poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 98 .



Roza
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [andrei39 ]

2017-09-09  |     | 



Pesonajele în ordinea apariției în scenă:
Oprescu, critic de artă
Buligan, critic de artă
Maestrul, pictor renumit
Roza, iubita maestrului
Caramitru, critic de artă

Capitolul I
Poarta era întredeschisă ceea ce îl făcu pe domnul Oprescu să intre fără a mai suna la clopoțelul atârnat deasupra ei, de colțul casei.
-Maestre!? Sunteți acasă? Sunt Oprescu Ionică, criticul de artă de la Cercul artelor plastice București. Se poate?
Răspunsul însă nu veni. O tăcere pe care nici un critic de artă nu o putea interpreta nicicum răsuna în aerul cald al dimineții de vară de pe strada Viorel Ploieșteanu de la poalele muntelui.
Criticul Oprescu își făcu curaj nu înainte de a se asigura încă o dată că adresa era corectă și mai mult, să nu fie vreun dulău dezlegat prin curte. O mai pățise el și altă dată când își băgă nasul pe unde nu îi era permis dar așa era el, un „detectiv în artă” cum se denumea. „ Dacă nu îți bagi nasul și unde nu e voie, nu ajungi niciodată mare critic” se tot lăuda el prietenilor la o băută.
Supriza însă îi fu mare când descoperi pe aleia interioară a casei pe nimeni altcineva decât rivalul său în ale meseriei, premiatul critic Protopopescu Buligan. Era un vânător de premii ce nu admitea concurență în acest domeniu. Faptul că privirile lor s-au intersectat nu a fost de bun augur. Buligan se simțea stăpân al casei, doar era primul care găsise adresa.
-Oprescule, aici te găsesc, tocmai la marginea pământului? spuse cu ironie Buligan luând un aer de stăpân.
-Nu puteam să te las pe tine singur să te rătăcești fără busolă, îi răspunse la fel de tăios Oprescu.
Oprescu era un individ mic și îndesat , îmbrăcat la costum, cu o mustață „vintage” răsucită de două ori la colțurile buzelor. Așa spunea el că "look-ul" său aparte l-a ajutat să pătrundă la cercuri literare si de artă unde alții poate nu ar fi fost admiși. Sau poate era doar o iluzie pe care și-o hrănea singur de ceva vreme.
Din contră, Buligan era un bărbat înalt, năsos, costeliv, având pe cap o pălărie de paie si peste trup o pelerină ușoară ce ascundea dedesuptul ei o cămașa șifonată. Buligan era genul de om care credea că arta înseamnă în primul rând avangardă și căuta să arate asta pe el însuși.
-Unde este maestrul? Nu e aceasta casa lui? întrebă brusc Oprescu încercând să devină jovial.
- Cum să nu fie, răspunse Buligan brusc. Doar nu intram eu așa, ca un hoț în casa altuia.. Tu cum de ești acum aici?
-Păi am aflat din sursele mele de o ultimă lucrare a maestrului. Nu a mai terminat un tablou de peste doi ani de zile. Este o zi mare. Sper să văd tabloul și să obțin de la el un interviu înainte de lansarea lui oficială.
-Cum ai aflat tu am aflat și eu veni replica lui Buligan. Sper că maestrul este aici la casa sa de vacanță. Am venit pe surse și eu la această locație. A trebuit să dorm înghesuit într-o cusetă plină de țărani ca să ajung aici, deranjat fiind de imaginile din tren care i-au revenit brusc în minte.
-Eu am venit cu avionul, cercul artistilor din capitală mi-a sponsorizat drumul, se mândri Oprescu deși nu era sigur că trebuia să divulge o astfel de informație. O putea folosi colegul său împotriva sa la un moment dat... dar nu s-a putut abține. Era mai important atunci să se stabilească cine este primul care va lua interviul maestrului....

Soarele era ucigător încă de la primele ore ale dimineții și asta îl făcut pe Oprescu să își dea jos sacoul.
-Oare unde o fi maestrul? Sigur nu e prin casă? Maestreeee ! Sunteți acasă?
-Ești nebun, crezi că nu l-am chemat înainte să apari tu în costumul tău antic și de demult? O să revină, e puțin plecat se explică Buligan de parcă juca rolul valetului maestrului.
-De unde știi că o să revină dacă nu l-ai vazut? i-o curmă sec Oprescu.
Deja situația devenea tensionată. Trebuiau să schimbe ceva în aerul care devenea irespirabil și la propriu și la figurat.
-Oare nu se poate intra în atelierul dânsului? întrebă iscoditor Oprescu fiindu-i cunoscut tupeul de a da buzna în viețile și casele oamenilor.
- Te rog Oprescule să stai potolit, nu ești acasă la tine, răspunse Buligan scurt.
După asta se grăbi să dea tarcoale casei. Oprescu îl urmă ca un câine credincios. Amandoi căutau dintr-o dată același lucru deși nimeni nu vorbea despre asta.
Atelierul maestrului nu stătu mult timp ascuns de ochii lor de vulturi, era în spatele grădinii departe de zgomotul străzii sub un tei uriaș. Părea de la distanță mai degrabă o magherniță unde nimeni nu ar fi bănuit ce s-ar ascunde în interior. Oprescu se propti cu coatele în geamul din spatele magaziei. Zări câteva tabouri puse pe pereți, câteva puse în picioare pe podeaua de lemn putred și unul era pe șevalet.
Pe acela nu îl putea zări din față căci nu avea pozitia corespunzătoare de la geamul mic din spatele magherniței.
-Dracu să le ieie de pânze de păianjen, spuse Oprescu răsucindu-se între scaieți precum o pisică în joaca cu soarecele. "Îmi murdăresc costumul abia cumpărat."
Buligan nu avu timp de lamentările lui Oprescu, găsi pe partea opusă a maghernitei un geam mai mare care spre surpriza lui era întredeschis. Se uită puțin în stânga apoi în dreapta și , cuprins de frenezia emulației cu Oprescu, deschise larg fereastra și își trase trupul greoi peste ea, înuntru.
Era un nou premiu câștigat de Buligan de data asta în luptă directă cu concurentul său Oprescu care se zbătea între scaieți ca o muscă în plasa păianjenului.
-Buligane! E infracțiune ceea ce faci! strigă Oprescu văzându-l pe colegul său prin fereastra mică.
-Dă-mi voie și mie să intru! spuse apoi ajungând în dreptul aceleiași ferestre pe unde intrase intrusul de Buligan.
- Altfel te denunț de toate infracțiunile comise!
Oprescu nu credea nici un cuvânt din cele spuse, era însă conștient de invidia sa față de reușita colegului său.
Buligan căzu pentru o clipă în plasa întinsă de Oprescu și-i deschise ușa repede pe dinăuntru turnătorului. Se simțea ca un copil ce putea fi pârât de colegul său de clasă pentru că a spionat fetele pe geamul de la toaletă în pauza mare.
În sfârșit se făcu puțină liniște. Oprescu si Buligan erau în atelierul destul de strâmt și de neîngrijit al maestrului, cu ochii ațintiți asupra acelei picturi de pe șevalet ce se pretindea a fi presupusa ultimă operă pictată de maestru.
Se uitară cu mare atenție la pictură, o măsurară mai întâi din ușă apoi mai de aproape, cu lupa...
După câteva minute Oprescu rupse primul tăcerea:
-E mare colega, e mare!
Buligan se abținu de la un prim comentariu, preferă în schimb să caute urme ale prospețimii picturii. Ce era interesant era faptul că pictura emana un miros ciudat, semn că se lucrase curând la ea.. poate retușurile?
Buligan scoase o unealtă mică ca o spatulă și scurmă puțin din vopsea dintr-un colț al picturii...
-S-a lucrat de curând la ea, poate și azi noapte... E ultima lui lucrare!.. Asta trebuie să fie!
Ochii le sclipiră atunci la amândoi instantaneu precum căutătorilor de aur din Texas de odinioară... Emoția îi copleșea pe amândoi.
Tăcerea era greu de suportat...
Și totuși.. ce anume ....pictase maestrul?
Oprescu încercă să își dea primul cu părerea dar cuvintele îi stătură în gât. Parcă îl invita primul prin gesturi pe câștigătorul atâtor premii de critică în artă, Buligan.
Se declara oare învins pentru a doua oară în fața lui?
Buligan simți momentul de glorie și, dându-si pălăria mare de paie jos de pe capul cu o chelie uriașă în centrul său , continuă:
-Asta trebuie să fie!
-Și ce operă!
-Nu seamănă cu nimic de până acum din ce a făcut maestrul, e... e cu totul și cu totul altă abordare..
Transpirația îl cuprinse pe marele critic Buligan. Acum îi veni rândul lui să tacă și să mediteze la obiectul de studiu... Oprescu nu se lăsă invitat. Dori să își etaleze cunoștințele în domeniul avangardei:
-Dacă stau să analizez bine pictura, spuse acesta răsucindu-și mustața cu degetele ca într-un tic nervos, m-aș opri la început la culoare. Maroul este culoarea dominantă și sunt porțiuni unde iese bine în relief, probabil a folosit o combinație de culoare cu ceva kituri pentru consistență. E ceva cu totul nou. Liniile sunt simetrice și dedesupt se zăresc mici pete de culoare roșie și azurie, probabil maestrul aruncă simbolic cu noroi peste o lume concretă, colorată, probabil aici se descarcă o tensiune psihică peste o lume a firescului.
Buligan ridică din sprâncene cu mirare la cele spuse de colegul său. Era rândul său să explodeze în talentul de critic:
-Dragă colega, îmi permiți să îți spun astfel dacă tot esti aici lângă mine, acest tablou ține în primul și în primul rând de o nouă abordare a luminilor. Secretul constă din câte observ în luminozitatea lui. Maestrul pune probabil accentul pe prioritatea relației dintre lumină și umbră înainte de a aborda problematica culorii. Estomparea culorilor într-o culoare generală mâloasă maronie greu de obtinut pe paleta de culori de notă o tehnică nouă în arta maestrului.Fantastic! Pe alocuri culoarea de fond mâloasă devine translucidă și ușor reflexivă arătând o trecere dincolo de concret.

Oprescu își trase cu putere mustățile lungindu-le până dincolo de bărbie, încercând o contrareplică la analiza serioasă a colegului său de breaslă.

-Colega, spuse Oprescu după ce analiză o dâră usor gălbuie ce traversa pieziș ca un pârâiaș lucrarea de artă, dă-mi voie să insist asupra aspectului principal al lucrării maestrului: arta creării iluziei prin mijloace proprii pe suprafetele usor denivelate, usor reliefate, iluzie care mă duce cu gândul la Republica lui Platon unde autorul argumenta despre imagine ca fiind nimic altceva decât o reprezentare a unui obiect prin copierea formei și culorii acestuia. Arta maestrului mimează realitatea exterioară într-o descriere sublimă a formelor și umbrelor în pictură. Pot să spun și eu că este o capodoperă, fără îndoială!
Buligan se încinse și când să dea replica... câinii din vecini începură a lătra agitați spre stradă..
Oprescu privi prin fereastra mică a ușii închise a atelierului și îl văzu pe maestru care venea agale pe cărare spre ei.
Teama și rușinea de a fi surprinși ca niște hoți în atelierul de lucru al maestrului îi făcură pe amandoi să sară în același timp spre geamul larg deschis pe unde intrase Buligan. Uitară că ușa era și ea descuiată și că puteau ieși relaxați ca oamenii civilizați pe ea. Tocmai când Oprescu se scutură pe costum de praful încasat de la căzătura de dincolo de geam, între scaieti, maestrul apăru lângă ei ca o nălucă.

-Bună ziua preteni. Dar cine sunteți mă rog domniile voastre (și sughiță puternic în timpul acesta)
Era „vesel si ....destul de beat” gândi în sinea lui, Oprescu. Scăparea lor.
-Bună ziua maestre, începu timid primul Buligan. Sunt criticul literar Buligan Protopopescu, de la Academie
-Buligan, tu ești? sughită din nou maestrul cu un zâmbet pe buze.
Și dumneata cine mai ești cu mustățile alea răsucite de țigan ungur?
Oprescu roși dar reuși să se abțină de la o replică tăioasă, era în fața maestrului de data asta, trebuia schimbată tactica.
-Criticul Oprescu de la Cercul Artelor Plastice din capitală maestre, ne-am mai întâlnit acum 5 ani la balul de la Cercul Militar.
-Aaaa, tu erai? crezui că ești un nenorocit de hoț care ai venit impachetat la costum ca să păcălesti pe toată lumea din cartier și să imi furi ultima lucrare.
Oprescu se simți deodată prea mic în costumul său.
Buligan era și el tulburat de situatia creată dar spera că beția maestrului o să îl facă să uite curând de neplăcutul incident.
-Maestre, reluă Buligan discutia, am venit pentru ultimul tablou..am găsit ușa deschisă și la poartă dar și la atelierul de lucru, ne-am permis să vă asteptăm în liniște aici pe alee...
-De aia ați ieșit ca doi nemernici pe geamul atelierului? sughiță iar maestrul, Sau poate mi s-a părut, de la atâta pălincă.
-Cu siguranță vi s-a părut, relua dialogul Oprescu cu un glas vinovat, noi suntem oameni de caracter..
-No, ați venit pentru ultimul tablou bănuiesc, haideți în atelier atunci preteni, cu ce să vă servesc, o pălincă de caise?
-Nu, mulțumim, răspunse Buligan în numele amândurora, uitându-se pe furiș la Oprescu. Am venit doar pentru tablou și interviu dacă se poate, apoi plecăm de îndată, să nu vă reținem.
-Dar de ce vă grăbiți? nu fiți așa... cum se spune ... hâc.. protocolari.. replică clătinându-se maestrul. Acu aterizai și eu cu mașina , fusei la un prieten să mai cumpăr una mică de caise, marfă nu glumă, ți se taie răsuflarea de la ea de tare ce e. Hâc... (sughiță și mai tare de data asta).
Intrară cu toții în atelier.
Pictura stătea în fața lor nemișcată precum sfinxul egiptean în fața miilor de turiști, impunătoare și misterioasă totodată.
-Offf, dracu să mă pieptăne, scuzați mizeria asta de pe șevalet, o dau jos imediat și o să aduc din casă ultima pictură ca să o analizați.
-Cum??? se miră Oprescu, dar asta nu e?..

Buligan făcu la rândul său ochii cât cepele și rămase cu cuvintele prinse între corzile vocale. Îi era teamă să mai rostească până și o interjecție în acele clipe de teamă să nu fie ridiculizat.
-Daa, spuse cu ochii blegi de alcool maestrul, ce credeați? Că asta e opera mea ? ha haaa... Doamne nu mă lăsa sunteți voi mai beți ca mine ..?
Trase pânza de pe șevalet și dădu să o arunce într-un colț al atelierului.
-Dar dacă tot fu vorba de măzgălitura de aici, știți cum a ajuns să se facă ?
Oprescu îl întrebă cu un glas firav de copil emaciat:
-Cum a ajuns maestre?
-Ha, replică maestrul punând totuși pânza la loc pe șevalet doar pentru o demonstratie de forță în plină meditație bahică.
-No să vă vină să credeți, râse el cu patos, cum s-a făcut pictura asta.
Aseară am avut oaspeti, oaspete, întelegi domnia ta și se uită lung la mustățile lui Oprescu, oaspete feminine... luuungi în picioare și tare sugative după palinca de caise... ha haaa.. O nebunie de femei.. una din ele Roza pe nume, a rămas și peste noapte și , mă întelegi domnia ta și tu ...
Roza îmi zice după miezul nopii, hai să pictăm o pânză împreună!
Eu zic: "Roza, pânza e a ta, doar pentru tine! Descătușează-te!"
Și Roza a luat un tablou mai vechi dintr-un colț al atelierului, o vechitură începută și neterminată și a pus-o pe șevalet ...hâc ...și căuta culorile, întelegi?
-Și? întrebă supărat Buligan
-Nu le găsea! Erau dracu știe unde prin casă la ora aia și cum ploua afară a zis Roza desteapta de ea pupa-i-aș piciorușele.. hai să pictăm cu noroi de afară!
S-a dus afară in noapte și a pus în paharul de palincă gol noroi din grădină.
Și apoi ne-am mânjit degetele și am pictat împreună cel mai frumos tablou care a existat vreodată: dragostea!
-Sunteți beat domnule! replică Oprescu cu dezgust. Așa ceva nu se face! Să vă bateți joc de... artă !și se întoarse spre ușă dând să plece:
- LA revedere domnule și să vă intre bine în cap: faptul că sunteți cineva nu înseamnă că vă puteți permite orice, oriunde și oricum!

Oprescu se topi imediat în căldura soarelui.

Buligan mai rămase doar de complezență:
-Și cu dunga aceea piezișă aurie ce e? Tot noroi?
Maestrul se uită cu atentie la pictură, încercând să își aducă aminte de originea petei aurii..
-Michiii! Daa, e Michi!
-Cine este Michi întrebă supărat Buligan
-Michi, bichonul meu cel alb și iubitor!
Acum îmi amintesc, ha haa... eram prea beat... afară ploua, Michi vroia afară, noi ..ne tăvăleam... în noroi, mă înțelegi.. cine dracu să mai asculte de plânsetele unei potăi cu vezica plină hâc...acum îmi amintesc... și–a dat drumul în atelier..
Roza l-a ridicat imediat să îl scoată afară și așa a trecut din greșeală peste pânză pictată cu bichonul ...mă înțelegi.. avea vezica plină...
-Sunteți un nenorocit, încheie depresiv Buligan ieșind pe ușă punându-și pălăria iute pe cap. La revedere!
LA o cât mai rară vedere!

-Dracu să vă ia pe toți de oameni fără sentimente, nu vă plac bichoni! fu ultima replică a maestrului.

Soarele intră atunci brusc în nori, parcă ascunzându-se de ceea ce văzuse.


Capitolul II

Sala de licitație vuia de lumea adunată la lansarea ultimei colecții a maestrului în capitală. Trecură doi ani de la incidentul cu pricina .
Maestrul stătea relaxat pe un scaun în centrul sălii în timp ce mulțimea admira rând pe rând tablourile sale pictate în ultimii ani, licitându-le rând pe rând. Experții prezentau tablourile și stabileau prețul minim de unde să înceapă licitația.
Maestrul sondă cu privirea sala plină și încercă să găseacă o pălărie largă de paie sau niște mustăți răsucite dar nu găsi nici una nici alta.
Se vorbea între critici că cei doi nu își mai vorbesc iar când e vorba de o licitație fac în așa fel ca să nu fie prezenți amandoi deodată .

Expertul se auzi în sală:
-Urmează capodopera maestrului, ultima lăsată pe lista de 12 tablouri, un tablou ce poate va suprinde pe mulți. Este o noutate în abordarea genului de catre maestru.
Prețul de începere este 1,2 milioane de euro,
Tabloul acesta are un nume particular:
Roza
Și expertul dezveli opera de artă lăsând sala amuțită.
-O adevărată capodoperă! Se auzi în sală din mai multe locuri.
În final s-a vândut cu 1,4 miliane de euro, record pentru cariera personală a maestrului.


Finalul
-Dacă nu aș fi un expert, spuse criticul Caramitru, aș putea spune că este făcută chiar din noroi această pictură..și la plezneală
Maestrul râse în sinea lui și replică:
-Stimate Caramitru, te-am respectat întotdeauna pentru cavalerismul și caracterul tău ireproșabil. O să îți spun povestea Rozei, vrei?
-Sunt numai urechi, replică Caramitru curios.
- Tabloul era aproape gata, în ultima noapte am adăugat o combinație de culori pământii care sunt un secret personal, recunosc am pus și putin noroi asta la sugestia mai în glumă mai în serios a prietenei mele Roza. În dimineața următoare eram la un prieten când un vecin mă sună spunând că a văzut doi bărbați intrați pe geam la mine în atelier. Am venit intr-un suflet acasă.

când am dat de cei doi bărbați, am aflat apoi că sunt doi critici renumiți, intraseră cu forța în atelier din prea multă dorință de a fi ei numărul 1 in domeniu.
Mi-am luat inima în dinți și am jucat un rol de moment, de bețivan , pentru a le da o lecție de bună creștere și bun simț. Oare am făcut bine? Nu știu, așa am simțit atunci că este cea mai bună soluție, să mă dau beat și să îi ironizez puțin.
I-am făcut să creadă că acest tablou este o eroare umană în urma unei beții cu Rosa de cu o seară înainte.
Au plecat înjurând și cred că le-a fost o lecție pe viitor.
-Haha, se amuză Caramitru, ai făcut tu asta? Dar toată lumea stie că tu nu bei alcool, cum de te-au crezut?
-Poate am jucat prea bine rolul de bețivan, poate au fost prea speriați, oricum asta a fost.
Caramitru răspunse în final:
-Cred că știu despre cine este vorba, dar lăsăm asta să rămână ca o enigmă. E mai bine așa. Succes maestre în continuare și să cheltui banii cu folos.
-Cu Roza neapărat îi voi cheltui, ea a fost și este muza mea!
-Numai bine!
-Numai bine!

9 sept 2017

Curtici.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!