Caii din Perugia, Paralela 45 - semnal editorial

Vă anunț, dragii mei colegi de literă, că a ieșit de sub tipar volumul inedit de versuri "Caii din Perugia" la Editura Paralela 45, format A5, 100 pg. Câteva din poemele din volum, nu multe, sunt postate aici (în varianta soft - între timp s-a mai revenit peste ele). Practic prima lansare a volumului de versuri va avea loc săptămâna viitoare la Botoșani, în cadrul Concursului literar și de interpretare a operei eminesciene "Porni Luceafărul", 15-17 iunie.

Aprecieri critice

Ceea ce se simte la lectura acestei cărți este că nimic nu a fost inventat. Totul a fost trăit. Autorul nu e scriitor. Este poet.
Ana BLANDIANA

Paul Gorban a mai publicat până la acest nou volum și alte cărți de poezie, prezent fiind și în antologii, îngrijindu-se cu acribie și de poezia altor poeți, editând, în acest sens, o monografie dedicată operei lui Grigore Vieru. Pasul pe care poetul îl face cu această nouă carte spre o poezie descriptiv-demitizantă, orientată spre un alt spațiu existențial, dovedește capacitatea acestuia de a privi detașat spre zone de introspecție nelimitate. Astfel poezia lui nu se aseamănă cu a confraților de promoție. Are aerul unei false calofilii, ușor estetizantă, conotativă, sinceră, iscată din nonșalanță și reală știință a tehnicilor necesare discursului poetic de acest tip. Conștient de pericolul unei precoce manierizări, în același registru, poetul știe să diversifice fondul ideatic și consistența substanței poetice, folosindu-se de un limbaj ce abundă în combinații de cele mai multe ori insolite, chiar dacă dominate de simplități evidente, nu de simplisme deranjante. Cartea, din acest punct de vedere, are o unitate susținută de cele trei paliere, gândite ca o adevărată arhitectură interioară într-un peisaj dacă nu exotic măcar din altă lume, reală și mitologică. Caii din Perugia sunt tropii pe care Paul Gorban i-a înhămat la o caretă de lux.
Gellu DORIAN

În 2004, când campania editorială „Votați literatura tânără” a lansat puternicul val de tineri prozatori, am crezut că s-a cam terminat cu „poezia la Iași” și poate nu doar aici. Însă poezia nu se lasă! Era doar ascunsă precum ghioceii sub zăpadă și avea să izbucnească sub chipul unui nou val liric, la fel de bogat și exuberant precum cele apărute de la 1980 încoace. Cumva simbolic, ca un fel de vârf de lance, în același an, debuta Paul Gorban, cu volumul Primul val. În timp, s-au adăugat valului George Serediuc, Matei Hutopila, Andrei Crețu, strămutat la Bacău, și destui alții. Dacă debutul a fost unul relativ timid, volumele următoare – Pavilioane cu ruj din 2010 și Submarinul Karmei din 2011 – aveau să confirme un poet cu un puternic talent nativ, cultivat și imaginativ. Cred însă că Paul Gorban a trecut, cu volumul de față – superb titlu, Caii din Perugia –, la un alt nivel, a atins maturitatea lirică deplină. Cred că, de acum, nu mai este cale de întoarcere! Mai bine decât în oricare din cărțile anterioare, în această carte, sunt excelent puse în valoare câteva din dimensiunile esențiale ale acestei poezii – amprenta prozastică a cotidianului, tendința spre meditația de coloratură lirică, o anume propensiune către „exotism”, nu în sens strict geografic. Aceste dimensiuni se manifestă când aglutinat, când în fuziune, ceea ce aduce un binevenit aer de diversitate stilistică. Paul Gorban și-a găsit bine drumul în poezie, îi doresc să și-l păstreze cât mai drept de acum încolo!
Liviu ANTONESEI

În jurul unui element de bestiar fabulos aproape uitat astăzi, Paul Gorban coagulează fantasme (post)oedipiene, nostalgii biografice, reverii culturale, chiar și reflecții internautice. Indiferent dacă este sau nu tratat cu obișnuitele cerneluri suprarealiste ori expresioniste, amestecul se recomandă drept forfotă intimistă autentică: „N-am fost niciodată atât de implicat/ în inima mea”, ne anunță cu sfiiciune onestă poetul, după care își înscenează viziunile similionirice complicate, când delectabile, când neliniștitoare, când gracile, când ponderoase. Dar chiar și în cazul în care fața aurorală a lirismului său se crispează deprimist, pânza freatică a discursului nu răbufnește la suprafața poematică decât aburi mirosind a tămâie…
Emanuela ILIE

Poezia lui Paul Gorban este doldora de întâmplări și de cuvinte, fiindcă e scrisă cu bucurie și din plăcere. Tocmai de asta cartea sa are vitalitate și emană o energie literară precum puține „surate” o fac. E o poezie ca un pahar cu vin sec, roșu: chiar în timp ce îl bei, te tonifică, te tulbură, te revigorează. Lucrează cu spor în inima și în mintea ta. Gorban e autentic, nu se chinuie să-și găsească vorbele și să le stoarcă, apoi, până iese din ele un lirism uscățiv, căznit, ce abia se... ține în viață. Iată că poezia poate să nu fie doar tristă, plângăcioasă, lividă la față și cu ochii băgați în fundul capului, ci este și ca o herghelie de cai liberi și puternici.
Robert ȘERBAN