Monica Mihaela Pop

îmi clocotesc în tâmple amintiri noroite, cu miros puternic de migdale amare. le car mereu pe umeri, greutatea lor mă apasă, mă face uneori să cad și să mă afund într-un hău întunecat de

16C trece prin sat ca un Pac-Man hămesit, înghite oamenii de prin stații, îi poartă de-a lungul și de-a latul, îi urcă îi coboară, îi amestecă bine apoi îi scuipă în oraș pe te miri unde nimeni

când ai ajuns eram deja acolo, priveam afișul strâmb prins cu scotch pe sticla fumurie a cinematografului și mă vedeam în reflexia subțire a unei anume femei tinere și frumoase - toate femeile

sunt un poet desuet. versurile mele sunt o adunare generală a vieților consumate, în voia întâmplării, înaintea celor însemnate oniric pe peretele de apus, singurul încă viu, am desenat

cu buzele roșu căpșună, cu ochii închiși, în apă neîncepută îți sting nouă cărbuni ca nouă gărgăuni pe linia îngustă a vieții din palmă. unul îmi scapă îl prinzi cu buricele degetelor în nări

o vorbă o privire un gest frigul tău aspru amestecă în mine dorul și durerea. în trup mi se face neașteptat iarnă. carnea mi se strânge ca o menghină peste oasele casante printre care

ca un sat fără câini trupul meu e cotropit de întâmplări vechi. amazoane bătrâne și excentrice îmi străpung pielea și se strecoară pe rând înlăuntrul meu, se adună ca la o șezătoare în adăpostul

suntem aici de ceva vreme. tu pari un păun extravagant, garnisit cu frânturi de curcubeu, eu o păuniță grațioasă, cu inima pârguită, risipind pe sub gene incantații ne întâlnim ades în camera

Știu, draga mea, pe tine te amuză Din vârful penei mele să dispari Și cu o transparență de meduză S-ademenești alți menestreli hoinari, Să-ți faci de cap cu ei, apoi, lăuză, Cu un poem

e o lume de nimeni, un mariaj de duzină al vieții cu hazardul când prin gări cu peroane prea înalte se tocmesc trenuri pentru călători anonimi o lume a despărțirilor, împăcarea ar fi o sumă

uneori o văd în minte pe mama, îmi făcea rochii și fuste cu volănașe tăind cu foarfeca mare fâș-fâș-fâș prin inul topit sau prin borangic. așa am învățat să croiesc versuri din cuvinte singuratice și

- e aproape ora! anotimpurile noastre se risipesc spre cele patru zări carnale în călătoria lor inițiatică prin labirintul simțurilor tactile și atât de supercalifragilistice - spui pe nerăsuflate,

te-oi fi deocheat! de o vreme vorbești numai de dragoste cu ochii închiși îți sting cărbuni pe linia îngustă a vieții unul îmi scapă îl prinzi cu buricele degetelor aud cum îți sfârâie în ele

uneori, ape învolburate și tulburi îmi scufundă toate corăbiile. năvoade încâlcite le trag adânc în pieptul meu întregind cortegiul amar al tristeților și rănilor ce nu mai au

acolo de unde vin eu nu mai e nimic. nici o pleoapă nu mai clipește, nici o mână nu mai mângâie altă mână, nici un suflet nu mai adie în pieptul acela uriaș care mă adăpostea acolo de unde

Vă doresc, tuturor și fiecăruia în parte, un An Nou plin de bucurie și culoare! Să aveți frumusețe în viață și belșug în suflet iar inspirația să vă fie prietenă bună! La mulți ani!

să fii pregătită oricând așa spunea tata în serile în care îmi arunca pe cer stelele din ochi și le orânduia cu grijă în constelații lucitoare desigur eu eram gata să fac orice nebunie îmi trecea