“-...iar Brâncuşi a replicat: "Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor."”

Erau toţi în picioare, aplaudându-l.
Abia îşi trăgea sufletul. Ţinuse cursul într-o stare de excitaţie maximă. Privirea ei, aţintită asupra lui, îl făcuse sclipitor. Se dezlănţuise în piruete stilistice pline de farmec, sărise graţios printre locurile comune inevitabile şi reuşise să-i aducă unde dorea.
Lumina din amfiteatru, reflectată în părul ei roşcat-auriu o învăluia într-un halou strălucitor. În mijloc, faţa translucidă, albă, cu ochii care-l electrizau, părea sâmburele de ivoriu din mijlocul unei portocale de aur. Îşi luă foile şi se îndreptă spre uşă, nu fără a-i arunca, însă, o ultimă privire. Se ridicase şi ea, odată cu ceilalţi şi aştepta să se golească rândul spre ieşire. Asta fusese ultima oră de curs. Mai întoarse o dată capul, privirile li se încrucişară şi simţi în piept un nod care-i oprea respiraţia.
***

„ ...se trăgeau dintr-o familie foarte avută şi nu avuseseră niciodată grija zilei de mâine. De aceea, preoteasa nu îl obligase să facă, în vreun fel, altceva decât îşi dorea. Aşa că nu miră pe nimeni când, după ce abolvise primul şcoala de muzică, în loc să rămână la Viena, Toma se întorsese în sat şi-şi făcuse atelier de fierărie. Nu potcovea caii satului ci croşeta din fier dantelărie potrivită porţilor boiereşti. Nimeni nu ştia pentru ce, căci nu vindea din ele, ci le ţinea într-o magazie. Mergea la Viena la câteva luni şi aducea cu el bucoavne prăfuite despre felurite moduri de înmuiere a fierului, de îmbinare cu alte metale, de turnare şi şlefuire. La una din întoarceri venise însoţit de un neamţ bătrân pe care nimeni nu ştia cum îl cheamă. Toma îi spunea „Meister” şi, odată cu el, sosise în sat şi o căruţă încărcată ochi cu ditamai cazanul, o seamă de cleşti, lanţuri, foale şi alte unelte. La câteva luni după aceea, apăruse un convoi ciudat, format dintr-o baterie de tunuri, pusă pe roate şi mânată de patru bărbaţi oacheşi, călare, care au rămas de atunci ajutoare la atelier, dormind în fundul curţii, într-o şură.”
***

Conducea de mai bine de un sfert de oră, cerul se întunecase şi pojghiţa apoasă de pe şosea începea să îngheţe. Dădu drumul la radio: “...ca pe drumul presărat cu semne, din romanele profesorului Hanu Ziegler...” Se aplecă să închidă radioul. Skodiţa alunecă spre mijlocul şoselei şi Hanu trase brusc volanul. Maşina făcu o întoarcere spectaculoasă şi se aşeză perfect paralel cu axul drumului, în sens opus.

Opri motorul şi îşi aprinse o ţigară. Era în vărful dealului, privea drumul îngheţat pe care venise, ca o funie albăstruie ce se pierdea în crângul din jurul campusului. O lumină portocalie cât un vârf de bold împungea întunericul. Îşi propti capul în palme, pe volan, şi rămase aşa câteva minute.
***
„- Nu vreau să înnădesc bucată cu bucată, vreau să aflu linia neîncepută din mijlocul fierului.
- Mulţi au vrut asta.
- Eu nu sunt cei mulţi. Noi doi, Meister, vom găsi curbarea lină pe care o are o inimă de om. Şi tot ca o inimă de om, când va fi lovit, va spune asta în sunete calde, bune de pus în portativ: octava inferioară, qvinta, terţa şi octava superioară, toate la o precizie de şaisprezecimi de semiton.
- ...În cinci armonii, ca cele cinci simţuri omeneşti.
***

Cei patru brazi înalţi de la poartă se îndoiau ameninţător în bătaia vântului. Parcă în faţa casei şi intră. Ninsoarea se pornise cu putere şi crivăţul şuiera pe la colţuri. Înăuntru era cald, semn că madam Nan avusese o zi bună. „Sper că moderat de bună, n-am chef de conversaţie acum”. Îşi lăsă în hol pantofii şi paltonul şi deschise uşa sufrageriei. Era aprins doar focul din cămin, iar lumina îi umplu ochii de lacrimi. Se simţea un sâmbure captiv într-o uriaşă portocală dureroasă.
***

Madam Nan îl auzise, dar ştiu imediat, după cât de repede închisese uşa în urma lui, că nu avea chef de vorbă. Nici ea nu era în dispoziţie de conversaţie. Îşi sorbi lichiorul pe îndelete şi se aşeză comod în fotoliu. Mâţa Naibii răsturnase vaza de cristal de pe masă şi strânsul apei de pe jos o obosise. Nu mai era tânără. De când murise
bărbată-su nu mai luase pe nimeni în chirie. Nu mai renta, la vârsta ei. Profesorul era o excepţie, insistase pentru el decanul, care fusese coleg de gimnaziu cu răposatul.
Nu-i părea rău, era foarte retras, aproape nu se simţea. Îi unse două felii de pâine cu unt, îi presără sare pe ele şi le depuse, pe o farfurie, pe comoda de pe hol.
***

Era în campus, stătea de vorbă cu un student, râdeau, iar ea trecuse foarte aproape de ei. Îl privise intens şi se văzuse în ochii ei: un lup cu părul sur, ochii albaştri metalici, dinţii strălucitori, gata să sfâşie. Continuase să o privescă şi i-a simţit înfiorarea, se arcuise de parcă ar fi simţit răsuflarea fiarei pe faţă. A roşit, a grabit pasul, iar la colţ a întors capul şi privirile li s-au întâlnit din nou. Văzuse în ochii ei că se recunoscuseră.
***

„Masa fusese izgonită într-un ungher, iar planul întins pe toată podeaua. Toma se perpelea de două zile în camera afumată de lumânări. Faţa îi era obosită, iar cămaşa se învolbura de atâta purtat. Se foia cu uneltele de măsurat, socotind într-una pe desenul de pe hârtia lipită şi răslipită. Uşa se deschise cu un scârţâit prelung, răguşit. Meister se mişca încet, uşor adus de spate.
- E fără cusur socoteala. Meneşte lucrul cum trebuie şi, cu ajutorul Domnului, pacea va fi primul lui sunet.”
***

Îşi turnă un pahar de coniac şi se îndreptă spre birou. Din bolul cu picior pe care-l rotea se ridica o aromă de migdale amare şi aspiră adânc, cufundându-şi faţa în deschiderea rotundă. Se împiedică de-o scrumieră şi aproape dădu cu capul de oglinda florentină. Din ovalul încastrat în dantelărie de mahon îl privea un chip întunecat, cu o figură aspră, accentuată de o gură asimetrică, cu buze foarte conturate, aşezată într-un rictus caustic.
Până pe la patruzeci de ani avusese o faţă absolut anonimă. Începuse să îşi placă lui însuşi după această vârstă când, parcă dintr-o dată, chipul din afară începuse să semene cu cel dinăuntru. O tensiune interioară arcuia trăsăturile, dând feţei frumuseţea pietrei lucrate de vânt, „ faţă de idol păgân”. Femeile îl priveau pe sub gene, dar atitudinea lui şi căutătura aceea rece, ca o lamă albăstruie, puneau o stavilă imposibil de trecut...
Şi totuşi, privirile ei îi spuneau atâtea... Cum de se încumetase acolo unde femei cu experienţă se temuseră să păşească? Era o jucătoare, care va să zică...Se cutremură ca de-un frison şi se aplecă spre oglindă: „Hanu Ziegler, eşti un mare dobitoc...”
***

„...dăduseră greş. Întâia dată nu lăsaseră destul plămada la răcit şi marginea crăpase, a doua oară rămăsese întreagă, dar sunetul era spart, uscat, ruginit. Peste toate, preoteasa se năcăjea peste fire că Toma nu dădea semne că ar plăcea vreo fată mai serios. Îi făcuse casă, grijise de acareturi, degeaba. Cu mare sforţare adusese, cu comandă specială de la Paris, de la casornicarul Brulfer, o pendulă cu cabinetul înalt şi decoraţie suplă în marmură, cadou special pentru aceea care îi va fi noră. Praful se pusese şi pe ea şi pe aşteptările preotesei. Căzu la pat într-o luni şi sâmbăta următoare se stinse, măcinată de o tuse veche şi de noi şi noi gânduri rele. Toma îşi mută ciracii în casă, împrejmui hotarul cu gard înalt de lemn, ca să pună stavilă gurii satului, şi îşi văzu de ale lui.”
***

De-a lungul întregii toamne avusese timp să se convingă. Fericirea avea culoarea frunzelor ruginii şi purta mereu, înfăşurată la gât, o eşarfă mov.
***

„- Robii mei ştiu rostul focului cu fierul, eu ştiu a chibzui măsurile, sunetele, iar tu eşti meşterul echerului şi al compasului. Ce lipseşte?
- Până şi între o scripcă şi o lăută sunt multe osebiri, dar asta nu-i o unealtă de muzichie. „Pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgerele frâng...” ”
***

Dădu pe gât şi ultima înghiţitură de coniac, îşi puse concertul din Londra al prietenului Cohen şi-şi aprinse o ţigară. Se aşeză la tabla de şah, lăsându-se pe spate în fotoliu, suflând fumul în sus: „dragă Leo, „şah-mat” nu vine, aşa cum spun dicţionarele, din arabul „al-shāh māta” care înseamnă „regele a murit”, ci din persană, unde „māt” înseamnă imobilizat, adus în poziţia din care nu mai poţi face nici o mişcare, nu mai ai de ales. Ăsta e adevărul: mai rău decât să mori e să fii deja mort, în viaţă fiind.”
***

"Cei patru haidamaci topiseră toată noaptea la tunuri, iar acum, la crăpatul zorilor, negri şi lucioşi în şorţurile de piele până-n pământ îşi trăgeau sufletul pregătind forma. Doi frământau argila cu părul de capră, unul se aţinea cu grăsimea de vită ce-o făcea să alunece, iar cel de-al patrulea punea inscripţiile în ceară.
Toma era agitat. Cocoşul de pe gard trâmbiţă dimineaţa.
Ca la un semn, toţi cinci se opintiră în ridicarea bulgărilor de metal topit.
Meister îşi făcu semnul crucii: „Binecuvântează, Doamne, această trudă!”"
***

Se ridică şi luă din bibliotecă dosarul cu fişe. ”...explicând principiile compoziţiei scrierii chineze, Xu Shen arată: “clopotul este sunetul echinocţiului de toamnă, când toate recoltele au fost cultivate”. În chineză, zhong, pronunţat diferit, înseamnă şi clopot şi cultivarea recoltelor. Cele două sensuri, descriu, în fond, emoţia intensă a împlinirii.” Puse dosarul pe jos şi închise ochii.
***

„...aşa trecut-au anii. Reuşise, cu adâncă sârguinţă, să-şi ducă la capăt menirea. Meister se mutase la cele veşnice şi era îngropat în curtea mică a bisericii. Cei patru robi, eliberaţi, plecaseră care încotro, cu simbrie bună în urma muncii lor. Toma însuşi se aşezase la casa lui, mai târziu ca alţii, dar nu prea târziu ca să umple o casă de copii, de nepoţi şi de strănepoţi. Şi abia cel mai mic dintre ei, un boţ de om când Toma se stinse avea să afle rostul muncii străbunului lui. Erau de ceva timp ascunşi în munţi, nu mai aveau merinde, iar unul din ei era rănit. Se gandeau să coboare în sat. S-au pornit, iar atunci, clopotul, acum la Schitul Vechi, începuse să sune singur. L-au auzit patru sate şi ei au ştiut că trebuiau să treacă munţii, că urgia roşie pornise pe urmele lor.”
***

Focul pâlpâia, gata să se stingă.
Hanu auzi un scârţâit şi fu sigur că e Mâţa Naibii, furişându-se. Se roti cu fotoliul, să se asigure că uşa era închisă, dar scârţâitul se auzi la fereastră. Trase draperia şi se apropie de geam. În vântul de-afară patru uriaşi negri, în lungi şorţuri întunecate, se aplecau spre sfera incandescentă, care ridica aburi groşi în aerul îngheţat.

Manuscrisul căzu cu zgomot de pe masă. Se repezi spre ieşire, descuie uşa şi dintr-un salt ajunse afară. Întunericul îngheţat era de nepătruns.
Îşi apropie faţa de fereastră, privind înăuntru. În lumina slabă a focului, o fată frumoasă, cu părul roşcat-auriu, mângâia un lup bătrân aşezat la picioarele ei. Pe pervaz odihnea, rănită, o eşarfă mov.

„Ring the bells that still can ring
Forget your perfect offering
There is a crack in everything
That's how the light gets in”
***

Madam Nan aţipise şi auzi, ca prin vis, soneria. Îşi ridică cu greu dosul monumental din fotoliu. Nu aştepta pe nimeni la ora aceea, mai ales pe o asemenea vreme.
Trase perdeluţa cu maci şi spionă uşa. Becul chior lumina o duduie roşcovănă, cu un fular mov la gât. Uşa se deschise şi profesorul ţâşni afară. Duduia îl urmă.
Madam Nan ridică din umeri şi se porni greoi, spre dormitor. Chiar nu era treaba ei....