Drept la replică

E bine să știe. În ce fel de lume literară trăim, azi? Săptămânalul România literară a anunțat în numărul 23 / 15 iunie 2007 (aveți atașat și acest anunț) că refuză să publice Dreptul meu la replică, după ce cu două săptămâni în urmă Alex Ștefănescu își dăduse din nou în stambă în paginile ei cu un atac nedemn la adresa mea. Complicitatea întregii conduceri a României literare (revistă devenită o oficină a resentimentului, iată; poate fi citită pe http://www.romlit.ro/) cu colaboraționismul ceaușist e de rau-augur, probă de nedemnitate publică inadmisibilă. Pentru mine este în continuare de neconceput ca revista România literară, care se consideră reprezentativă pentru literatura română, are redactor-șef un fost colaboraționist ceaușist! Aveți atașate (alături de Dreptul meu la replică refuzat de România literară, să puteți să judecați imparțial, să vă lămuriți singuri cum stau lucrurile) textul meu apărut în revista Euromuseum, care a declanșat atacul lui Alex Ștefănescu în România literară (numărul 21 / 1 iunie 2007). Cer scuze pentru deraj. Mulțumesc pentru atenția acordată.

Ce se întâmplă? Încerc de ani de zile să declanșez o dezbatere publică pe seama colaboraționismului ceaușist al scriitorului român, exemplul lui Alex Ștefănescu părându-mi-se semnificativ în acest sens. Încerc să determin vina morala în cadrul literaturii române, care nu poate fi floare la urechea scriitorului - și nu reușesc decât să atrag fulgerele celor vizați sau care se simt cu musca pe căciulă. Cine nu știe? În literatura româna, în bună parte colaboraționistă, n-a avut loc o autoculpabilizare și o autolustrare purificatoare. Vă rog să înțelegeți exact, eu contest statura imorală publică a scriitorului și criticului colaboraționist. În literatura româna sunt ținuti la mare cinste foști tovarăși membri ai CC ai PCR (sau ai activului de presa al CC al PCR) și foști secretari PCR la toate nivelurile, în condițiile în care PCR conducea Securitatea represivă (apropo, n-a avut loc nici o deconspirare reală in cadrul breslei; Uniunea Scriitorilor din România a perpetuat această stare). Asta, în timp ce scriitoii clarvăzători, necolaboraționiști comuniști, chiar disidenți anticomuniști, de o rectitudine morala indiscutabilă, sunt ținuți cu capul la cutie, în cel mai bun caz (celebrul Paul Goma are semnătura interzisă în publicațiile USR, în mod aberant, tocmai fiindcă a cerut deconspirarea și lustrarea scriitorilor colaboraționiști ceaușiști). Toata lumea se face că plouă (sau se indignează că îndrăznești să pui problema), în frunte cu președintele USR. Personal, mă opresc la principiul onoarei scriitorului român, care ar trebui să rămână o conștiință publică, nu un oportunist sub vremi sau un colaboraționist nedemn al unui totalitarism dovedit criminal. Mi-ar fi plăcut să pornească scriitorii români procesul comunismului! Am obosit să tot fiu calomniat, acuzat că am ceva personal de împărțit cu foștii colaboraționiști, de tip Alex Ștefănescu. Avem nevoie de o analiză critică a comunismului, a rolului scriitorului român în propășirea acestei ideologii totalitare. Au trecut 17 ani de la Revoluție, câți alți ani trebuie să mai treacă să despărțim apele de uscat în literatura română? Ce tot așteptăm să se întâmple? Fiindcă într-o zi deconspirarea colaboraționismului ceaușist tot va avea loc și în breasla scriitoricească, răzbunată de la sine, numai că există riscul ca noile generații să condamne în bloc slujitorii literaturii române, care au scris și publicat cărți până în Decembrie 1989 - vi se pare normal? Nu credeți că a sosit timpul să-și facă în propria curte USR curațenie morală (etică), și scriitorii să declanșeze \"procesul (de conștiință, al) comunismului\"? Vă întreb retoric, fiindcă știu pe ce fel de lume literară trăiesc, de fapt. Îmi fac însă datoria să trag public încă o data un semnal de alarmă, ca n-am intrat nici pe departe în normalitate și că literatură română și scriitorii ei nu au decât de pierdut de pe urma ascunderii adevărului. Vă rog, faceți apel la memorie (\"loc al odihnei interioare și al refacerii morale\" - Virgil Ierunca).


Devotat,
Liviu Ioan Stoiciu


ANEXÃ

Textul lui Liviu Ioan Stoiciu din „Euromuseum”:

Lipsa bunul simt la scriitorul-colaborationist

Condamnarea declarativa a comunismului s-a produs, oficial. Raportul final citit de presedintele tarii Traian Basescu in fata Parlamentului (pe fondul huiduielilor “nonscriitorului” C.V. Tudor si ale partidului lui care se lauda ca aduna fosti tovarasi activisti inalti PCR si fosti securisti) a decretat clar ca regimul comunist a fost “ilegitim si criminal”, a incalcat drepturile fundamentale ale omului. Comisia condusa de Vladimir Tismaneanu a dat amanunte in acest sens, a pus probe la dispozitia celor interesati. Si gata! Desi ar fi trebuit sa urmeze imediat masuri de repunere in drepturi a celor au avut de suferit, sau de inlaturare din viata publica a fostilor colaborationisti comunisti neculpabilizati. Nici pomeneala, a fost depasita doar o faza declarativa, politica. Mai departe nu s-a intamplat nimic – procuratura nu s-a sesizat din oficiu, victimele comunismului trebuie sa actioneze in particular sa puna un proces pe rol (cu costuri financiare enorme, aflate la varste care descurajeaza). Procesul real al comunismului nu s-a declansat. Si nici n-ar avea cum, in absenta unei legi a lustratiei, care sa puna lucrurile la punct (ea ar schimba mentalitati din mers, in sensul curateniei morale publice). Ramanem in continuare doar cu nostalgia Punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara, care daca ar fi fost pus in practica la primele alegeri libere din Romania postcomunista, din 1990, cu totul altfel ar fi aratat si mult injurata clasa politica de azi. In conditiile in care nici macar cei care au fost uneltele organului represiv al PCR, Securitatea (politie criminala politica), n-au fost inlaturati din viata publica postcomunista, la ce sa ne asteptam? Fostii nomenclaturisti PCR jubileaza, nu exista o lege care sa le interzica ascensiunea postcomunista. Mai ales ca si-a demonstrat neputinta sau reaua-credinta si celebrul Consiliu de studiere a arhivei Securitatii, un organism politic ineficient, necredibil, parazitat (format din membri trimisi de partidele aflate in Parlament, care pazesc tacit, la vot, interesele celor ce i-au investit, nu ale societatii civile majoritare). Fostii tovarasi la care faceau referire cei ce au condamnat comunismul in fata Parlamentului Romaniei isi vad linistiti de “afacerile” lor, ei ocupa prim-planul financiar-economic si politic, direct sau indirect, ei trag sforile in serviciile secrete. Insusi “fostul” Traian Basescu e incriminat indirect de acest Raport de condamnare a comunismului – si? Niciunul dintre ei nu se auto-lustreaza, democratia originala romaneasca postcomunista e benefica pentru ei in primul rand!
Aceeasi situatie e in literatura romana, fara suparare: n-o sa ma refer la mereu blamatul poet Adrian Paunescu, sustinatorul cultului personalitatii al familiei de dictatori Ceausescu, de la Revolutie parlamentar de stanga (macar consecvent, el e singurul parlamentar-scriitor care a adus un beneficiu unei parti a scriitorimii romane, inventand legea indemnizatiei de merit pentru toate uniunile de creatie si pentru sportivi; desi au fost zeci de scriitori-parlamentari postcomunisti, membri de partid de dreapta si de stanga), care-si duce crucea dupa puteri, acceptand sa fie pus la zid pentru trecutul compromitator. Ci o sa ma refer tot la mereu iubitul critic oportunist Alex Stefanescu, fost activist de presa al CC al PCR, redactor-sef adjunct la ziarul “Romania libera” (conform documentele din Cartea Alba a Securitatii), care si azi, dupa 17 ani de la Revolutie, se face ca ploua, da lectii de morala la revista-fanion a literaturii romane “Romania literara” (ba scoate si o istorie a literaturii romane de cumetrie, ea exprima exact mizeria morala in care se scalda)! Am atras atentia asupra lui si la o ultima sedinta a Consiliului USR: cum e posibil sa ocupe Alex Stefanescu o functie-cheie ca fost nomenclaturist PCR, o nulitate morala care chiar si in decembrie-revolutionar 1989 lua apararea lui N. Ceausescu? Presedintele USR, Nicolae Manolescu a ridicat din umeri: ca nu exista o lege a lustratiei care sa-i interzica... Nu zau! Dar pentru bunul simt la romani, in general, exista vreo lege? Daca Alex Stefanescu n-are bunul simt sa se retraga singur la manastire, sa-si toarne cenusa in cap, de ce USR n-are bunul simt sa-i dezavueze functiile ceausiste si sa-i retraga sefia la “Romania literara”? E execrabil ce se intampla cu Alex Stefanescu, am obosit de cand il tot arat cu degetul, el fiind un exponent nedemn al celor ce sunt condamnati automat prin Raportul impotriva comunismului, document oficial – ba ma acuza pe mine ca-l atac fiindca nu a scris despre cartile mele (Doamne fereste, ar fi o rusine sa-l trec in fisa mea biobibliografica), ba se da drept disident in studentie (ce importanta are ca ar fi avut necazuri in studentie, cand era un nimeni, daca la maturitate, ca scriitor care se respecta, cu coloana vertebrala, a fost platit de activul de presa al CC al PCR-Securitate, implicit, ca mare sef si publicist ceausist)?
Lucrurile se pot simplifica, o data ce se recunoaste oficial, cu acte: ca Securitatea a fost organul de represiune al PCR. Cei platiti de PCR au facut politie politica si au fost “securisti”! Repet, daca ar functiona bunul simt, colaborationistii comunisti (scriitori) ar trebui sa plece de la sine din viata publica. Las la o parte faptul ca noua Lege a CNSAS (ea va extinde vinovatia colaboratorilor cu Securitatea) ar putea fi de ajuns sa faca lustratie si in Uniunea Scriitorilor!

10 martie 2007. Bucuresti