Păpuși - volum debut - Alexandru Gheție

La editura A.T.U. Sibiu – Hermannstadt a apărut volumul de debut (poezii) Păpuși, al poetului Alexandru Gheție.

Prefața: Florin Caragiu
Coperta IV: Felix Nicolau, Liviu Ofileanu






Chipul dintre a fi și a nu fi
„Gândurile/ aveau o inimă a lor cât un ceas de mână” (eu n-am mai iubit niciodată), citim în volumul „Păpuși” (ed. ATU, 2011), ce marchează debutul lui Alexandru Gheție.
Tânguirea în urma iubirii pierdute și recompunerea ei imaginară stau în centrul desfășurării poemelor. Între a fi și a nu fi se manifestă erosul învăluind un chip: „muzică și struguri între ideal și real/ palma ta albă coapsele sânul/ doar tu între sunt și nusunt” (poem scris în cadă), ca un aluat ce face să dospească universul imaginar: „îmi leg nesomnul de tine./ frământ între palmă și sân chipul tău./ pașii tăi. până te aud sosind./ ca pe un aluat care acoperă camera./ orașul. galaxiile” (al doilea poem cu bloody mary).
Ruptura e – dintru început – deja întâmplată și ireversibilă, dar figura iubită rămâne prezentă prin durerea care iradiază din absența ei. Singurătatea e semnul însuși al acestei absențe, în care tensiunea erotică crește până aproape de pragul unei implozii.
Singurătatea e liantul imaginar al entanglement-ului erotic între „particulele” de prezență ce comunică de la distanță: „singurătatea mea din camera cu pereți galbeni/ seamănă cu singurătatea prin care te plimbi/ chiar acum de la oglindă la ceainic (…) singurătatea ne-a legat pe toți între/ cer și pământ” (poem singur cu milena). Singurătatea este substanța de contrast ce descoperă riscul suprafiresc al iubirii, o dată cu înaintarea până în tărâmul morții: „ce tare ar fi o groapă comună/ în care să nu mai fiu singur (...) și frică mi-ar fi doar să te iubesc” (poem de alungat singurătatea). Căutarea prin întuneric capătă inflexiuni orfeice: „singurătatea e pătura care mă ține departe de/ moarte (…) te sun, milena, / doar să-ți aud vocea/ cum se strecoară prin întuneric (…) da/ există noaptea/ chiar înainte de somn” (1001 de nopți). Poetul traversează un labirint în care trauma erotică se compune cu cea a copilăriei: „vrei să țipi să fugi te ascunzi în/ brațele mamei cerul apasă îngenunchezi/ îți simți umerii zdrobiți cu limba învârți/ pe cerul gurii uimirea și spaima/ copacii miros a moarte/ mama atinge cu buricele degetelor perfuzia” (mda, îmi închipui singurătatea o găleată/ cu apă limpede dintr-o fântână care s-a coborât/ adânc în tine/ cumva).
O absență mult mai profundă – posibil efect al erosului claustrat în imanență – subîntinde ruptura instaurată: „cauți fericirea cu buricul degetelor/ pe fața mea au rămas tatuate mișcările tale/ iei capul în mâini te ghemuiești într-un colț/ plângi îți înfigi dinții în genunchi țipi surd// ca și cum/ tu femeie perfectă/ n-ai fi fost niciodată iubită” (ca și cum linia vieții din palmă s-ar prelungi în țărână). Granița subțiată dintre normalitate și nebunie e intens capilarizată de conexiuni între diferitele straturi de viață și lectură: „mă gândesc la hansel și gretel la copii orfani și/ la grimasa tatălui când mi-a spus că o părăsește/ pe mama că o să fie totul ok cu mine (...) dacă fac un duș (…) poate cade de pe mine toată singurătatea asta/ care intră prin piele ca o andrea să/ împletească ochi cu ochi imaginea nebuniei” (șase mai).
Pe lângă singurătate și întuneric, frică și nebunie, întâlnim repetat motivul porții: „sunt o poartă/ prin care treci mereu cu/ privirea în pământ gânditoare/ și rece ca o furtună de/ zăpadă” (poem singur cu milena II). Poarta exprimă tocmai circulația sensului peste barierele fizice și chiar psihologice, printr-o putere a spiritului de a invoca și a sesiza „prezența în absență”, sau conlocuirea misterioasă între sine și alteritate: „tu ai fost poarta prin care fugeam/ să aprind stelele/ noaptea trecută n-a fost nicio stea/ bezna curgea în beznă/ dar am plecat” (și râd pentru că fericirea e atunci când râzi).
Fuga de sine „pe motocicleta albastră” e axa imaginară a imposibilei revederi: „să fugim nebunește de noi pe motocicleta/ albastră” (nu trebuie să mă iubești); „ți-am citit ultima poezie. să știi/ chiar dacă nu vreau să te mai văd niciodată/ mi-ar prinde bine să gonesc nebunește/ cu motocicleta albastră” (SMS).
Un alt motiv specific este cel al rotirii, prin care erosul lovit de înstrăinare se reîntoarce în adâncul – cosmicizat – de suflet: „treci la o cafea la un ceai? te invit la dans/ și îți jur ile că dacă ții ochii închiși/ te rotesc de jur împrejur până la inelul lui/ saturn” (să-ți povestesc despre mine milena/despre diminețile mele/ sau pur și simplu despre statul la semafor/ muzica pe care o ascult în mașină). Timpul – în același cadru – apare ca un proces de developare a chipului: „cum s-au mai rotit anii prin noi/ ochii tăi sunt tot mai frumoși/ uimitoare hăuri în care mă scald” (adânc).
Imaginea sinelui apare ca un negativ din care țâșnesc străluciri abisale: „nu mă uit în oglindă am/ un singur rând de haine toate negre toate așezate/ pe umerașul din hol. pare a fi crescut pe sub ele o/ altă carne acum iar silueta aceasta păzește zona/
alunecoasă dintre in și out// deschid fereastra doar să mai iasă din noapte (...) îți privesc buzele (…) se mișcă/ ușor ca și când mi-ar trimite camioane de păsări/ carbonizate” (fericirea e atunci când râzi).
Descinderea erosului în zonele de adâncime ale ființei se reflectă în figurile enigmatice ale fântânarului și groparului. Dacă, pe de o parte, „fântânarul știa/ a simțit ceva când a scos apă/ când și-a adăpat/ groparul” (acolo nu se ascultă old rock. nici nu se dansează), pe de alta, „în ochii tăi a privit groparul/ să vadă cât de adânc să sape/ până la mine” (acolo nici păsările nu se avântă).
În vecinătatea faliei existențiale, moartea apare în registrul deja întâmplatului: „când/ am murit mi-am simțit corpul greu/ ca un drob de sare ca un os de statuie (…) ca o/ pleoapă enormă” (când am murit I).
Sufocarea sub imperiul unei imanențe supuse entropiei e, într-o scurtă străfulgerare, surmontată de viziunea asupra judecății, descoperire în care dragostea apare ca foc mistuitor, într-o revărsare universală ce trimite gândul la slava divină: „focul e singurătatea cusută de sobă/ focul pleacă din tine acum (...) dragostea e atunci/ când se lipesc toate/ pustietățile într-un bulgăre clocotind// în el se aruncă trupuri/ încolăcite și goale/ ca pentru judecată// dragostea e atunci când nimic nu se consumă/ doar vina păcatul și moartea se mistuie// și curg// ceara unei lumânări/ sub marea/ flacără” (poemul pe care ți l-am scris ieri ).
De aici, nostalgia paradisului ca un contrapunct la sentimentul de claustrare într-un univers – de consistența umbrei – ca și contractat de durere: „e un colț de rai aici dar brusc țâșnesc/ siluete din parchet umbre unduiesc pe tavan/ și pereții se înghesuie în mine (…) nu îmi e ușor să scriu așa/ și nu văd rostul acestui jurnal de august/ acest monolog fără noimă/ și totuși pentru mine/ august e doar durere” (jurnal de august).
În volum se ciocnesc tendințe contradictorii, ce manifestă o stare post-traumatică. Pe de o parte, un puternic câmp inerțial de reactivitate comună psihologică (câmp care – trebuie să spunem – apare rezistent în raport cu esteticul, și chiar, prin exces, îi dăunează, aplatizând pe alocuri textul) împiedică eliberarea creativă, imaginativă, a energiei lingvistice, cuvintele neizbutind să decoleze estetic sau să-și găsească o localizare cu funcționalitate artistică. În asemenea condiții, textul riscă să piardă pe drum din forța genezică proprie artei veritabile și să ajungă un fel de „natură second-hand”. Cam pe aici eșuează, în genere, tentativele de naturalism ce suprapun, în artă – de cele mai multe ori sub presiunea unei maniere a vremii – psihologicul mundan cu esteticul.
E un risc, însă, în mare surmontat, remarcându-se prezența unui filon autentic și original de sensibilitate creativă, care dă măsura talentului artistic al autorului. Imaginea pătrunsă de nostalgie din poemul ce dă titlul volumului prezentifică poetic o lume a infinitei deschideri a posibilului: „am găsit o poză cu tine,/ elena/ de atunci, de pe vremea când și păpușile/ puteau iubi”, fie și transversal realității curente și, deci, în retragerea chipului: „cel puțin pozarul avea fața ascunsă în palme” (păpuși).
În inima „cât un ceas de mână” a gândurilor se aude bătând Poezia, ceea ce face prezentul volum de debut demn de luat în seamă.
(Florin Caragiu)



"Păpușile lui Alexandru Gheție par culese din toate colțurile vieții, conform unei estetici funcționale „între iubire și spălatul la bideu”. Imaginile sunt diverse: o poetică metaforică, dar mai ales vizuală. Mental vizuală, căci mare din peisaje sunt viziuni, iar viziunile sunt puternic infuzate de ingrediente culturale. Însă impresia care m-a marcat după lectură este intensitatea simțirii. Căci poetul scrie despre dragoste și singurătate, despre inabordabila, dar și sufocanta Milena. Disperare, dorință și plictis stimulate, minimalism casnic amestecat cu o tensiune incandescentă. Un poet care rămâne tăios și în plictis nu e puțin lucru! Pentru că plictisul derivă din imperfecțiunea și delăsările lumii. De unde și poemele scrise în variante, așa cum își picta Cezanne peisajele montane. Lumea trebuie refăcută și rerefăcută cu ajutorul poeziei. Singura cale de mântuire din înmuierea globală."
(Felix Nicolau)



"Gesticulațiile subiectului – mixajul de melancolie și ironie dau nota acestui biografism caracteristic poeziei românești de la optzeciști încoace, dar fără a deborda printr-o tematică „de nișă” sau abuz de cultism precum la generația invocată – Alexandru Gheție scrie deocamdată pe o singură temă, cea mai veche și esențială – dragostea de femeie, de viață, de text etc. Vorbim de un autor sensibil și care se străduiește să pară dur fără a reuși mai mult decât un scrâșnet efemer, căci în poemele sale tandrețea și tonul ușor afectat dețin controlul asupra emisiei pentru a-l implica astfel și pe cititor. Trebuie să fii surd să nu vibrezi la textele care își fărâmițează personajul în bilețele de hârtie, jucându-și sentimentele la o „ruletă rusească” a unei rubrici matrimoniale – o caracterologie ad-hoc a speței feminine pentru a obține dubla deschidere a sensului, deziderat atins de o poezie ostentativ aplecată asupra plăcerii textuale: „am ciopârțit toate femeile și a apărut ea / un amestec de carne oase lacrimi țâțe / un ceva plăsmuit practic din mine”."

(Liviu Ofileanu)