Marian Malciu - Femeia, eterna iubire

IUBIRI INTERZISE, ÎN SUFLETE JAR / ȘI MOARTEA DIN OAMENI CE N-ARE HABAR…

-semnal editorial-


Era o vreme crăiasă, un sfârșit de iarnă de poveste cu zăpada sângerândă în fața ușii, cu ochi mărunți de vrăbii și cu inimi dezînțurțurate de atâta frig și singurătate, când am dat să ies din casă pentru a-mi face plimbarea obișnuită de seară pe malul deloc românescului Clinton River, un altfel de râu mititel care străbate nu plaiurile mioritice ale noastre, ci Michiganul altora pentru a se vărsa în Lacul Saint Claire, dar parcă e cum vrea omul, dacă i se pare că aude o chemare de suflet din depărtările locurilor sale natale?
Așa că am renunțat la amurgul regal pentru că tocmai îmi sosise pe aripi de crug violet o carte aprinsă, într-un plic cu timbre reprezentând arta populară din România, o carte care ar fi vrut să știe ce se întâmplă cu ea, atunci, pe loc și nu peste un ceas sau două sau nicidecum în dimineața zilei următoare.
Despre cartea care mă chema, „Femeia, eterna iubire”, avându-l ca autor pe Marian Malciu zis Tăunul - prietenul și colegul nostru se poate spune că se dorește a fi cartea unei revelații târzii pentru că ne este scris că femeia a fost și va fi dintotdeauna prima noastră iubire, de atunci, din momentul în care “cu un dinte plăpând sângeram o lacrimă la sânul mamei”. Doar că nu realizăm importanța ei, a femeii, în mult prea tulburata noastră viață decât mult mai târziu, câteodată chiar dureros de târziu.
Dincolo de lirica propusă și de poetica irumpând natural la fiecare pas, ca în textul ales de autor pentru coperta a patra: „vorbeau ochii ei (...) vorbeau brațele sale când se încolăceau peste gâtul și trupul meu, vorbeau buzele-i moi ce-mi dădeau săruturi dulci și curate”, rămâne imaginea de mare cavaler al lui Marian, un Don Quijotte modern pierdut printre megabiti și pixeli și luptând cu morile de streaming virtuale, pentru că este știut că această carte s-a născut în mare parte pe internet, pe un forum, în ciuda opoziției disperate a cârcotașilor de meserie.
Autorul a avut de ales între a împunge cu lancea tasta Delete sau tasta Enter și mă bucur că a ales varianta a doua, pentru că mulți se pretind mari talente și promit că au să ne îmbogățească viața cu creațiile lor literare dar puțini au curajul să o facă. A publica o carte în zilele noastre, fie că este o carte de proză, de versuri sau de epigrame, este un act de mare curaj, v-o spun chiar eu, de această dată în calitate de Sancho Panza. Curaj care trebuie să se alăture talentului pe care îl are autorul respectiv.
Autor care se poate întreba acum, ca și Rabindranath Tagore: “Cine ești tu cititorule, tu care-mi citești în astă zi poemele, pe care le-am trăit acum o sută de ani?”

-Sorin Olariu-