poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 95 .



O excursie
proză [ ]
șoc anafilactic

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2018-01-27  |     | 



De la Marginea, la Putna, în linie dreaptă sunt cam 6 km. Grupul nostru de studenți arhitecți, în anul întâi, era format din 10-12 băieți și fete. Din incinta școlii unde eram cazați, am luat-o la drum dis-de-dimineață. Pe orișicine ne ieșea în cale, îl întrebam dacă direcția este bună și cât mai avem de mers. Ni se răspundea că mai avem ”o bucată” până la fântâna părăsită, apoi altă ”bucată” până la troița lui Gherasim, după care urmează ”o bucată” până începe dealul, după care ”o bucată” până la stână și de acolo încă ”o bucată”, pe creasta dealului până la mănăstire și gata ”ați ajuns”. Distanțele pe acolo, după cum vedeam, se măsura în ”bucăți” dar aceste bucăți aveau lungimi diferite așa că... Oricum mergeam de voie fără să ne grăbim.
De la o bucată de vreme, nu mai întâlneam pe nimeni pe care să-l întrebâm și nici poteca nu se mai vede clar în iarbă. Parcursesem primele trei ”bucăți” și am început să urcăm dealul. Coama dealului, din cauza limpezimii atmosferei de dimineață, părea că este foarte aproape, dar dealul, deși era în pantă ușoară, s-a dovedit a fi lung și greu de urcat.
Pierdusem cărarea și urcam perpendicular pe coama dealului. Cu popasuri dese și cu mersul de voie, s-a făcut repede în jur de ora 12 când am ajuns în vârful dealului. Unele fete erau deja obosite și ar fi vrut să se întoarcă, pentru că efectiv nu mai știam încotro să o luăm.
Odată ajunși în vârful dealului am descoperit o cărare de-a lungul crestei. După un scurt popas ca să ne tragem sufletul, a trebuit să luăm o hotărâre. Majoritatea fetelor vroiau să se întoarcă. În liniștea din jur se auzeau niște zgomote care veneau din valea împădurită de peste deal. Se auzeau zgomotele unor lovituri de topor. Aveam de ales la stânga sau la dreapta, dar am ales cea mai proastă soluție, să mergem înainte, să coborâm în valea abruptă, acoperită de fagi, de tufișuri și de mărăcini, de unde părea că vin acele zgomote.
Ne-am rătăcit. Strigătelor noastre le răspundea ecoul și ne amuzam pe chestia asta. Cineva tăia copacii cu toporul. Poate erau niște muncitori silvici care munceau la pădure sau poate unii care furau lemne. Am început să strigăm ca să ne facem auziti. Dar loviturile de topor încetau când strigătele noastre erau mai puternice. După un minut sau două loviturile erau reluate. Ne-am hotărât să coborâm în vale spre direcția zgomotelor. Panta era înșelătoare și valea s-a dovedit a fi foarte abruptă și plină de capcane, trunchiuri de copaci prăbușiți, adâncituri bruște în terenul care părea că a luat-o la vale. Strigătelor noastre li se răspundea cu sunetele loviturilor singuratice ale unui topor, pe care acum îl auzeam foarte aproape, dar era de nevăzut.
Planul, era să întâlnim acei oameni, ca să ne ajute să găsim un drum de întoarcere prin vale. Eram siguri că acolo jos, vom da de un rîu și dacă o să mergem pe direcția lui de curgere, vom da de un râu și mai mare și tot așa până la Dunăre și la Marea Neagră, pe litoral, la Mamaia sau mai bine la Vama Veche.

De la o vreme nu s-a mai auzit nimic. Probabil cel care mânuia toporul și-a tereminat treaba sau s-a speriat de gălăgia noastră și a plecat. Am ajuns în vale pe teren plat, dar nu era nicio urmă de râu sau de vreun om care lucra la pădure.
După câteva momente de derută, am luat hotărârea să ne întoarcem pe creasta dealului. Urcușul înapoi, s-a dovedit a fi mult mai dificil. Câteva fete au refuzat să mai urce. Plânsete, julituri, entorse. Băieții le ajutau cum puteau pe cele mai firave.
Absolut din întâmplare urcam lângă Marta, când aceasta s-a dezechilibrat și am prins-o de mână. Am râmas așa, prinși de mâini și am continuat să o trăg, în sus pe panta abruptă. Marta mi se părea ușoară ca un fulg, iar fragilitatea degetelor ei se contopea în palma mea. Nu știu de ce, dar simțem că atingerea aceasta îmi dădea puteri întreite.
Când am ajuns din nou pe coama dealului eram epuizați. Un țăran care tocmai venea din vale, dinspre Marginea, ne spune că până la mânăstire nu mai este mult, cam ”o bucată” și imediat ce vom trece de stână, poteca face la dreapta și coboară spre Putna. Țăranul ne-a lăsat în urmă și urmărindu-l cu privirea, îl vedem trecând pe lângă stâna pe care am fi putut și noi să o zărim, de prima dată.

Șirul nostru indian se întindea cam pe o sută de metri și după vreun ceas ajungem la stână. La sfârșitul șirului, eu, continuam să o țin de mână pe Marta, deși nu ar mai fi fost nevoie. Ne-am apropiat de stână. Ne-am desfăcut mâinile și ne-am despărțit, ea ducându-se spre grupul fetelor. Eu, umblu cu aparatul de fotografiat în jurul stânii ca să găsesc imagini interesante. Primii care au ajuns la stână s-au întâlnit cu cei doi ciobani, care de la bun început le-au spus, să nu cumva să se apropie cineva de Ursu, cel mai rău câine pe care l-au avut vreodată ”pentru că se dă la om” și care chiar noaptea trecută s-a bătut cu un urs și l-a pus pe fugă.. Cei mai mulți stăteau întinși pe iarbă ascultându-l pe Gelucu cântând la chitară. Eu de fapt, o căutam pe Marta care a dispărut din grupul fetelor de ceva vreme. O găsesc cu ”Ursu” în brațe. Îl trăgea de urechi și îl ciufulea ca pe un cățeluș de odaie. Un cioban o vede și-i spune să plece de acolo că o omoară câinele. ”Nu-mi face nimic... e atât de drăguț” . Mă duc în întâmpinarea ei și o prind iar mână. Nu mai vroiam să-i mai dau drumul, să nu facă iar vreo prostie. Din nou am simțit fragilitatea degetelor ei în palma mea și felul impondrabil cu care se mișca într-un mediu nou, în care se simțea ca acasă. Am realizat că tocmai această slăbiciune a ei făcea, să se nască în mine față de ea, un sentiment de responsabilitate și de protecție. Plecăm împreună prin poiană și îi culeg un buchețel cu flori de câmp. Este foarte încântată. Se apropie de mine și mă sărută ușor pe obraz. Apoi, duce buchețelul la nas și îl miroase. În aceeași clipă scoate un țipăt. ”Au! M-a înțepat o albină” și după câteva clipe ”simt că amețesc”, se așează jos și mă roagă să o ajut. O iau în brațe și strigi după ajutor. Este foarte grea. O prind de subțiori trăgând-o spre stână. Înaintez cu spatele târând-o. Observ cum un pantof îi sare din picior dar nu mă opresc. O țin în continuare de subțiori cu fața în sus. Un firișor de salivă i se scurge din gură. Strig din răsputeri după ajutor. Ciobanul se urcă pe un catâr, o ia în brațe și pleacă în vale la dispensarul din Putna. Grupul nostru pornește în urma ciobanului, dar acesta merge mai repede. Ajungem la dispensar și aflăm că este la camera de gardă și nu putem intra. Grupul intră să viziteze mănăstirea, eu râmân pe holul lung al dispensarului cu cabinetele pe ambele părți. Nu puteam să o las acolo singură, așa că am așteptat pe un scaun să vină cineva să-mi spună care este situația. O asistentă îmi spune că nu și-a revenit încă. Aștept. O stare de incertitudine vecină cu frica, face să mi se pună o ghiară la inimă. Mă întind pe scaunul de alături, ca să mă calmez și simt că mă cuprinde toropeala și adorm.

Prin subsolul spitalului circulă multă lume, coloane de oameni, vizitatori, îmbrăcați în alb, care se intersectează și se întrepătrund. Unele intră, altele ies din camerele laterale ale unui hol nesfârșit de lung. Marta, mă așteaptă într-o cameră rece, întinsă pe un pat, acoperită toată doar cu un cearceaf alb. Este goală și mă îmbie să vin lângă ea. Eu îi spun că nu pot face așa ceva pentru că nu am numărul ei de telefon.
- Dar ți l-a dat Cristina!
- Da, așa este, dar nu am avut curajul să te sun, ca să nu te superi.
- De ce să mă supăr?
- Pentru că nu am mai vorbit de mulți, mulți ani și nu voiam să te deranjez, mai ales că știai prea bine cum ne-am despărțit ultima oară.
- Nu mai știu. Cum ne-am despărțit?
- Ne-am despărțit urât.
- Nu mai știu.
- Eu știu foarte bine cum ai cerut revoltată, să opresc imediat mașina că vrei să cobori.
- De ce vroiam să cobor?
- Pentru că te-am rugat să mă lași să repar ceea ce am greșit față de tine.
- Și ce ai greșit față de mine?
- Am greșit, că nu ți-am spus cât de mult te iubeam, atunci când a trebuit.
Dintr-o încăpere alăturată se aude o voce foarte autoritară de femeie.
- Lasă-l să-ți spună acum! Lasă-l să-ți spună acum!
Este mama lui Marta, care intră și mă privește cu o dușmănie vizibilă. Este micuță de statură. Îmi face semn să mă apropii de ea. Mă aplec, dar ea, se face și mai mică, tot mai mică. Stau acum în genunchi și continui să mă aplec de mijloc până când ajung la înălțimea ei. Ne privim ochi în ochi.
- Acum ești în stare să te căsătorești cu Marta? Întrebarea ei mă ia prin surprindere. Nu știam ce să-i răspund pentru că nici nu apucasem să vorbesc cu ea, ceva în sensul ăsta, pentru că între timp trecuse peste 25 ani. Nu mai știam nimic despre ea de când ne-am despărțit atunci, atât de brutal. Doctorul de lângă patul ei mă zorește și el;
- Hai, domnule, odată că am treabă! Dezbracă-te și intră odată, lângă ea, sub cearceaf și hai să facem cele trebuincioase. În continuare mă comport ca un robot. Îmi așez pe speteaza unui scaun hainele de pe mine. Rămân gol, stând cu spatele, spre mama lui Marta, care mă lovește la îndoitura genunchilor și mă pune la pământ, strigând din toate puterile:
- Ești vinovat! Ești vinovat!. Trebuie să plătești pentru asta!
Mă ridic cu greu și tremurând, mă urc în pat, cu Marta. Doctorul mă prinde de mâna dreaptă, care-mi ieșise de sub cearceaf și îmi face o injecție în venă. Îmi vine greață și vreau să vomit. Nu vreau să mor. Vreau să mă ridic din pat, dar Marta, pe sub cearceaf, mă prinde de mâna cealaltă. Trupurile noastre se ating și se contopesc unul într-altul. Mai întâi brațele. Apoi umerii, șoldurile, pieptul, până când am devenit un singur trup. Maică-sa turuie într-una:
- Așa,așa! Iubiți-vă! Iubiți-vă!”

Mă trezesc lac de transpirație. Este dimineață și mi-e frig. Asistenta îmi spune: ”A făcut șoc anafilactic. Toată noaptea ne-am chinuit cu ea. Trei minute dacă ați mai fi întârziat, o pierdeam” Mă uit la ea și nu înțelegeam ce spune. Visul de adineauri nu mă lasă să mă întorc din viitor. Asistentă repetă: ”A făcut șoc anafilactic. Toată noaptea ne-am chinuit cu ea. Trei minute dacă ați mai fi întârziat, o pierdeam”
Marta se apropie și se așează lângă mine pe scaunul pe care stăteam adineauri când am avut visul acela. Este și mai slăbită, iar eu și mai hotărât să o ocrotesc din toate puterile, cu toată dragostea mea.
La despărțirea de doamna asistentă aceasta, îmi spune în glumă; ”ferește-o de albine”.
Facem autostopul până la Iași. Ajungem acasă la ea într-un apartament micuț, situat în zona Pieței Unirii. Mă prezintă părinților ei. Maică-sa mică de statură se agita prin toată casa nemaiștiind ce să facă, vădit emoționată de prezența mea.
- E ca o albină, se scuză soțul, toată ziua se-nvârte prin casă, să fie totul în ordine. De aceea îi și spun, ”albinuța mea”. Am înțeles atunci, mesajul visului și de cine trebuie să o feresc pe Marta, în realitate.

(Va urma)

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!