poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 75 .



Restaurantul Oltul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2019-08-02  |     | 



După ce am rămas fără serviciu am vândut din casă cam tot ce se putea vinde. Acum vreau să vând și ultimul obiect, care poate mai valorează ceva; o veche mașină de cusut marca Singer. Mă doare inima când mă gândesc să mă despart de ea pentru că a fost a mamei mele și doar acest lucru m-a oprit să nu o vând mai demult, dar acum nu mai am ce face. Când am șters-o de praf și am deschis sertarele am găsit un plic cu câteva fotografii mici, pătrate, puțin îngălbenite, dar foarte clare. Le-am scos din plic și ca să le văd mai bine și le-am așezat pe pervazul ferestrei la lumină. Mama mi-a spus cândva, că aceste fotografii au fost făcute de un fotograf, care locuia vis-a-vis de restaurantul ”Oltul”, dar pe atunci nu le-am dat importanță. Pozele au pe spate imprimate în relief cuvintele: ”Le Salon Photo -Theodoresco-”. Le știu foarte bine și despre fiecare îmi aduc aminte câte ceva din spusele mamei, care mai răsfoia câteodată un album jerpelit. Nu știu ce a făcut-o să separe cele patru fotografii de celelalte și să le pună într-un plic în sertarul mașinii de cusut.

Fotografia nr 1.
Fotografia reprezintă o clădire albă, cu frontonul în stil ”cubist” și cu o terasă din lemn în față. Pe fronton este scris cu litere mari de tipar ”-RESTAURANT OLTUL-”. Clădirea are pe mijloc o ușă dublă, iar în stânga și în dreapta, două ferestre mari, cu perdeluțe de tifon pe dinăuntru. Pe terasă sunt două mese și la cea din dreapta (cum te uiți la poză) stau doi bărbați pe scaune din lemn curbat. Cel mai tânăr are aspect de orășean. Cel mai bătrân este îmbrăcat țărănește. Bărbații știu că sunt fotografiați și au corpurile întoarse către fotograf. Fiecare ține mâna dreaptă câte un păhăruț de țuică pe care îl ridică în semn de ”Hai noroc!”
Gestul lor este atât de convingător, încât mă face să-mi amintesc, (la modul optimist) de o sticlă cu țuică pe jumătate plină, care zace de multă vreme în frigider. E țuică bună, de prune, primită de la un amic din Maramureș. Nu mai țin minte cu ce ocazie am băut ultima dată. Scot dopul de plută cu dinții, pentru că într-o mână țin deja un păhăruț, iar în cealaltă fotografia.
Nu sunt un băutor de alcool, tărie, sau vin și în general, nu beau. Nu beau, nu, pentru că nu mi-ar place gustul, sau mirosul, ci din cauză că nu-mi place să fiu amețit după aia. Mă sperie starea de deconectare pe care ți-o dă băutura și mi-e teamă că nu am să mai vreau să mă întorc la cruda realitate, dar când se mai ivește prilejul să închin un pahar cu bunici mei? Cel adevărat și cel care l-a înfiat pe tata.

Comentariul nr.1
Bărbatul cu aspect de orășean a fost bunicul meu vitreg, iar celălalt a fost bunicul meu adevărat. Primul, cel vitreg, era patronul acelui restaurant și de la el a rămas o istorioară pe care mi-a spus-o mama și care suna cam așa: Bătrânul în haine țărănești, bunicul meu adevărat venise la târg, dintr-un sat din apropiere să vândă o vacă. Avea nevoie de bani pentru un copil bolnav, ca să-l ducă la doctor. Toate bune și frumoase. După ce bătrânul a vândut vaca a intrat la ”Oltul” să mănânce și să bea o cinzeacă. Și din nou, toate bune și frumoase, numai că, după o zi obositoare petrecută la târg a adormit cu capul pe una din cele două mese, care se văd în fotografie.
Îmi torn un păhăruț pe care îl închin către cei din fotografie: ”Hai noroc, bunicilor!”. Beau țuica tare dintr-o suflare. Nu-i simt gustul de prună, simt doar o arsură puternică pe gâtlej, dar să continui:
Când bătrânul s-a trezit, și-a dat seama că îi dispăruseră de la chimir, banii luați pe vacă. și bunicul meu vitreg văzând că omul plângea amarnic, l-a luat la descusut. Bătrânul i-a povestit despre necazul lui. A aflat astfel, că banii erau pentru un copil bolnav, un băiețel, care urma să fie dus la Piatra-Neamț la doctor. Copilul se născuse pe ascuns, într-un beci de sub un fânar, de către o nepoată de-a lui, făcută de rușine cine știe cum și de către cine. Bătrânul, fără să știe nimeni, ținuse sub îngrijirea lui, în acel beci, cele două ființe mai bine de un an, până când nepoata și copilașul ei s-au îmbolnăvit grav. Tușeau amândoi încontinuu și a trebuit să facă ceva să-i salveze. Soluția a fost să vândă vaca, să facă rost de parale și să meargă la Piatra, la doctor, cu nepoata și pruncul ei.
Povestea bătrânului l-a impresionat puternic pe bunicul meu vitreg, încât i-a propus, ca după ce nepoata și copilul se vor fi vindecat, să vină la el cu copilul, că el, are să-l înfieze. Pe nepoată, umezeala din beci, teama și rușinea au răpus-o. Copilul a scăpat, ca prin urechile acului. Acel copil este tatăl meu. Deci, eu, sunt fiul unui prunc născut ”din flori”, în întunericul și umezeala unui beci, de către o fată nemăritată, ascunsă acolo și descoperită de către bătrânul în haine țărănești, străbunicul meu adevărat. Adevărat, cu suflet mare și înfiat de bunicul meu vitreg, cel cu restaurantul și cu sufletul și mai mare.

Fotografia nr 2
Același cadru, cu restaurantul ”Oltul”, cu frontonul în stil ”cubist”, care este lăsat puțin pe spate din cauza ploilor și vânturilor. Pe firmă nu se mai vede bine scrisul. Aceleași mese. Pe scaune stau două persoane. Bunicul meu vitreg, ceva mai în vârstă și un soldat, tatăl meu, venit în permisie. Ambii au în mâna dreaptă câte un păhăruț de țuică pe care îl țin ridicat către privitor în semn de ”Hai noroc!”.(Îmi mai torn și eu un păhăruț.)

Comentariul nr. 2
După permisia aceea, tata, a fost trimis pe front în lina întâi. Destinul a vrut să supraviețuiască războiului. A căzut prizonier pe 26 august. La ruși nu ajunsese vestea că România a întors armele pe 23. După 6 ani de prizonierat s-a întors acasă, purtând în suflet ororile trăite pe front. Uneori, când se mai nimerea la vreo petrecere, vreun revelion, sau aniversare, pe tata îl apucau amintirile, povestind cu lux de amănunte despre trupuri de oameni rupte în două și mațe atârnând prin copaci.
Când am împlinit 18 ani și am serbat și eu majoratul, am invitat câțiva colegi și colege. Tata a început iar cu amintirile lui. Atunci m-a cam enervat. Dragul de el...Războiul îi lăsase în suflet răni adânci, care sângerau când puțin alcool făcea să-i iasă din gură toate grozăviile petrecute pe front.

Fotografia nr. 3
Același decor. La masă erau părinții adoptivi ai tatălui meu și părinții adoptivi ai mamei mele, pentru că și mama mea a fost înfiată. Femeile erau așezate pe scaune și între ele, mama mea, pe atunci copilă de 15-16 ani. În spatele lor, în picioare stau bărbații care ciocnesc deasupra capului copilei câte un păhăruț de țuică. Pe buze li se poate citi un ”Hai noroc!” ceva mai reținut. Era momentul când s-a făcut înțelegerea cu privire la căsătoria părinților mei.

Comentariul nr. 3
Îmi amintesc spusele mamei în legătură cu fotografia aceasta. Și ea a fost adoptată, dar nu din dragoste față de un copil orfan, ci din cu totul alte motive. Părinții ei adoptivi nu au avut copii și au luat-o, cu act de adopție, de la o mătușă, ca să o crească și apoi să o țină ca ”fată în casă”, ca pe o slugă. Muncea de dimineață până seara în gospodăria lor, făcând de cele mai multe ori treburi de om mare. Făcea de mâncare și spăla tot ce era de spălat pentru amândoi. Iarna spărgea lemnele în magazie, le căra în casă și făcea focul. Vara era ocupată cu treburile grădinii de legume. Apoi făcutul mâncării și curățeniei la porci. Tatăl ei vitreg era la servici toată ziua și seara venea acasă pe două cărări. Mama ei vitregă era și ea mai tot timpul mahmură. Nu a avut copilărie și nici adolescență.
Pe la 16 ani au hotărât să o mărite. Mai mult de gura maică-sii, căreia i se părea că bărbatu-său se uită cam lung la fată. Tatăl vitreg a întrebat-o dacă vrea. A zis că, da, din dorința de a scăpa de calvarul de a-i slugării. Nunta s-a organizat repede, pentru că băieții erau puțini după război și s-a ținut la restaurantul ”Oltul”. Tata, tocmai venise din prizonieratul de la ruși și avea cam 28 de ani. Fetele de pe strada ei o ”fericeau” pe mama, că a băgat-o în seamă Costică, un băiat așa de bun, spuneau ele, și cu o meserie așa bănoasă, fiind cismar.
Mama făcuse ucenicie la un atelier de croitorie și se pricepea să facă rochii și fuste. S-a trezit căsătorită și apoi în scurt timp a rămas însărcinată. Mi-o amintesc spunând: ”Acum aveam de îngrijit doi părinți, plus un bărbat și un copil nou născut”. Tatăl ei vitreg nu i-a lăsat să se mute undeva cu chirie pentru că ”îl făceau de rușine”. În realitate nu dorea să rămână fără sluga din casă, așa că a suportat în continuare calvarul.

Fotografia nr. 4
Pe terasa din fața restaurantului ”OLTUL” cu firma aproape ștearsă, tata și mama, mire și mireasă, stând la o masă pe aceleași scaune de lemn curbat. Pe cealaltă masă sunt așezate obiecte de tot felul primite cadou de nuntă: un ”serviciu de supă”, farfurii puse una peste alta, tacâmuri, o mașină de tocat carne, un covor făcut sul și în fața mesei, o mașină de cusut marca ”Singer” primită din partea patroanei atelierului de croitorie unde a învățat ea meserie. Sunt foarte tineri. Tata era abia întors de pe front. Stau speriați, unul lângă altul ținându-se de mână. În picioare, bunicul meu vitreg ridică înspre cei doi, un păhăruț de țuică în semn de ”Hai noroc!”.

Comentariul nr. 4
Unde o fi bunicul meu adevărat? Țăranul. Probabil era oale și ulcele. Dar ceilalți? În amintirea lor îmi mai torn un păhăruț. Pentru mine această încrengătură de întâmplări este uimitoare. La fel de uimitoare precum desenul unui păinjeniș de fisuri în stânca muntelui, fisuri, prin care crește lăstarul crud al unei plante, care supraviețuiește și se cațără pe piatra dură, până sus în vârful acestuia, până la lumina soarelui. Iar îmi vin în minte frânturi din spusele mamei.
Uneori vara, stăteam pe o sanie pe post de bancă și îmi arăta poze dintr-o cutie de carton. Le aranja mereu. Pe unele le punea în plicuri după criterii numai de ea știute. Ținându-mă în brațe, vorbea ca pentru sine, crezând că nu înțeleg. Nu a fost fericită cu tata. Îmi dădea de înțeles că era un om ciudat. Noaptea, gemea și țipa în somn, gesticula și rostea cuvinte rusești. Îl trezea cu greu din coșmarurile lui și când revenea la realitate nu știa unde se află. A murit de tânăr, pe la patru zeci și ceva de ani, fie-i țărâna ușoară. Nici mama nu i-a supraviețuit mai mult de cinci ani, răpusă de muncă și de o boală grea. Îmi mai umplu un păhăruț, din care las să cadă pe jos câteva picături.

***
Soneria de la ușa apartamentului sună insistent. Sunt amețit, dar mă pot deplasa până la vizorul ușii să văd cine sună ca disperatul. Din fața ușii:
- Hai, domnule, dă-mi drumul odată!
Este fratele meu, care intră ca o furtună și începe să mă strângă în brațe și să mă pupe.
- Ce ai mă? Ai înnebunit? Îl întreb gata să mă dezechilibrez.
- Miroși a țuică de prune. Mai ai?
- Mai este ceva. De ce întrebi? Vrei?
- Da. Toarnă-mi și mie, că azi sărbătorim. Ne-au restituit restaurantul bunicului. ”Restaurantul Oltul”. Știi, cu Legea 12. Suntem proprietari frate. Ce zici?
- Ce să zic? Trebuie să se fi dărâmat sub propria greutate până acum.
- O să vedem. Îmbracă-te și hai să mergem să vedem ce a mai rămas din el.
- Când? Acum?
- Da. Hai, că nevastă-mea și băiatul nostru te așteaptă în mașină!
- Dar sunt 300 de kilometri până acolo și sunt amețit.
- Hai, nu mai sta! Ai să dormi în mașină.

Fotografia nr. 5
Același tip de fotografie având imprimate în relief cuvintele: ”-Le Salon Photo –Theodoresco-”. Fotografie este nou-nouță și a făcut-o chiar domnul Teodorescu. Nimic din ce a fost cândva restaurantul ”Oltul” nu mai este. Nici vorbă de frontonul în ”stil cubist”. O parte din peretele din spate este căzut. De pe ceilalți pereți s-au desprins bucăți mari de tencuială. Ferestrele cu cercevelele de lemn au dispărut. Din ușa mare, dublă, au măi rămas doar balamalele. Acoperișul de tablă zincată dispăruse odată cu asteriala și căpriorii. Prin golul ferestrelor se vede în interior ștucatura de ipsos atârnând din tavan. În fața acestei ruine, pe locul unde ar trebui să fie terasa, la o masă cu scaunele din lemn curbat, eu și cu frate-miu închinăm două păhărele, făcând gestul cunoscut: ”Hai noroc!”

Comentariul nr. 5
Domnul Teodorescu, acum în vârstă de 90 de ani, care a văzut agitația de peste drum de casa lui și după ce i-am spus cine suntem a început să plângă. Ne roagă să ne facă o poză cu aparatul lui Olympus, cu burduf și film de 80/80 mm. cu care ținea să i se facă poze la înmormântarea lui. Ne-a pus să scoatem dintr-o magazie o masă mâncată de carii și două scaune de lemn curbat. Ne spus că le-a salvat de furia țiganilor, care au luat tot ce se putea pune pe foc.
Domnul Teodorescu ne-a așezat pe cele două scaune exact așa cum îi așeza pe toți cei pe care i-a fotografiat pe terasa din fața Restaurantului Oltul. Ne-a pus în mâini și câte un păhăruț de țuică, dar s-a scuzat că nu are țuică. A trebuit să le umplem cu apă pentru că eu băusem toată sticla aceea. Am ciocnit paharele în aplauzele câtorva vecini, care se adunase în jurul nostru, pentru că ”venise investitorii”. Le-am ciocnit de formă, pentru că de băut, nu le-am băut, de teamă să nu fie cu ghinion. În orice caz am mimat foarte bine gestul:”Hai noroc!” Când am revenit acasă am pus în plicul acela fotografia nr.5 în speranța că va urma cea cu numărul șase în care restaurantul Oltul să apară mândru, ca pe vremuri, cu aticul lui în ”stil cubist”. Dar, slabe speranțe. În orice caz: ”Hai noroc!”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!