poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 96 .



Geo Bogza- Cartea Oltului
proză [ ]
22-Tara Fagarasului

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [bobb ]

2017-08-31  |     | 



22

ȚARA FĂGĂRAȘULUI

Și totuși, ținutul acesta udat de tinere și limpezi ape, străjuit de nobile culmi, a fost departe de a fi generos cu locuitorii săi. Poate că știindu-se fără seamăn în măreția și farmecul lui, a vrut să-și încerce asupra celor născuți aici puterea, punîndu-le sufletul în cumpănă. Robiți de atîta splendoare, ei nu s-au îndurat să plece, ci s-au străduit să se facă vrednici de ea.

Dar, de trăit, trăiesc în luptă crîncenă cu o țărînă cît se poate de avară, și numai datorită aluatului din care sînt plămădiți, inflexibilei lor dîrzenii, la poalele munților înalți și albaștri nu se întinde o țară a sărăciei. Inima lor a fost prea aprigă pentru a o îngădui. Neîndurători față de ei înșiși și de pămîntul pe care s-au pomenit, l-au muncit cu cerbicie, silindu-1 să se acopere de roade. Ei i-au impus neîmblînzita lor voință, obligîndu-1 să-și împlinească menirea.

O necurmată bătălie s-a dat între oameni și ogoare, în umbra grandiosului lanț de piscuri. Ieșind din zorii zilei cu plugul, ei le-au arat o dată, și încă o dată, și ori de cîte ori a fost nevoie, doar se vor trezi la viață, doar vor deveni roditoare. Pentru ca boii să poată trage brazde atît de adînci și înverșunate, i-au ales mari și puternici, dintre cei ce sînt fala Ardealului. Le-au ridicat grajduri de zid, le-au pus în iesle maldăre de fîn mirositor, s-au îngrijit de ei ceas de ceas, supraveghindu-le hrana, somnul, respirația, ca în ajunul unei competiții supreme. Și fiecare răsărit de soare i-a găsit împreună, oameni și animale, în vasta arenă a naturii.

În lupta cu pămîntul, atît de îndărătnic în nedărnicia lui, ei s-au dovedit mai îndărătnici, mai neînduplecați. Au folosit cele mai tăioase oțeluri, cele mai bune și noi unelte, neprecupețind nici trudă, nici zbucium, ca să poată birui. Și, treptat, au biruit.

Astfel, de pe urma îndîrjitei lor strădanii, țăranii de pe această nobilă fîșie de țară pot privi munții din zare cu un ochi sigur și liniștit. Sub veghea protectoarelor cetăți de piatră, trăiesc în gospodării temeinice, avînd în fiecare zi pe masă o pîine mare și rotundă, o pîine solară, — senini, fericiți, mîndri, ca într-un paradis de ei făurit.


Oricît ar fi de aprigi în fața vieții, și munca oricît de grea le-ar fi, cei cărora le-a fost dat să trăiască la poalele Munților Făgăraș nu sînt părăsiți, o singură clipă, de credința că nicăieri lumea n-ar putea fi ca aici. Tot contemplînd-o, cu încîntare și mîndrie, și vrînd să o aibă pururi sub pleoape și în suflet, au descoperit ei, acel fel de a alătura cuvintele, acel regesc meșteșug prin care, schimbîndu-li-se sunetul și înțelesul, devin ca și cum ar dobîndi un miez de aur, ca și cum ar cădea pe ele roua — versuri. De la un capăt la altul, Țara Făgărașului trăiește sub semnul poeziei, de a cărei incantație Și de a cărei zămislire nimeni nu rămîne străin.

Adînca taină a vieții, nesecata ei frumusețe, tristețea pribegiei, dorul, deznădejdea, bucuria, enigma și fatalitatea morții, sau neîncetata reînnoire a firii sînt, rînd pe rînd, aduse în orizontul poeziei, neîntinat și veșnic. poeziei, neîntinat și veșnic.

Dar ceea ce oamenii acestui ținut cîntă cel mai mult, și cu cel mai mult har, purtați de sinceritatea sentimentului și de largi aripi ale fanteziei, e dragostea. Dragostea, presimțirea, așteptarea și împlinirea ei, le dă prilej să smulgă astrele — stele, luceferi, lună — de pe orbita lor și să le poarte în jurul femeii iubite, ca pe făclii menite să-i lumineze mai bine, în noaptea lumii, frumusețea. Tot ceea ce ochiul a zărit între cer și pămînt, culoare, mlădiere, strălucire, e adunat prin cele mai neașteptate și delicate potriviri de cuvinte, spre a zugrăvi icoana făpturii adorate.

Uitîndu-se la cel ce le e drag ca la soare, asemuindu-l cu cel mai falnic brad al pădurii, deosebindu-i de departe tropotul calului, gata să-l urmeze oriunde ar fi să-l ducă soarta, negăsind sînului lor un rost mai bun decît să-i fie prilej de vis și alinare, iar gurii un altul decît să-i potolească setea de fericire, fetele din această țară a frumuseții și poeziei au învățat și ele să-și cînte dragostea: o singură dragoste, pentru un singur om, pentru unul singur, din cîți pot fi pe lume.


Adevărul este că Oltul întîlnește acum cei mai frumoși oameni ce s-au ivit vreodată pe malurile lui. Nimic nu poate întrece armonia cu care li se îmbină liniile obrazului și nici vigoarea cu care, pe fondul măreț al priveliștii, li se sculptează statura. Atunci cînd se arată, singuri sau în grup, oricare ar fi împrejurarea, s-ar crede că sînt desprinși dintr-o frescă. Vîrstnici și tineri se uită în jurul lor cu mîndrie, ceas de ceas și întreaga viață, de parcă ar face pururi parte dintr-un alai domnesc.

Iar frumusețea chipului și a trupului și-o sporesc, cu o veche pricepere și o mereu reînnoită încîntare, prin strălucirea veșmintelor. Începînd cu pălăria de pai împletit, sclipind de stele și fluturi metalici, peste care ciucurele roșu din vîrf își aruncă lumina de soare abia răsărit.

Copiii, nici ei, cînd e să fie gătiți, nu rămîn mai prejos. Mai toți par pui de voievozi, coconi, moștenitori ai unui sceptru pe care nu-l vor pierde niciodată. Sînt atît de chipeși și demni în gingășia lor, ca și cum, prin ei, natura ar vrea să găsească, în fața unor forțe potrivnice, temeiuri pentru dăinuirea neamului omenesc.

Fetele, mai ales, dau prilej întregii taine și armonii a creației să se întrupeze intr-o singură ființă. Cele mai frumoase într-o lume zidită numai din frumusețe, ele privesc cîmpul și cerul, legănarea domoală a holdelor, aplecarea crengilor sub rod, alunecarea lunii peste vîrful plopilor, și de la fiecare iau ceva, prefăcînd totul în farmec al grațioasei lor alcătuiri. Copile încă, își țes năframele, se pregătesc să iasă la horă sau să fie mirese, și orice gest ar face, simpla înclinare a capului sau numai plecarea pleoapelor pe ochi, aduce în jur o dulce tulburare.

Dar nicicînd nu sînt atît de frumoase, ca atunci cînd se întorc de la cîmp. Simple țărănci, trec prin unduirea lanurilor sub largi pălării de pai, cu o și mai mlădioasă unduire. Mijlocul, strîns în cingătoarea care adună, în același cerc, cutele cămășii și ale fustei, este izvorul din care grația li se răspîndește în întreaga făptură, pînă la glezne și pînă la umeri, în inele tot mai largi, într-o amețitoare euritmie.

Atît de frumoase sînt, încît pot umple de uimire și cerul, și pămîntul. Vin, în miezul verii, zile cînd, în nemișcarea ei, lumea pare de dinainte de facerea lumii. Secundele se scurg asemeni unor milenii de tăcere și neființă, vîntul își ține respirația, Oltul și-a contenit murmurul, cîmpia se întinde la nesfîrșit și neclintită. E un echilibru enorm, o liniște gravă, dedesubtul căreia se ascunde, totuși, forța unei geneze. Mai mult, încremenirea aceasta n-ar putea dura. Undeva, departe, în tremurul orizontului, un punct se pune în mișcare și, odată cu el, totul se schimbă în univers.

Ca un astru desprins din haos, el crește, se apropie, devine tot mai vizibil, își adaugă cercuri și linii, închegîndu-se într-o dumnezeiască făptură. Încă o clipă și, sub pălăria ei de pai, o femeie se ivește din lanurile de grîu, purtată de un ritm lăuntric, neistovit și pur. Neantul, care domnise de la o margine la alta a zării, e spulberat de un pas ce abia atinge țărîna.

Ușor, plutind aproape, tînăra femeie vine spre Olt, călcînd în pulbere ca pe un covor. Un foșnet ca de trestie o însoțește, întregindu-i în auz desăvîrșirea ființei. Pălăria largă, cu panglică neagră pe spate, îi adumbrește chipul, dar, pe sub marginile ei, părul de culoarea inului alunecă, de la tîmple spre ceafa, în șuvițe domoale și moi, ca tot atîtea valuri de luminoasă feminitate.

Seara, dintre hotarele cîmpiei, asemenea splendori se văd venind în șiruri lungi, însă, prin conspirația timpului și a spațiului, aceasta s-a ivit singură, la o oră pustie și cosmică. Statuie însuflețită a frumuseții, se apropie lin, devenind, cu fiece pas, centrul, inefabil, al firii. Și trece peste Olt, tăindu-i respirația o clipă. Cum se duce spre miazăzi, Munții Făgărașului îi apar în față, învăluiți în limpezi albăstrimi oceanice. Ca o fregată, se îndreaptă spre ei, purtînd pe valuri o singură încărcătură: nepătrunsu-i mister.

Pentru cel al cărui lung drum s-a încrucișat cu drumul ei — așa cum două astre, ce vin din necunoscut și se duc în necunoscut, își încrucișează orbitele — tulburătoarea aventură de a fi o ființă omenească nu s-a dezvăluit nicicînd atît de solemnă și plină de melancolie.


Spre Sud, unde minunea s-a topit, cîțiva nori albi și spumoși, închipuind nelămurite imagini, se destramă pe crestele munților, ca visul, de o clipă, al celor mai pure și nostalgice piscuri.


.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!