1 Decembrie

Patriotismul este desuet, firește. Când vine vorba de istoria românilor, de cultura și valorile lor, de România în general, suntem toți maeștri în detractare, în ironie și autoironie, în sarcasm, persiflare, flagelare și autoflagelare, în desconsiderarea propriilor valori și repere... Eminescu și Sadoveanu au fost studiați până la epuizare, spre exasperarea tinerilor, adeseori flegmatici sau ironici în abordarea literaturii române clasice – în afara școlii, desigur, căci în cadrul ei Eminescu va rămâne Luceafărul, iar Sadoveanu – marele rapsod. Istoria a fost răstălmăcită în atâtea feluri și de atâtea ori, încât fiecare o interpretează cum vrea și înțelege ce poate. Carol I a fost aproape anulat, Ștefan cel Mare – sanctificat, Antonescu – demonizat, Ceaușescu – când adulat, când înjurat. Marii noștri inventatori au fost uitați, cercetătorii – așijderea. Doctorii, informaticienii, ca și toți deschizătorii de drumuri în toate domeniile sunt și ei într-un imens și perpetuu con de umbră. Conducătorii din ultimii ani au învârtit cu lopata banii publici în interesul propriu sau în… zadar, întru sărăcirea completă și disperarea totală a românilor, momindu-i pe aceștia cu luminițele din capetele unor nesfârșite tunele: NATO, UE, economia de piață, globalizarea… de la care toți așteptăm o rezolvare care, evident, nu va veni. Cu surle și trâmbițe sau strecurându-se pe nevăzute, Occidentul vine peste noi pe toate căile, întâmpinat cu mândria de a fi băgați în seamă, cu încântarea pe care ne-o dă conștiința apartenenței europene “conform standardelor”. Nu este, deci, de mirare, că românismul a intrat de mult în desuetudine, că ne călcăm dezinvolți identitatea în picioare, că nu facem eforturi de a reconstrui cu migală mozaicul istoriei – măcar pe cea a ultimelor zeci de ani –, de a reînvia numele unor personalități copleșitoare ale istoriei României… Cum ar fi, spre pildă, Carol I al României, străin prin naștere, dar român în suflet din clipa în care a pășit pe pământul țării a cărei independență o va câștiga luptând la propriu, pe câmpul de luptă. Un conducător liber ales și cu adevărat iubit de români, care la 10 Mai sărbătoreau în fiecare an cu mare fast și entuziasm o zi întreagă pe străzile unei Capitale vii, vesele, cu inima palpitând în lumină. O Capitală care știa să-și prețuiască eroii. Pe la 1874 se ridicase în fața Universității statuia lui Mihai Viteazul. Trei ani mai târziu, la 9 mai, Kogălniceanu rostea Proclamația de Independență. Bucureștenii jubilează, ies pe străzi, cântă “Deșteaptă-te, române”, iar studenții, seara, “se îndreaptă cu toții spre statuia lui Mihai Viteazul […] și-și pun torțele aprinse lângă soclu.” * Tot aici, în acest loc simbolic, după Războiul de Independență, “de o parte și de alta a soclului statuii lui Mihai Viteazul se pun ‘așezate pe telegile lor’ două tunuri care au bubuit în război: ‘Ele au fost ale lui Osman în reduta Grivița’. “ * Eroii din 1989 beneficiază de un monument cu mult mai interesant, extrem de costisitor și revelator al bunului obicei al lui Þepeș, dar de minim interes pentru bucureșteni: un cartof tras în țeapă, la care cu greu se găsește cineva să-și aducă omagiile – și aproape sigur nu din proprie inițiativă. Entuziasmul patriotic s-a stins de mult la români. A fi român nu este o mândrie, ci, de cele mai multe ori, o rușine; sau, în cel mai bun caz, un complex. Și poate că nici Bucureștiul acesta, ale cărui monumente recente nu ne reprezintă, și poate că nici țara aceasta, ai cărei conducători se fac că ne reprezintă, și poate că nici realitatea prezentă, care ne reprezintă mai mult sau mai puțin, nu merită de 1 Decembrie decât obișnuita paradă militară jalnică, de 15 minute, pe sub Arcul de Triumf, niște vorbărie goală, sterilă pe la televizor și, firește, programe diverse, cum ar fi: “9595 – te învață ce să faci”, “De 3x femeie”, “Jay Leno Show”. Ne vom bucura, desigur, și de un pogon de telenovele sau seriale, precum celebrul “Emanuelle”, și vom ignora aproape total pe Apostolul României, Sfântul Andrei, a cărui sărbătoare, printr-o fericită, printr-o magică – dar îndelung ignorată – coincidență, cade chiar în ajunul Zilei Naționale… În spiritul mult-râvnitei și onorabilei globalizări, de Ziua Națională a României ne vom bucura de filme de pe întreg mapamondul: “Amarcord” (coproducție Italia-Franța), “Frați de sânge” (Hong-Kong), “Instrucția” (Canada-SUA-Germania), și, firește, o largă gamă de filme americane: “Doctor Dolittle 2”, “Pirații din Caraibe” , “Pe aripile vântului”, “Pe cont propriu” sau “Vulcanul”. Iar cine mai poate ține ochii deschiși după ora 11 noaptea, după regalul de filme din toate colțurile lumii și, probabil, după sărbătorirea deșănțată a n-șpe ani de ProTV, se poate răsfăța, pe la 1 sau 2 posturi tv, cu celebrele filme românești “Vlad nemuritorul” și “Visul lui Liviu” sau cu un scurt concert (nici o oră) al lui Tudor Gheorghe… Faimoasa chemare “Deșteaptă-te, române” s-a golit în timp de sensuri. S-a demonetizat. “Un răsunet” s-a așezat frumos în cărțile de istorie și în manualele de literatură, fără nici o rezonanță. Iar “deșteptarea” noastră completă încă nu s-a înfăptuit și pare un deziderat din ce în ce mai îndepărtat, pentru îndeplinirea căruia mai avem probabil de așteptat mulți ani… La Mulți Ani, România! ________________ *Ioana Pârvulescu – “În intimitatea secolului 19”