Atelier Literar

Capitolul 9: Mehyt În casa celor doi băieți și a bunicii lor, aerul era întotdeauna proaspăt, impregnat cu miresme de citrice sau de flori suave, Shehrazad având mereu grijă să țină la distanță

de azi tot albastrul să se întoarcă la casa lui cerul să-și dea culoarea înapoi și marea să înapoieze întinderea toată din azurul frământat în toate nuanțele infinitului și absolutului

îți scriu din vara în care am stat cu j. joyce lecturându-l cu picioarele în apa cu gheață până în zori voind să adormi pe covoare încolăcită să nu ai decât mâinile mele privirile mele și

De ce icoanele plâng în tăcere? Ce dor adânc își sapă drum prin lemn? Pe chipul Maicii, lacrimi curg solemn, Sub raze palide, sub nori de durere. Se-aude glasul slab al unei rugi, Din lemn, o umbră

începusem să cred că viața era trandafirul pe care îl puneai dimineața lângă perna mea în noaptea târzie când oasele își amintesc mai bine decât ochii mă întorc cu gândul la diminețile

vulnerabilă și tristă retrăind momentele adânci cu tine îmi adun forțele iar pentru a căuta un fir de rază în drumul meu în prim-plan către tine secvențe distilând culori se înșiruiesc pe pelicula

S-a strâns tot cerul în ochiul tău albastru să mă înalți pe nestemate culmi, de mă arunc să mă culegi din aștri născându-mi gemeni de genuni. Ai prins luceafărul la sânul meu de piatră să mă

Carnea corpului meu, în lumina zilei, devenea la fel de luminoasă Precum soarele care o lumina și de care în umbră se ascundea. Începuse să strălucească în ochii celor care o priveau și, Ca o stea pe

bubblegum, sunet de role cea mai lungă zi din an cu pepeni roșii, galbeni și țânțari grași vara noastră fără aer condiționat râsetele noastre, mica mea Eva dincolo de moarte toate acestea vor

amfiteatrele sunt din ce în ce mai mici iar filozofiile se întorc cumva la esenţã acolo unde întrebãrile sunt practic nule sau poate tind spre ceva mult prea de nepãtruns lovesc din greşealã un

Lasă-mi, Doamne, gândul curat să pot zbura ușor, ca o pană desprinsă din aripă Fără Tine, Doamne ca să văd nemărginirea, și oricât aș inima mea bate înainte, mi-aș limpezi privirea Și

noaptea ardentă are luciul lacurilor de agat negru este floare în anteză strălucind în umbră liră care picură suspine chip de lut ars luntre a întunericului care se întinde pe ape de romb

Scaramouche dansează frate pe gustul de smârc al mandolinei bohemian rhapsody cerul coboară 9 trepte tăcerea e un iris de neon cu filament de stele înverzite abisul își tremură adâncul căprui și

iubito a trecut vremea când pianele erau negre și căzile albe când zâmbeai și toți dinții-ți strigau inspired by a true story acum completez formulare lungi pentru a te putea atinge și întotdeauna

uliul clipei aleargã bezmetic dupã un stol de vise pintr-un labirint de evadãri succesive prezentul încremeneşte aproape instantaneu în felii colorate de trecut iar realitatea e precum o libelulã

ruptura aceasta se face destul de des altfel nici cã aş putea trãi nimicul cu speranţa cã e ceva important sunt un trãitor normal chiar banal şi insipid aşa de imperfect aşa de pãcãtos atât de

conversații inutile flori uitate pe semnul amintirilor o cavalcadă de replici triste un zâmbet înnegrit de hazard pagini rupte senzația că ziduri se înalță neîncetat între noi toate se strâng pe un

pun alături mirarea ce mă încercă bucuria pe care am traversat-o Femeie când o altă arhitectură mi-a fost  ghid altă anatomie m-a  descris sufletul nu se regăsește aici, nu l-a definit o singură

la ceas plin de noapte te-am văzut din nou erai orgă desenată andante pe o pânză de aba sunet de chitară picurând în aerul grizat de florile care tremurau în paleta vântului te-am căutat iar erai la

uneori te poţi vedea, cu prea puţină libertate cu molii în stomac cu molii pictate, pe boabe de orez alb şi nu ai putere să alergi de ales, legat, manipulat nu mai găseşti putere să fugi dintr-un