den weichen

Auf dem blauen See im Walde Schweben gelbe Wasserrosen, Während hell die Wellen kräuseln, Bebend einen Kahn umkosen. Und ich wandle an dem

Geliebte, wenn ich denke an unse Los zuzeiten, Dann sehe ich das Eismeer von mir sich fernhin breiten; Am winterlichen Himmel ist weit kein Stern