dan tristian

ne vom bucura de fiecare punct, o vom lua de capăt, vom face aceleaşi greşeli, vom uita totul. azi, aici, despre savaot nu vom pomeni nimic. detaliul e o lume aparte, în ochii

te-ai ridicat, ai închis uşa, frigul s-a făcut rotund. eu nu respir. sângele mă fură în drumurile aburinde ale visului prin şerpuiri anodine privirea caută o stradă, un număr exact, epiderma

luam lucrurile personal o dureau pleoapele credeam că e vina mea între atunci şi acum se proclamau teorii naive oamenii se prindeau ca o epidermă de conţinutul nopţii fălcile lui kandinsky

căzuţi în timp spectatorii rămăseseră fără majuscule, într-un fel, infirmi. exerciţiu al negăsirii, dumnezeu plecase cu treabă şi linii verticale cădeau în ochi prapuri ca nişte gratii

căzuserăm în acelaşi vis. clipa se făcuse de carne, câte-un rid şic se unduia discret în coada ochiului. pe geamuri imaginare lăsam amprente adânci, le spărgeam cu câte-o clipire neatentă în

eram un filament de bec gafe interioare mă îmbrăcau în purpură glonţ ricoşat ochiul cădea pe podea tristeţi fosforescente atrăgeau atenţia insecte inventate, speranţele veneau haotice

în cine separate duminica asta abstractă roade marginile farfuriilor de care ne agăţaserăm ca de un sărut. un fel de teatru cu frici şi plecări în care trişti şi anemici pori devorează

ne-am fi sacrificat doar pentru o creştere salarială convertiţi cu de-a sila de la o religie la alta am fi dus binele şi răul mult mai uşor în sondaje măsluite sângele ar fi curs gratuit

luciditatea e un compozit bizar lumina stinsă storurile trase tu utopii marginale decupau pori degete buze uscate voiam cuvinte nu aer lumea suferea ne era teamă că vom fi fericiţi inima nu