Stau foarte aproape de metrou. Prietenii îmi spun că e un avantaj, dar eu nu înţeleg la ce se referă. Dar cum nici ei nu mă înţeleg pe mine, îmi zic că suntem chit şi nu le port pică.
Cu toate că stau aproape de metrou, înainte să iau metroul, iau întotdeauna autobuzul. Înainte de autobuz, iau liftul şi înainte lift, iau un Prozac pentru că deseori mă întâlnesc cu vecinul meu care e bolnav psihic. N-am spus-o eu, el a spus-o, de fapt, aşa am intrat în vorbă. A zis:
- Aş putea să las florile, pentru două săptămâni, la dumneavoastră? Eu şi mama mea mergem la un tratament şi lipsim din oraş două săptămâni. Ştiţi, eu sunt bolnav psihic.
Liftul a ajuns la parter şi eu am spus „da”.
Nu aşa îţi imaginezi viaţa după ce spui „da”. După ce spui “da”, totul ar trebui să fie frumos. Să nu fie nimeni bolnav psihic, să nu moară nimeni şi, cu atât mai puţin, să moară în metrou.
Prima oară când am luat metroul, m-am gândit că la munte nu sunt metrouri, şi mi-am dorit să trăiesc la munte. Apoi m-am gândit că nici la mare nu sunt, şi mi-am zis că n-ar fi rău să am o locuinţă şi la mare. Apoi mi-am dat seama că cerul e cel mai frumos substantiv din lume. A doua oară nu m-am gândit la nimic, eram foarte curios cum se închid uşile şi dacă se mai deschid vreodată. A treia oară nu mai ţin minte, în tot cazul, a cincea oară luasem Prozac şi am fost tentat să nu mă mai dau jos din metrou, până nu învăţ ce e foamea, frigul, întunericul şi coşmarul catacombelor. Bineînţeles, am lăsat-o moartă.
Odată, am uitat să-mi iau pastila şi am numărat câte femei citesc o carte, câte citesc ziarul, câte sunt blonde şi câte brunete au mai rămas. Pe acelea le-am studiat cu mare atenţie şi am aflat că s-ar putea vopsi blonde, fără probleme. Apoi am numărat câţi bărbaţi se uită la ele, câţi citesc o carte, câţi citesc ziarul şi câţi citesc din ziarul vecinului. Cum se comportă vecinul, dacă e deranjat sau dacă e bucuros, dacă se uită vreunul la mine, dacă se uită vreuna la mine şi dacă se uită, la ce anume se uită. Dacă se uită la pantofi, dacă se uită când nu mă uit, sau dacă se uită ca proasta. M-am hotărât să reţin sondajul meu, cine ştie la ce-mi va folosi.
Într-o staţie de metrou, nouăzeci la sută femei sunt blonde şi nouăzeci la sută bărbaţi sunt intelectuali. Restul femeilor sunt intelectuale, iar restul bărbaţilor sunt lipsiţi de responsabilitate, vin şi pleacă, nu sunt în stare de un traseu constant, se plictisesc repede şi îşi aranjează sacoul privindu-se în geam. Încercând să mă integrez, înainte să iau Prozac, mi-am luat cu mine „Fric”, de Ştefan Agopian. Când metroul a pornit, am refuzat să mă aşez. Am oroare să-mi citească cineva peste umăr. Şi bine am făcut, pentru că, iată, ajung la pagina în care Fric se bălăngăne în bătaia vântului, deşi e mort. Nu intru în amănunte, ce face Fric nu poate fi reprodus în cuvinte. E atât de ruşinos ce face el, încât ţi-e jenă de jena lui. Îmi vine ideea să-i citesc cu voce tare femeii din faţa mea, să afle şi ea, să-i intre bine în cap, cu ce se ocupă Fric. Intru în panică, închid cartea şi hotărăsc că nu e uşor să fii intelectual şi să iei premiul Uniunii Scriitorilor.
Uniunea Scriitorilor e un fel de de lume paralelă, situată cam pe axa Piaţa Unirii – Dristor 2, pe care eu nu circul niciodată, dar am auzit că vagoanele sunt vechi şi legăturile şubrede. Prefer vagonul civilizat, cu uşi silenţioase şi deschidere digitală, cu toate că nu-mi dau seama cum am ajuns să-l prefer pe acesta celuilalt. Poate întâmplarea cu vagonul care a luat foc. Lumea s-a speriat, a ţipat şi totul a fost dat la ziar chiar a doua zi, deşi n-au existat victime. Mă uitam la foc şi nu-mi reveneam. Când focul s-a stins, trenul negru de funingine a intrat în tunel cu un muget de monstru rănit. Şi, în timp ce el pleca greu, trosnind din încheieturi, bătrân şi nesigur, eu mă îndreptam ca un glonţ, cu capul înainte, cu spatele drept, neîmblânzit, în sensul opus.
A doua zi am trimis o carte poştală Uniunii Scriitorilor. Îi transmiteam regretele mele sincere. Toate. Sub formă de versuri.
E zece, m-am luat cu gândurile şi am ajuns la destinaţie. Mă miră că oamenii iubesc viteza cu care circulă metroul. Exact ce-mi displace mai tare la el. E drept că n-ai ce să vezi pe geamuri. Dar îţi poţi imagina, de multe ori, e de preferat să-ţi imaginezi. Eu întotdeauna îmi imaginez cerul. Aşa se face că niciodată nu cobor, e impropriu să spui că vrei să cobori din metrou. Doar ieşi la suprafaţă.