poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3642 .



Will Self, Cucul și pupăza sau despre "oroarea ascunsă în sânul cotidianului"
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pericle ]

2012-04-11  |     | 



După propriile-i cuvinte, Will Self, scriitorul britanic născut în 1961, este dependent de literatură, care dependență înlocuiește o alta din adolescență, aceea de droguri, dar o dependență de literatura de calitate, aceea care ilustrează preocuparea pentru „oroarea ascunsă în sânul cotidianului” (Will Self).

Desigur preocuparea față de „oroare” nu este prin sine un atribut al calității, dar scriitorul britanic dovedește cu prisosință că, în mâna unui profesionist, oroarea poate deveni productivă și relaxantă. Este un bun câștigat pentru oricine ia în mână o carte scrisă de acest autor, imposibilitatea lăsării ei deoparte cu metamorfoze benefice pentru minte și inimă. S-ar putea spune, că oroarea este aceea a gândului că trebuie să te desparți, pentru ore și ore, de această carte și de ce nu de această literatură! Pentru că Will Self nu este autorul unei singure cărți despre „oroarea ascunsă în sânul cotidianului” și mă refer aici concret la o altă carte aparținându-i și scrisă pe aceleași coordonate, Mărețele maimuțe, tradusă și la noi și apărută la Editura Polirom.

Cucul și pupăza, Editura Polirom, 2007, acționează asupra acelor subsoluri ascunse în ființa umană, făcând-o (făcându-i pe cititori) să realizeze cu stupoare că lucrurile pot să fie și altfel față de cum s-au obișnuit, în mod banal, cotidian. O dată cu metamorfozele care se petrec în substanța cărții, a faptelor prinse în rețeaua epicului, apare o metamorfoză în conceperea structurii realității, care poate, uneori, trezi mai mult decât un simplu frison.

Cartea se compune din două romane, aparent (o aparență reală de fapt, dar nimic nu ne împiedică să-l bănuim pe autor că asta a și dorit, o aparență de disjuncție) separate: prima, o „nuveletă” (cum o numește Self), Cucul, a doua o „farsă” (din nou glasul autorului dixit), Pupăza. Această împărțire era necesară și în logica metamorfozelor care se petrec și în travaliul înfățișării „ororii”, a scoaterii ei din „sânul cotidianului” și promovării ei într-un alt fel față de cum ne-au obișnuit televiziunile ahtiate de senzaționalul ororii spectaculoase, morbide sau stupide.

În Cucul, este vorba despre o tânără londoneză, obișnuită din toate punctele de vedere, casnică, dar cu o căsnicie plictisitoare, în care rutina și... ruina par a-și arăta, nu colții, ci cojile uscate, așa cum este ea uneori în ceea ce ține de manifestările organice ale intimității feminine, în condițiile indiferenței bărbatului pe care, dintr-un imbold de moment și l-a ales drept soț. După un sfârșit de adolescență și un început de tinerețe în care s-a manifestat atrasă de irezistibilul spirit de turmă, după party-urile asezonate cu băutură din belșug și uneori cu droguri ușoare, după o încercare de a-și continua studiile superioare la un colegiu unde urmase o treime dintr-un curs de sociologie, abandonat în momentul în care și-a descoperit Bărbatul, Carol este acum o femeie cuminte. Cursul de sociologie, așa trunchiat cum fusese, îi oferise cel puțin un bagaj lingvistic suficient de închegat pentru a-i permite să vorbească despre sentimentul de alienare în termenii jargonului feminist, dar a trece de la gând la vorbă era o întreprindere istovitoare. Un soț alcoolic, din ce în ce mai dependent de alcool, din ce în ce mai indiferent față de femeia sa, care îi oferise acesteia un singur moment de extaz sexual, înainte de căsătorie, acela care o determinase pe Carol că el este alesul; un soț care are acum frică de sex, de actul sexual în sine, fiind convins că, fie este incapabil să-l susțină psihic și fizic, fie trăind cu oroarea (mai simplă, umană, adevărata Oroare încă nu a apărut) că nu se ridică la standardele pe care le impunea realitatea cotidiană.

În această stare, în care Carol este incapabilă să se revolte împotriva acestei „vieți sexuale spârcâite și prozaice”, în care soțul ei Dan își face curaj să abordeze actul sexual ca pe o „urcare la bord”-ul unei corăbii („Te deranjează dacă urc la bord în seara asta?” sau „Ce-ai zice de o abordare în seara asta, draga mea?”), o urcare după care „amândoi aveau parte de o călătorie scurtă”, cotidianul banal începe să devină din ce în ce mai ambiguu, ambivalent, căpătând încet, încet caracteristicile ororii dezvăluite, înfățoșate.

Oroarea apare din transgresarea banalului, vulgarului, chiar trivialului, în anumite grile de valori etice: Carol, lipsită de intimitatea soțului, începe un exercițiu derulat inițiatic, de autostimulare erotică. Aici apare acea poartă care este folosită cu abilitate de către Will Self, poarta sexualității care deschide această cutie a Pandorei de unde va sări chiar în fața cititiorilor, pe neașteptate parcă, din această desfășurare, lipsită într-o accepțiune general valabilă, de surprize, Oroarea; care și ea este una legată de sexualitate. Dar pentru că literatura de pe toate meridianele și paralelele mapamondului și-a tot exersat de-a lungul timpului, din Antichitate și până în aceste timpuri postmoderniste, abilitățile de a face tot felul de matrici combinatorii, combinații de n luate de câte n, scriitorul britanic trebuie să găsească altceva. Și așa cum a făcut-o și în Mărețele maimuțe, o face și acum: îi atașează dintr-o dată, fără a ne preveni prea mult, lui Carol un penis!

Carol descoperă mai întâi un „ghemuleț” de carne, intră la bănuieli, se informează empiric, este speriată, îngrozită, dar nu apelează la un medic, specialist sau nu. Eu, cititorul sunt deja terifiat că personajul acesta, care de voie de nevoie s-a lipit, prin drama sa, de mine, o va păți: un cancer (în cel mai rău caz), o operație, etc. însoțite toate astea de sfâșietoare drame! Parcă nu asta am citit mai devreme în romanul citat mai sus, o satiră atât de densă și de inversă față de ceea ce știm, încât nu-mi vine să cred în spiritul tragic al lui Self. Și bine fac, deoarece el nici nu are chef să mă introducă într-o oroare obișnuită, într-o oroare tragică, într-o oroare care să-ți aducă de prima dată bila în gură. Nu, Self are un simț deosebit al ororii „ascunse în sânul cotidianului” care trebuie prezentată, dar nu lumii întregi, ci acelui cititor care e obișnuit cu lectura, nu cu frunzăreala cărților.
Penisul personajului principal al Cucului devine pe nesimțite el însuși un personaj, care va deveni fără nici o tăgadă, personajul principal. Dar pentru ca el (membrul ororii!) să se poată manifesta este necesară o întreagă regie: Dan, soțul, este convins de un bun samaritean dintr-una din numeroasele societăți anonime ale alcoolicilor (bun samaritean, pentru că spune la un moment dat Will Self, pe urmele lui William James, „singurul leac pentru patima alcoolului este patima religioasă”), să participe la ședințele societății pentru a se lăsa de băut, ceea ce și face. Pentru cea mai mare parte a timpului care i-a mai rămas de trăit! Bunul samaritean, numit în „nuveletă”, Dave 2 sau Hobbes crede că este datoria lui misionară salvarea lui Dan și intră în familia acestuia dintr-o dată, intrarea lui fiind de natură să ofere autorului acea cale de care avea nevoie pentru a duce acțiunea la apogeu. Penisul lui Carol crește, se transformă dintr-o jucărie minusculă, într-un instrument viabil, iar orice instrument viabil are nevoie să-și dovedească sieși (devine personaj principal), dar și proprietarului lui că a apărut pentru a satisface o necesitate. Carol, proprietara acestui instrument îl folosește chiar pe soțul ei, îmbătat pentru ultima oară, violându-l homosexual (chiar dacă proprietara era femeie). Ce ne spune Self: „Ideea că poată să i-o tragă lui Dan, să-l penetreze cumva, o făcuse agresivă, o transformase într-o violatoare”.
Aici cred eu că oroarea se dezvăluie în adevăratele ei dimensiuni și când spun asta nu fac nici un joc de cuvinte. Oroarea nu este penisul și nici chiar folosirea lui în acest mod, ci metamorfoza la care asistăm, metamorfoza femeii. Agresivitatea, care apare dintr-o situație cotidiană, fără nici o legătură cu această situație, (oare?), crima (îl ucide pe Dan), înșelarea (îl determină pe Dave 2 - bunul samaritean să-și uite crezul, dându-l pe mâna poliție drept criminalul lui Dan, după o serie de manevre de „muls”), toate acestea ieșite de niciunde și mai ales ideea pe care ne-o aruncă nouă în față autorul, că lucrurile s-ar putea întâmpla așa, aceasta este „oroarea ascunsă în sânul cotidianului”, oroare care acum se alăptează pe ea însăși!

Poate că am putea spune după ce am citi toate astea: da, într-adevăr, Self a reușit un tur de forță, în puține cuvinte, într-o simplă „nuveletă” să ne ducă într-o lume a posibilului „foarte probabil”, dar acum revenim din carte, ne întoarcem la obișnuințele noastre zilnice, ne revenim de pe urma cunoașterii ororii. Gândul este greșit de la un capăt la altul! Povestea aceasta a lui Carol și a faptelor ei, a manevrării de către ea a instrumentului terorii, capătă din ce în ce o mai mare credibilitate. Noi suntem aidoma personajului care ascultă această poveste, spusă în tren de un vecin de compartiment, pe care îl ascultăm plictisiți, dar căruia nu i ne putem sustrage. Oroarea celor relatate ne atrage, ne ține pe loc, iar de la un moment dat suntem implicați într-un mod terorist în oroare: povestitorul, un presupus profesor, este de fapt Carol (o Carol după mai mulți ani), care ne violează, iar nouă ne place! Ne împinge oroare cu forța pe gât (iarăși, nu-i nici un joc de cuvinte), iar nouă ne place atât de mult încât nici prin gând nu ne trece să reclamăm faptul la poliție! Ne place pentru că oroarea nu mai ține de lumea oamenilor, ci de o altă lume pe care nu oputem concepe, iar ceea ce este de neconceput, nu ne înspăimântă, nu ne încântă, doar ne transformă în sensul în care ea există și asta și pentru că o dorim! Iată ce spune un presupus detectiv, imaginat de Self în ultimele rânduri ale nuveletei, despre viol: „- Acum să fim serioși, tinere. La ce te aștepți dacă te aventurezi singur în noapte, îmbrăcat așa și cu fața asta, comportându-te așa cum ai făcut tu? Nu vreau să te descurajez, există dovezi palpabile, dar cred că trebuie să fii pregătit pentru ce vor spune oamenii. Fiindcă bănuiesc eu că vor ajunge la concluzia că ai căutat-o cu lumânarea. Chiar voiai să îți facă cineva felul... Exact asta capeți dacă stai și caști gura la cuci... și pupeze...”.

Stând și eu și căscând gura la cuci, mi-a fost imposibil să nu casc gura în continuare (a mirare mare!) și la „farsa” Pupăza din partea a doua a cărții.

Acum cititorul cronicii de față, trebuie să-și asume și oroarea continuării acesteia, pentru că, așa cum eu am bănuit citind cartea, există o continuare (chiar dacă în aparență nu), iar aceasta nu în sensul menținerii personajelor sau a continuării, chiar și cu alte personaje, a aceleiași povești, ci în sensul yang și yin-ului, adică a complementarității contrariilor. Will Self duce oroarea mai departe, ne face să acceptăm că lucrurile pot să creeze metamorfoze inverse. Iată cum începe „farsa” pentru a nu mai pierde timp eu, cu divagațiile mele: „Bull, un tânăr masiv, cu greutate, descoperi într-o dimineață că, în timpul somnului dobândise o nouă caracteristică sexuală primară: pe scurt, un vagin”.

Desigur, veți zice, așa cum am zis și eu până aici, până când încă nu începusem fraza următoare, ei și ce-i cu asta?! Există femei, care sunt bărbați în stare latentă și există bărbați, care sunt femei în stare latentă și la un moment dat apare transformarea. Ce îmi spune Self, trimițându-mă într-un teritoriu al ororii pe care nu-l cunoscusem până atunci: „Vaginul se afla pitit în scobitura moale, mărginită de tendoane, din spatele genunchiului său stâng”. Dacă anomalia mi se prezenta, ca în Cucul, într-un ambalaj anatomic acceptabil de către universul meu uman (de civilizație, de cultură), nu ar fi existat acea tresărire și revenire plină de stupoare, pe care am avut-o la șocul cu fraza citată mai sus. Încercările lui de a eluda realitatea, de a ascunde chiar și față de sine adevărul, pe care în subconștient îl știa, ascunderea intenționată (și interesată) chiar de către medicul său Andersen (Alan) Margoulies a faptului că în spatele genunchiului nu era o rană făcută la rugby, ci un vagin, capotează în final într-un act sexual dirijat de către medic spre vaginul lui Bull, un act sexual cu toate ingredientele lui reale și imaginative ale autorului Will Self!

Oroarea este aici greu de acceptat în primul rând de Bull, împricinatul, cel care indirect ne oferă o posibilă explicație despre cauza cauzelor: un fel de blestem pe care un umorist specialist în bancuri cu vagine, Razza Rob, îl aruncase la adresa lui, nesuportând plecarea acestuia înainte de finalul numărului său. Scena se petrecuse așa: „- Hei! Tu de colo! Strigase Razza Rob pe un ton ascuțit. Bull decisese să nu se întoarcă. - Da, tu de colo! Razza arăta cu degetul la spatele lui Bull, aflat în retragere. Câțiva indivizi din public evaluau deja potențialul de participare al acestuia. - Cum se cheamă un bărbat care are o p... (vagin) în dosul genunchiului? Un murmur intrigat se ridică din public. Bull simți cum i se înroșesc de rușine vârfurile urechilor. Între el și noaptea suburbană nu erau decât doi tipi cheli, purtând cămăși identice, cu mâneci scurte și buzunare în carouri. - Să mă ia dracul dacă știu, prietene, dar tre’ să te faci frate cu dracu’ până treci puntea, nu?”. Nici măcar Bull nu acordă vreo importanță acestei scene și nici Self nu o aduce în discuție în mod insistent, dar este evident că aici a început să acționeze oroarea, care l-a afecta în primul rând pe el, apoi pe Alan, apoi pe o prostituată transsexuală și apoi pe noi, cititorii.

Alan, medicul, cel care pozează în „martir”, în „sfânt”, cum îl caracterizează pacienții săi, are și el obsesiile sale sexuale, cele care-i vor crea drum către „aventura” cu spatele genunchiului stâng al lui Bull. Dar, o dată faptele încheiate, își ia mâna (și la propriu și la figurat) de pe Bull. Bull rămâne gravid, pleacă în S.U.A. unde avea să nască un băiat, foarte de gașcă mai târziu! Bull s-a făcut frate cu „dracul”, dar a creat un înger!

În Pupăza Will Self, completează așadar conținutul și spațiul existențial al ororii, o face să-și încheie ciclul (iarăși nu este un joc de cuvinte) Oroarea nu se transformă, ca în Cucul, în teroare, ci îl îmblânzește și mai mult pe blândul Bull. Îl feminizează și-l face să accepte starea sa fără violență, ci dimpotrivă îl face creator de viață, nu ucigaș, precum Carol. Cred că aici stă caracterul ambivalent al ororii și faptul că dorindu-ne oroarea o vom avea negreșit, dar problema existențială care apare, este cum o îmblânzim pentru a ne păstra calitatea de oameni și mințile intacte. Self ne oferă variante de soluționare a acestei probleme; rămâne în sarcina cititorului alegerea!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!