poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3549 .



Visul
scenariu [ Teatru ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [TeeaEliade ]

2009-01-10  |     | 





Personaje:
Omul în rol de om
Închisoarea: visul său

Actul I Trezirea

Scena I
(o închisoare destul de întunecată. Lanțuri ce zdroncăne cumplit. Un om legat, aproape gol, doarme. Liniște perfectă)
Omul: Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaah! (urlând teribil) Unde mă aflu? (trezindu-se, urlând cat îl țineau plămânii, mișcându-și mâinile și picioarele puternic, făcând lanțurile să scoată sunete puternic ascuțite) Unde sunt? Ce e cu mine? (temperându-și vocea, oarecum mirat) Ah! Lanțuri! Dar ce am făcut? (cu naivitate) Cred că am dormit! Dar atât de muuult? Cât o fi ceasul? Parcă aici, timpul nu mai trece de o veșnicie...… . Credeam că am murit, atât de mult am visat! Oare mai e timp? (cu glas sigur pe ceea ce spune și hotărât) Mai e timp, cum să nu mai fie, de parcă timpul s-ar sfârși cu noi! Sau poate...…(profund neîncrezător în ceea ce zice) dacă tot ce spun acum, defapt visez și tot ce am visat, spun acum, și dacă, numai dacă, prezentul e vis și visul meu e o realitate? Dacă am murit și ăsta e iadul? Nu, nu n-am murit pentru că simt frig și spaimă și nu sunt eu.… Dar ce vad eu acolo? Raiul se deschide?
(o mică fereastră se deschide în ușa închisorii și prin ea pătrunde o slabă lumină)
Un alt Om: (cu voce dură) Masa! (ușa se închise)
Omul: Ce masă? Pot să-mi mănânc propriile vise? (dezamăgit cumplit) De ce mi-ai închis poarta? Crezi că în întunericul acesta negru pot fugi? De ce nu te gândești că evadarea este imposibilă? Tu crezi că poți scăpa? (filosofic și încrezător) Te înșeli! Dacă prea multă lumină mă orbește? Nici unul nu scapă și tu crezi că ești diferit! Tu crezi că eu, Omul mă pot hrăni cu vise! Chiar de ar fi ale mele, tot nu m-ar sătura!

(Încearcă să se ridice și vede că se află în lanțuri)

Omul: (nervos) M-ai pus în grele lanțuri, ah, de parcă aș fi o fiară! Dar știu că fiară ești de fapt tu, tu care vrei să mănânc vise! Profanatorule! (calmându-se): Mi-e așa foame! Cred că totuși am dormit prea mult! (se ridică, ia pâinea neagră și cana cu apă murdară din care mănâncă și bea cu poftă) Dar, știu că îmi era foame! Ce bune sunt visele, și cât de bine e să te hrănești!
Omul: (încrezător) Acum, când mă simt gata, stau să văd, mai pot eu oare să mă trezesc? (se întinde pe lespezile de piatră din încăpere și adoarme)

Scena II

(un birou, un om dormind cu capul printre hârtii, un telefon celular care începe să sune)
Omul: (răspunzând morocănos) Daa? Cine e? Da, dragă…! Nu, sunt la serviciu...… da, spune….... sigur... …nu, nu, adormisem puțin…... . Cum? Da, bine, când ies trec și pe acolo…. Ce îți trebuie? ”The interpretation of dreams” -Sigmund Freud! De ce? Aaa! Bine, bine! Te sărut!
Alt Om:(poate să fie același din prima scena: alte măști, aceiași oameni) Gata articolul?
Omul: Articolul? (foarte încurcat) Care articol?
Alt Om: ( cam enervat) Cum care articol? Nu spune că iar ai adormit și nu ai scris nimic? Dar tu ce faci noaptea? (din ce în ce mai nervos) Adică noaptea te iubești, te plimbi, sau ...-la naiba!- ce faci… Și ziua vii aici ca să dormi?!(aproape furios) A câta oară te găsesc dormind? Vrei să te dau afară?
Omul:(cu naivitate) Doriți o țigară? Sau poate vreți niște prăjituri, lapte!
Alt Om:(uimit de calmitatea cu care omul a primit criticile) La dracu! Eu mai am puțin și te concediez și tu... ție puțin îți pasă! (temperându-se) Dă-mi o țigară!(așezându-se)
Omul: (cu amabilitate) Poftim! Iar de articol pot să vă spun că e gata...…
Alt Om : Și de ce nu spui așa? (ușurat) Mă lași să fierb aici!?
Omul:( cu naivitate) …...decât pe jumătate!
Alt Om:(fără a-și da seama, fumând cu poftă) Da, bine! (realizând ce se întâmplă, ridicându-se de pe scaun, enervat, și stingând țigara violent aruncând-o pe podea) Fii atent la mine! La ora 8 vreau să am pe birou editorialul de mâine, că altfel te dau afară! Te dau afară! Înțelegi ?
Omul:(vorbind ca pentru sine) Desigur, mai e timp! Nu degeaba s-a născut timpul înaintea noastră și nu noi înaintea lui…


Scena III

(pe o bancă în parc doarme un om. Are un costum șifonat, pare murdar și destul de sărac)
Omul:(trezindu-se) Ce frumos am visat…! Se făcea că eram și eu iubit, aveam un rost al meu… (se dă jos de pe bancă, se așează turcește)
Omul: Dați-mi și mie un ban, dați-mi și mie un ban!... (reflexiv și trist) Am fost și eu cineva într-un vis, un vis frumos și acum... .… (o domnișoară elegantă, îi întinde un ban)
Omul:(cu deosebită resemnare) Nu, mulțumesc domniță! Nu vreau vise, nu mai vreau! Toată viața m-am hrănit cu vise…. Prea mult, prea mult, vreau să mă trezesc…!
Domnișoara: Ce este viața ta, ce e viața mea? (către public) Ce știți voi? (strigând) Ce știți voi?
Omul: (cu melancolie în glas) Sunteți așa tânără…! Așa frumoasă!… V-am visat o dată!… Nu-mi mai aduc aminte...… Dar știu că eram fericit... .…
Domnișoara: (se apleacă și se așează lângă omul trist) Mai vorbiți-mi! Ador felul în care vorbiți… (cu admirație și entuziasm) Sunteți așa de înțelept!
Omul: Știi cine sunt eu?
Domnișoara: (hotărâtă) Nu! Nu știu!
Omul: (autoritar) Sunt omul pe care l-ai visat aseară!
Domnișoara: (se încurcă puțin, roșește ușor, încearcă să-și aducă aminte, scutură din cap, iar apoi izbucnește) Nu, nu poți fi tu acela! Nu, nu poți tu să fi în acel loc! (se ridică, nervoasă și extrem de speriată, încercând să fugă, dând mereu din cap) Nu, nu, nu e adevărat!
Omul: (prinzând-o de mână gentil, ridicând din ce în ce mai mult tonul și aprinzându-se pe parcursul argumentației) Gândește-te! Altfel nu se putea! Nu ești tu cel care controlează viața ta! Om prost, crezi că tu poți schimba lumea? Te crezi prea puternic! Tu nici măcar nu îți poți controla visele și te crezi nemaipomenit! (domnișoara se întoarce, ascultă uimită) Tu te amăgești cumplit că voința ta te conduce, însă nu vezi că e ceva în creierul tău ce e mai puternic ca tine! Poți fi tu ceea ce vrei în visele tale? Zi!
Domnișoara: (se întoarce la el, privindu-l în ochi) Nu totul e al nimănui, incontrolabil și trist…... (îl privește și îl sărută)
Omul: (stupefiat de gestul domnișoarei) O, vis frumos, mă înnebunești de parcă ai dura o eternitate…!

Scena IV

(Un peron de tren. Se aude sunetul de tren pornind)
Omul: (ridicându-se de pe bancă) Am visat... Doamne, cât o fi ceasul? O fi trecut ultimul tren? A trecut ... Și cum mai pot afla când ceasul meu a stat!(hotărât). Să întreb pe cineva… (un om trece grăbit prin fața băncii).
Mă scuzați: cât e ceasul?
Alt Om: A stat! (trece mai departe)
Omul: (strigând în urma celui dintâi): Și al dumneavoastră!? (amărât). Ce păcat! Uite că la asta nu m-am gândit niciodată! (cu entuziasm): Ce-ar fi dacă... dacă într-o zi ar sta toate ceasurile pe loc, nu ar mai merge niciunde timpul, trenurile nu s-ar mai mișca și atunci, dezorientat, ai întreba: Cât e ceasul? Lumea ar răspunde:” Păi nu știi că a stat! Nimeni numai știe!” (visător) Ar trebui să scriu despre ceasuri, cum s-ar revolta și nu s-ar mai mișca deloc, cum viața ar deveni doar un vis... Da! (încântat) Dacă s-ar opri toate ceasurile, omul ar trăi visând toată viața! În loc să mai ai spaime, gânduri, iubiri, ai avea cele mai frumoase vise.... Iar apoi ai muri visând! Ce frumos ar fi să mori visând. Daa... .Să dormi și să te trezești că ai murit! (uimit de ceea ce spusese) Dar cum să te mai trezești? (speriat) Dacă ai murit în vis nu te mai poți trezi! Gata s-a terminat! Ai rămas prins în vis! (aproape de panică) : Și dacă ceasurile ar lua–-o din loc deodată! Tic-tac, tic-tac... la nesfârșit.... s-ar face o larmă îngrozitoare! Și dacă ele, cu furie ar începe din ce în ce mai repede , tic-tac, tic-tac... Poate zgomotul te-ar trezi! Nu! Nu! (scuturându-și capul pentru a alunga ideea): Mai bine să nu se oprească! Mai bine să meargă în continuare. (Se uită la ceasul lui și observă că nu a stat . Ceasul acesta poate fi unul imaginar)
Omul: Uite că nu a stat! (ușurat) E timpul să treacă trenul! (apoi tulburat) Și dacă a trecut? Cum mai știi? Cum? (din ce în ce mai tulburat) De unde să știu cum se va termina? Timpul nu are un program! De exemplu cum e la teatru : azi se joac㠄Hamlet” mâine se joac㠄Avarul”, poimâine se joac㠄Iona”. Timpul nu are program ca la teatru, el e aiurea... . (Gânditor) Dar oare, timpul o avea spectatori? Eu cred că are, de vreme ce ora trenurilor a trecut și mâine sau acum se joacă Ora vieții sau Ora visului... Sau cine știe ce ora se mai joacă ... Și le-am spus de atâtea ori să pună și ei, domnule, un afiș pe ușă, să știe omul ce oră se mai joacă!


Scena V

(omul închis din scena I - urlă )
Omul: Nuuuuuuu! Nu se poate! Nu mă poți ucide! Cine ești ? Ce vrei? Ce cauți? Unde vrei să ajungi? Nu înțelegi nimic?... Chiar trebuie să explic totul ?... Chiar nu poți să pricepi? De ce, omule, de ce? (foarte obosit, trist, dezamăgit, după o pauză lungă) Atât am sperat ... să poți vedea! Să poți distinge printre umbrele pierdute în întunericul acestei închisori din creierul meu... Atât mi-am dorit : să poți prinde ultimul tren către realitate, să poți pătrunde, să nu confunzi lumina cu întunericul. Atât am vrut: să nu te mai amăgești cu vise, iar tu, tu mă omori! (Amenințător, către public) Tu, tu vrei să mă omori, dar nu oricum, (râzând) nu oricum, ci doar înfigând lumină în capul, în inima și în ochii mei ce nu vor să vadă, să audă, să simtă decât lumina blândă, caldă și plină de idei a întunericului... (Strigând) Auzi! Tu știi ce e aia realitate? Știi? Nu știi, firește că altfel nu m-ai îmboldi să sufăr ci m-ai lăsa liber s-o văd... Știi care este realitatea? Lumina galben-palidă a întunericului, asta de care îți vorbesc... Dar tu parcă nu m-ai auzi! Uite ce e! Pentru tine, pentru tine și binele tău, mă eliberez! Pentru tine, și binele tău ies din realitate: Gata cu lanțurile! (Își scote brățările de la mână și le aruncă, calm, liniștit, înțelept) Gata cu lanțurile, e timpul să ne ridicăm către abis... Hai să mergem în afara peșterii să vedem dacă lumina o să ne orbească rațiunea și o să ardă coșmarul acela căruia toată lumea îi zice realitate. Căci lumea, adică noi, nu putem distinge ceea ce simțurile ne spun de ceea ce creierul ne spune. Lanțurile ne țin. Dar acum s-au rupt. S-au rupt demult, dar nu mi-am dat seama. De fapt, niciodată voi, noi, oamenii nu ne dăm seama. Lanțurile s-au rupt, noi doar trebuie să le dăm jos, și să spunem: Gata s-a terminat! Poate astfel vă iau cu mine... .



Scena VI

(Aceeași închisoare; Omul încearcă să spargă o ușă imaginară)

Omul: (încercând): ah ce greu! Să știi că pot să ies ! (spune tare ca și când are vrea să-l audă cel ce-i adusese pâine și apă!) Chiar dacă tu nu vrei, eu am să ies! Viața ta va deveni un coșmar, dar asta datorită ție, pentru că îți dorești asta! Off... am obosit ... (se așează) ce greu e să scapi odată ce ai intrat în asta! Dar totuși, toți am intrat, doar unii pot să scape! (fascinat și foarte amuzat de ceea ce spune) La naiba cu omul! Când îți este lumea mai dragă, faci un pas, rupi un lanț și când să ieși îți trântește cineva o ușă în nas! Păi cum adică? Tu să ieși și alții nu! Ei, și cum se face că atunci când ești mic ai numai vise frumoase? Atunci nu te închide nimeni... Niciodată nu te închide nimeni... Te închizi tu singur când ești mare. (fascinat de ce spune, amintindu-și) Pescuiam odată un pește ... Și când l-am prins am vrut să-l pun să aleagă. L-am ținut bine în mâini ca să nu scape și apoi am pus marea la dreapta și acvariul la stânga, și i-am spus: „Alege! Alege să te întorci de unde ai venit sau alege acvariul!” Și peștele s-a uitat, a văzut și a ales acvariul. Apoi i-am dat drumul în încăpere și acolo a rămas. Însă așa cum el a ales și noi, peștii cei mari am ales. Și acum... (ridicându-se) hai să mai împingem de ușă, că poate, poate crapă și putem ieși (încercând) Totul e în zadar!... .(Forțând) Doamne, prost și peștele ăsta al tău! Cum a putut el să aleagă acvariul în loc să se întoarcă la libertate... (oprindu-se luminat deodată) E, da, m-a întrecut un pește... el gândea mai bine ca mine... El a găsit răspunsul. Și-a dat seama ... Nu există uși și nici acvarii, există doar apă, da, doar apă și lumină. (cu necaz) Ce pește deștept! Dar are dreptate! (trecând fără nici o dificultate)

Omul: (Uimit) Întuneric? Iarăși întuneric? (Se freacă la ochi, nu-i vine a crede) Întuneric? Nu pot să cred! Pentru asta am luptat eu? Pentru un întuneric? Și lumina? Unde e lumina care a intrat prin fereastră, unde e cel ce mă hrănea cu vise? (Dezamăgit) Nu pot crede! M-am înșelat... Săracul pește! Și el s-a înșelat... sau eu am ales prost? (Dezamăgit) Doar întuneric!(mergând dintr-o parte în alta a scenei) întuneric, întuneric și iar întuneric! Și eu care credeam ... cum am putut să mă înșel... Trebuie să existe o cale, o cale simplă, atât de simplă încât, dacă ți-ar trece prin minte nici nu ai apuca-o pentru că ți s-ar părea prea simplă... (Din ce în ce mai încrezător) Cred că am ales calea greșită de a ieși... lumea asta a fost creată în întuneric și deci trebuie să ieșim la lumină ... (Amărât că nu găsește calea) Cum? Dacă nu există uși, nu există lumină, nu există nici Dumnezeu? Nu, cred că am visat prea mult... Nu cred că e bine ce fac... Visez prea mult (Luminat) Asta e! (Vesel) Am găsit calea! Trebuie să mă trezesc! Trebuie să visez că mă trezesc!


* Sfârșitul primului act*


Actul II Coșmarul

Visul I

(o casetă cu sunete de ploaie pe fundal… plouă într-una. este o ploaie ce degradează ființa și o descompune. un om, aceeași bancă din parc, se continuă scena III dintre cei doi)
Omul: De ce a început să plouă? Simți?
Domnișoara: Nu văd, deși, parcă se aude ploaia…. Crezi că plouă?
Omul:(convins) Nu știu, dar, cred că norii se simt în noi. Plouă de când e lumea…! Poate ploaia asta îmi va spăla visele murdare.…
Domnișoara:(așezându-se pe bancă o dată cu el) Ce vise?
Omul: Visez așa…, niște vise fără sens. Uite, de pildă, într-unul din ele se făcea că… sunt ziarist! Da, eram ziarist și mă certam cu Directorul pentru un amărât de editorial…. Într-altul se făcea că sunt într-un tren, ba nu, pe un peron, mă duceam acasă, mă aștepta nevasta.
Domnișoara: (speriată) Ah! Ce vise ciudate! Vai ce m-am speriat! Cum mai poți visa așa ceva ? Cum să poți să te torturezi astfel? (cu admirație) Dumneavoastră sunteți așa diferit, așa visător, așa lipsit de viață și plin de idealuri. Eu, dacă aș fi visat asta, cred că nu aș mai fi trăit azi….
Omul: ( încurajator, strângând mâna domnișoarei) Ei, nu, nu vă speriați așa ușor, deși moartea uneori înseamnă să fii altcineva. Să te gândești puțin! (ca pentru sine, gânditor) Dacă de fapt tu nu ai muri dar te-ar înlocui altcineva într-o zi, cineva ce nu te-ar cunoaște, tu nu ai mai exista, chiar dacă ai fi undeva sus și ai știi că nu ai murit, dar nu ai putea face nimic pentru asta.
Să spunem: spiritul tău s-ar afla acolo să privească deși corpul tău ar fi înlocuit...… . Oricum ar fi, tot ai fi mort pentru ceilalți și viu doar pentru tine. Ce crezi, dacă mori în vis, mori și pentru cei din realitate? Nu, mori doar pentru cei din vis, pentru cei din realitate continui să trăiești…
Domnișoara: Dar, oare, putem distinge noi visul de realitate? Putem noi, oare ști ce e realitatea și ce este visul? (cu încredere) Să lăsăm la o parte lumea în care ne chinuim și să zburăm deasupra! Cum e să iubești fără să ții cont de limite? Realitatea este o ”chestie” pe care o visezi când ești treaz. Iar, în realitate, nu contează doar atingerile pe pielea fină în zorii zilei, ci mai contează și ceea ce se presupune a fi realitate, visul acesta deosebit de crud ce se visează în stare de veghe. Ceea ce văd, ceea ce simt sunt patul în care stau ( și arată banca pe care stă) și atingerea dragostei asupra mea… (el se apleacă asupra ei. ea timidă, încurcată, spune) E delicios de confortabil pentru o zi în care afară plouă și lumea curge și se amestecă într-un tot. Doar noi, din patul meu roz, suntem diferiți de lumea asta pentru că trăim altfel. (către el) Iar, dacă vrei să vezi de ce este presupusa realitate terifiantă, privește acasă, pe biroul tău, pe noptiera ta și pe podeaua camerei tale unde vezi zăcând zeci de reviste, cărți și articole pe care trebuie să le citești și să le scrii.
Oricum ar fi, se pare că ploaia parcă dizolvă cealaltă realitate, lăsând loc în mintea noastră, doar pentru două dimensiuni…
De ce nu ne putem rupe de concret? (pauză)
Omul: Hai să zburăm… (se apropie să o sărute, ea se ferește)
Domnișoara: De ce există lanțuri atât de puternice?
Omul (enervat că nu poate ajunge la gura ei): Au căzut de mult… de când te-am visat prima dată (dă să o sărute din nou, ea se ferește)
Domnișoara: Unde este muntele?...
Omul: Muntele este năzuința noastră, e în noi și …pe buzele tale... .…
(îi prinde capul în mâini și o sărută)



Visul II

(plouă. ploaia va continua lent și apoi din ce în ce mai rapid pe parcursul celor trei vise culminând în visul III cu tunete și fulgere)

Soțul: (venind acasă de la serviciu, cu servieta în mână)
Soția: Ce faci dragă? Te simți rău, te văd cam abătut în gânduri! Vai, ești ud leoarcă! Pe unde ai umblat până acum? Dar, răspunde!
Soțul: (trist, abătut) Prin mări, prin ploaie, prin pădure... Cred că am fost și până în cer... .
Soția: (fără să fi auzit ce vorbește acesta) Dar hai odată, omule, du-te să te schimbi că se răcește masa! M-auzi?
Soțul: Uite-ți cartea! Mă duc până la ziar ... (îi întinde o carte și pleacă abătut)
Soția: Ce s-a întâmplat? Nu vrei să-mi spui nimic?
Soțul: (întorcându-se) Mi-am dat demisia ... de la ziar ... Mă săturasem să mă mai mint... Mă săturasem să te mai mint (din ce în ce mai înflăcărat) Toate sunt vise, doamne? De ce vrei să mă înnebunești? (către ea) De ce nu vrei să mă auzi? Am fost azi la ziar... Am adormit și m-am visat în închisoare și am visat că dacă o să scriu ceva o să înnebunesc. Așa e când îți prind ideile rădăcini! Dacă nu le dai afară înainte să prindă rădăcini rămân acolo, în minte înfipte și numai poți scăpa. Rămân acolo și rădăcinile se întind (cu pasiune) ... se întind până îți cuprind creierul și apoi ies din rădăcini mlădițe, mii de mlădițe, milioane de mlădițe și ele încep să crească și să crească și prind și ele rădăcini și uite cum, astfel, nici cu cleștele nu le mai poți scoate, nici măcar cu cleștele... De asta mi-am dat demisia pentru că ideile au crescut, capul mi-e plin de rădăcini și nu mai pot scrie nimic...

(pauză câteva răsuflări)

Soțul: (visător și încurcat de ceea ce urmează să spună) Și mai apoi am visat ceva ... ceva frumos, ce n-o să-ți placă.
Soția: Da? Ceee? (neîncrezătoare) Nu cred că n-o să-mi placă un vis ... căci e un vis? O invenție, o dorință refulată în subconștient ce iese la iveală ... Poate fi o traumă, o frică, o pasiune ascunsă sau o viață pe care ți-o imaginezi ... De ce m-aș speria de un vis pe care l-ai avut?...
Soțul: (gânditor și mai încurcat) Ea nu spunea așa!..
Soția: (devenind atentă brusc) Ea? Care ea?
Soțul: Fata din visul meu...
Soția: (surâzând, liniștindu-se) Hai să mănânci și lasă visurile!
Soțul: Tu nu înțelegi? Chiar nu poți înțelege? (din ce în ce mai enervat, dar cu o voce destul de calmă) Ea, fata din visul meu mi-a arătat calea, adevărul ... tu te hrănești cu vise, tu confunzi, nu știi ... Ea cunoștea ... M-a găsit pe o bancă, m-a convins să-mi urmez drumul să pot afla calea ...
Soția: (râzând, făcând gestul specific pentru a arăta un om nebun; ca pentru sine) Îți trebuie un psihiatru! (către el) Tu nu pricepi! E un amărât de vis! Asta e realitatea! (luându-l în râs) Daaa..., era măcar ... bună? (izbucnind în râs)
Soțul: (uimit de reacția ei, privind-o în ochi) M-a sărutat, am făcut dragoste la umbra unui copac prin ploaie, m-am îndrăgostit ... De aceea sunt ud ... De aceea am venit la tine să-mi iau adio, să-ți spun că viața noastră nu mai e a noastră, eu am ales să nu mai trăiesc cu vise, eu vreau certitudini ... Vreau să plec alături de ea și să găsesc sensul ...
(se întoarce abătut și în timp ce iese, soția sa cade în genunchi, plângând. se aude un tunet)
Soția: Ce sens? (cu inima frântă) Ce realitate? Nu vezi ... Întoarce-te, te rog eu, întoarce-te... .


Visul III

(întuneric ... o dată se aprinde o lumină slăbuță ce lasă să se vadă o persoană stând cu spatele la public și uitându-se în oglindă)

Omul: Cine ești, tu cel ce mă privești cu atâta ură și indiferență? Cine e cel ce mă îndeamnă să-mi revin? De ce mă apostrofezi?...
(omul își pune întrebări și răspunde tot el)
Omul: Asta e tot?
Omul: Da, asta e. De parcă nu știi că la capăt ești doar tu...
Omul: Asta ... înseamnă că m-am descoperit pe mine ... Dar de ce este întuneric?
Omul: Pentru că ... Ce, nu era întuneric și când te-ai născut?
Omul: Ba da. Ce legătură are?
Omul: Păi are ... Cum crezi că poți ajunge la cunoaștere? Crezi că e lumină? Crezi că altfel?
Omul: (resemnat) Am încercat și eu ... Atât îi rămâne omului în viață să încerce ... Dacă un pește a reușit să încerce, eu de ce să nu încerc ... Dar ce să-i faci!? Când eu am ales oceanul, el a ales acvariul. Eu m-am scufundat, el a trăit...
Omul: Ei! Lasă ăstea ... știi, a venit timpul...
Omul: (tresărind) Ce timp? Sfârșitul? Gata?
Omul: Începutul sfârșitului tău...
Omul: Cum adică ... sfârșit... o să mor? Gata cu pești, idealuri, zbor, ploaie ... (un fulger din cer se aude puternic. ploaia nu mai contenește)
Omul: Dar ce ploaie ... cumplită! Știi ploaia asta mă usucă ... E o ploaie aridă! Plouă cu uscăciune, parcă. Înnebunesc de-a dreptul…! Nu se simte decât uscăciune și afară plouă de câteva zile încoace…... (tunete puternice)
Omul: (dezamăgit, aproape plângând) De ce nu se mai termină o dată? De ce trebuie să sufăr aceste vise frumoase când eu sunt singur, în fața mea mă aflu doar eu și afară plouă? Aș vrea să mă trezesc o dată... . Prea mult sufăr pentru niște idealuri. Aș vrea să mă trezesc odată... . Știi că eu renunț! Nu te uita așa la mine...
Omul: Mă întrebam când o să se termine acest vaiet al tău. Ești acum mai aproape decât orice om și tu renunți... Fie! Renunță... Știi, ai fost unul din puținii oameni care au reușit ... ai renunțat chiar când erai aproape (râs cu poftă) Asta arată cât de jos sunteți voi, oamenii și că nu puteți ieși chiar dacă lăsați totul. Asta dovedește că nu sunteți în stare... .
Omul: Degeaba încerci! Dar, să-ți aduc aminte că o dată ce ai trecut podul și ai intrat nu mai poți scăpa și podul l-am trecut demult, când am fost la pescuit (cu melancolie). Era bine pe vremea aceea... Mergeam cu ea pe alei, prin parc... Ploua ca și acum, dar noi nu știam că plouă... Ploua ca acum ... Și știu că am vorbit mult și că avea buze fierbinți...
Omul: (categoric) Ai visat!
Omul: (cu voce speriată) N-am visat! Cum să visez? Nu, nu... .
Omul: Ba ai visat! (Râzând) Asta e ceea ce te ține închis în oglindă. Ai visat și nici nu realizezi!
Omul: (speriat, urlând) N-am visat! (către public) Am visat? Mă minte toată lumea... . Cum să fi visat și eu să nu știu? Nu este adevărat... Nu poate fi... Unde este Ea?.. Unde este Ea? Cu Ea am trecut podul! Am ținut-o de mână să nu cumva să fie ploaia supărată și să mi-o ia. Nu înțelegeți că era realitate!
Omul: (cu tristețe, ca și cum ar vorbi cel din oglindă) Îmi pun lanțuri! (tună cumplit, după care ploaia începe să se stingă…)
Omul: (cade în genunchi, cu fața la public) Blestem și timpul, și visul, și realitatea, și viața! Ah, de ce nu are și el program timpul ăsta?... De ce, domnule, când le-am spus să pună și ei program pe ușă că atunci când intră Omul în timp să știe ce oră se joacă, să fie și el pregătit...
Omul: Gata ... S-a Sfârșit!

*Sfârșitul celui de-al doilea act*


Actul III Adormirea

Scena I

(ne întoarcem în temniță. Omul intră, își pune lanțurile pe mâini, trist, obosit, se așează pe podeaua temniței, oftează)

Omul: Ei, și asta a fost... .… Degeaba am rupt eu lanțuri, degeaba m-am luptat să sparg ușa, ca… tot a fost în zadar…. Ce am văzut? Nimic…! Am fost în neant, în vid, în nimic. Lumină nu există, iar visele trebuie să fie hrană! De ce să nu putem ieși? De ce trebuie să intrăm în închisoare și să nu mai ieșim de aici? Dar nu-i nimic, mă închid și torturat continui să trăiesc, să sper și să fiu poate, o dată ca peștele acela de înțelept.
Ceea ce este adevărat ți se pare a fi vis și ceea ce este vis ți se pare realitate. Cât timp le confunzi nu poți ieși. Doar când îți dai seama, atunci vezi că timpul n-are ore și că, de fapt, visul e realitate și realitatea e un vis și că nu poți lăsa decât să vină lucrurile la tine, pentru că nu le poți cere sau determina să vină ele. Dar eu am încercat să determin ce este cu adevărat lumea, însă… totul a fost în zadar…... . Acum lanțuri puternice îmi închid zborul…
(ca în scena I, actul I, se deschide o ușiță prin care pătrunde lumina)
Un alt OM:(cu voce dura) Masa!(ușa se închise)
Omul: Ce masă? Pot să-mi mănânc propriile vise? (dezamăgit cumplit) De ce mi-ai închis poarta? Crezi că în întunericul acesta negru pot fugi? De ce nu te gândești că evadarea e imposibilă? Tu crezi că poți scăpa? (filosofic și încrezător) Te înșeli! Dacă prea multă lumină mă orbește? Nici unul nu scapă și tu crezi că ești diferit! Tu crezi că eu, Omul mă pot hrăni cu vise! Chiar de ar fi ale mele, tot nu m-ar sătura!

Scena II

(personajele încep să aibă nume. cu capul pe birou doarme Andrei. Directorul de la ziar intră)

Directorul: (cu voce tare) Ce faci Andrei? Iar dormi? Ți-am spus, băiete, că te dau afară? (Așezându-se) De data asta poți să îți scri demisia. …
Andrei: Daa... (speriat, trezindu-se, se ridică în picioare) Nu, nu dormeam!… (se lasă să alunece pe scaun)
Directorul: (supărat) Măi, Andrei ce mă fac eu cu tine? Dacă ești bolnav de insomnii, de ce nu te duci la medic? Nu veni la redacție să dormi!
Andrei: Nu, nu sufăr de insomnii! M-am vindecat sau m-am îmbolnăvit … Dumnezeu știe! (încrezător) Azi noapte am terminat cele două articole pentru ziarul de mâine și poimâine.
Directorul: (surprins) Tu îți bați joc de mine? (către public) Chiar s-a țicnit! De doi ani de când lucrezi la ziarul acesta, niciodată nu ai dat un articol decât în ultimele secunde…. Puteam să te dau afară de mult, dar mi-era milă de tine, că ești băiat deștept cu talent și ai și tu familie și era păcat. După ce că te-am iertat, îți mai bați și joc de mine?...
Andrei: (scotocind pe masă, îi întinde două foi) Dacă nu mă credeți, priviți …
Directorul: (peste măsură de încântat) Bravo, măi Andrei, măi! La naiba cu doctorii ăștia! Că bine te-au mai vindecat...
Andrei: Puteți să spuneți și așa...
Directorul: În cazul acesta, poți pleca mai devreme căci nu mai ai nimic de lucru... Ne vedem dimineață! (se ridică și pleacă)
Andrei: Da, dimineață... (vorbind singur) Ce ciudat și directorul acesta!
(îi sună telefonul...)
Andrei: Da, iubito! Ce faci? Eu vin acasă... Da, am terminat! Mi-a trecut toamna pe aici... .Veni iarna... .(Râde) Hai, că abia aștept să te sărut, iarna mea!
(se ridică de la birou, își ia servieta, și merge mai departe)

Scena III

(Andrei și cu Octavian, coleg de serviciu, la o masă cu două beri în față)

Andrei: Ți-ai luat casă?
Octavian: (mândru) Da, uite că am găsit una să-mi placă și mie și mai e și avantajoasă! Și uite că m-am împăcat și cu Ana, poate ne căsătorim la toamnă.
Andrei:(surprins) Ana? Care Ana?
Octavian:(cu uimire) Cum, n-o știi pe Ana? Colega noastră, Ana….
Andrei:(amuzat) Tu? Tu...cu Ana? Măi, nu-mi vine să cred! Mie să nu-mi spui! Ce prieten îmi ești!
Octavian: Dar Lorelai, ce face?
Andrei: Păi de-asta am venit să bem împreună! (fericit) O să fiu tată!
Octavian: (mulțumit) Și eu care credeam că sărbătorim revenirea din amorțeala somnului a genialului nostru redactor!
Andrei: (flatat) Ei, și asta...
Octavian: Dar, cu cartea aia ce faci? O mai publici?
Andrei: (care tocmai luase o înghițitură din berea de pe masă, se îneacă și răspunde înflăcărat) Să știi că totul de la ea mi se trage... .Toate lecturile mele... vis - realitate, m-au înnebunit. Știi, că atunci când cercetezi sfere ce nu-ți sunt permise, înnebunești? Cam așa ceva s-a petrecut cu cartea mea... Nu aveam voie... . Dar am trecut, am scăpat... (ca pentru el) Sper...Spune-mi că asta e realitatea!


Scena IV


(o atmosferă familială, o masă la care stă o femeie citind, Andrei intră în cameră și se așează pe banc㠖ce poate fi privită drept canapea. Femeia poate fi domnișoara și soția sa din celelalte scene)

Andrei: (către femeia care citea și nu-l văzuse) Lorelai, iartă-mă că am întârziat... . Am fost la o bere cu Octavian...
Lorelai: (fără aș lua ochii din carte) Da...
Andrei: Ce, da? Mă ierți, sau m-ai văzut, sau mă iubești?... Da, ce? Plouă, ninge, e toamnă, e iarnă?...
Lorelai: (uitându-se la el) E iarnă, da, te iubesc, da, te iert, da, plouă...
(se ridică și se așează lângă el)
Cum a fost la ziar? Mi-ai adus cartea? Ce face Octavian? Dar Ana?...
(tăcere, întrebările trebuie să sune clar, cu pauză după fiecare întrebare, cu deosebită curiozitate)
Andrei: Știi ceva? Unde e muntele?
Lorelai: (cu încredere și cu voce caldă) Muntele e în noi, mai știi? Muntele e năzuința noastră, e în noi și...
Andrei:...Și pe buzele tale (se apropie și o sărută)
Lorelai: Mănânci?
Andrei: (se ridică și se așează la masă) Vreau să mai scriu ceva, apoi mănânc...
(Lorelai se ridică și iese din scenă)
Andrei: (lasă capul pe masă să doarmă) De ce am un nume? De ce Andrei? De ce Lorelai? De ce sunt aici? De ce am visat?... Nu, nu am visat... nu, nu trebuie să mai cred nimic, nu mai trebuie să mai gândesc nimic. Asta e viața, asta este ce trebuie să fie și este singura realitate... .
(se așează pe canapea și deschide televizorul)
Lorelai: (intră cu șorțul) Ce faci, nu mănânci?
Andrei: Stai puțin că, uite, e un meci important...
Lorelai: Bine, eu dorm, faci ce vrei! (iese din scenă)

(Andrei adoarme. Totul trebuie să se joace cu o naturalețe evidentă, iar elementul uzual trebuie să fie esențial)

Ultima scenă

(omul din închisoare, în întunericul pătrunzător…)

Omul: Vreau să trăiesc…! Însă cum întuneric este, lumina nu mă poate ajunge. Sau poate nu! Mi-e sete, tare sete... .… E un semn? (mirat de starea sa) Nu mi-a fost niciodată atât de sete.… Apa este cea care te trece pe lumea cealaltă ! Adică, știți pe luntrașul care te trece peste apă? Dacă am nevoie de apă înseamnă că am să mor curând… (Privește în sus) Văd cerul prin temniță! Cum se poate să văd cerul prin temniță? (o mică lumină începuse să pâlpâie în întuneric. Este ca o lumânare) O lumânare? Cred că sunt pe moarte…! Dar de ce mă ustură ochii? De ce îmi îngheață sângele și de ce mi-e așa uscată gura? (lumina de proiector se proiectează lângă el și îl urmărește în timp Omul se retrage speriat) Nu, nu veni după mine... . Arzi! Mă arde focul tău uzual, profan, uituc și superficial... .Nu lumină! Nu vreau lumină! Nu vreau nici apă, nici lumină!
(lumina se proiectează asupra omului, îl sufocă, tremură spasmodic)

Omul: Mai e timp... mai e timp...

Sfârșit


1 martie 2008

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!