Cine m-a lăsat, în voia Lui de crud,
Să văd viața altfel, și altfel s-o aud,
Prin ochii unei fiice, prin ale ei urechi,
Privesc și-ascult durerea în strigătu-i străvechi!


Mă simt una cu vina că a fost condamnată
La suferințe crunte, de cel ce-i spune tată,
Și mă lovesc de mine că nu pot înțelege
Cum s-a născut bolnavă, fără-a putea alege?


Mă simt mai responsabil decât în om păcatul,
Decât orice greșeală ce-o vede-n noi înaltul,
Și rănile ei toate mi le-aș deschide-n piept
Să îi prefac ploaia din ochi într-un deșert...


Gândul ce mă doare este că nu pricepe
Că se termină viața, că moartea îi începe,
Și totuși îmi zâmbește, cum nu i-ar fi povară
Viața, ce-i usucă petală cu petală...


Și cât de mult se zbate, ca-n ultimul efort
Să își găsească drumul din nou spre al său corp,
Dar este prea slăbită de lunga-i agonie
Să cer-o-mbrățișare, și scut să îi mai fie...


Mă uit la ea mințind-o, și nu pot s-o ajut,
Fetița mea se stinge, pe pat e-un trup de lut,
Și nu-mi găsesc puterea să trec de-acest moment,
Să rog timpul o dată să curgă mult mai lent...


Lăsați-mă să gust din moartea ce țintă-i este a mea fiică,
Să pot ieși din neputința de care-mi este-atât de frică,
Și-n spirit să o strâng din nou la pieptul meu,
Ca amândoi să fim în drum spre Dumnezeu!


Dar nu mă vrea pământul, nu vrea să-și facă milă,
Că mi-am pierdut altarul credinței prin copilă,
Și chiar de-am să trăiesc, voi fi doar gânduri moarte,
Ce n-or putea pe buze să se transforme-n șoapte...


Și n-aș putea cunoaște mai multă disperare
Decât mi-e dat să aflu, un chin fără hotare!
Căci Sfinților le spun: de vor să fie drepți,
Cavoul să-mi zidească în patru strâmți pereți...


Sau să aprindă rugul tăcerilor cumlite
Lăsând vis și cenușă din vieți neîmlinite,
Chiar dacă vântul sorții din nou va încerca
Praful acestor oase să-l poată spulbera.


Și mi-a murit fetița, și nu credeam vreodată
Că aceste lucruri îmi vor ajunge faptă,
Nu pot să mai rezist, Doamne, Tu ești mare!
Aș vrea din două corpuri să faci o-nmormântare...


Ca temnicer să fiu, în gânduri prizoniere,
Înlânțuite-n mine, și nu trăite-n ere,
Putând conștiința însăși pe culmi să o ridic,
Trântindu-ne de moarte să-mi fie de nimic!


Cum să mai fiu om, cum pot să mai iubesc
Și viața cât și moartea, fără să-nnebunesc?
Când ele, amândouă, sunt pe veci surori
Iar noi le respectăm în voci de sărbători...


E prea târziu acum pentru un gând de pace,
Plecată mi-e copila, și n-o mai pot întoarce;
Măcar în lungu-i drum, bezna ce-i e grea,
Pe umerii-i fragili de nu s-ar apăsa!


Și ochii ei cei mici, plânsul să nu-i cuprindă
Când devorată-n noapte pierzării-o să se vândă,
Fiind o rătăcită de tot ce e lumesc,
Cât mi-aș dori suflarea din piept să mi-o opresc!


Doar să îi fiu alături, s-o țin din nou de mână,
Să-i fiu o călăuză ce-i pune teamei frână,
Ca un luminător, deși întunecat,
Ne vom găsi lumina unul prin celălalt...


Dar mă așteapt-un fiu acasă să ajung,
Nu pot să mă împart, în două să mă frâng,
De astăzi pe-amândoi nu o să-i mai împac,
Voi fi într-unul înger și-n celălalt un drac!


Învins de nebunia ce mă străpunge-n stern,
Să cred în Dumnezeu trăind într-un infern?
Căci el ne dă o viață, tot el o și răpune,
O fi atotputernic, dar nu-I precum se spune!


Nu-mi mai doresc nimic din tot ce pot cunoaște,
Nici dacă un alt om de mâine voi renaște,
Ci doar ca fata mea prin miile de morți
Să își găsească locul, bătând cu grijă-n porți!