Îți mângâi iarna din suflet
cuminte, fără păsări,
ca o portocală
mirosind a zăpadă...
ai vrea să fii crin
să ai petalele întinse
și să adormi neplânsă
într-o alergare pe gheață.

Aici e întuneric,
nu poți ajunge la trandafiri
și îmbrățișarea are înălțimea degetelor.
Întârzii în tine
și cerul cald îți crește sub piele
ca o respirație dulce.

Eu tac,
merg pe vârfuri spre sufletul tău
calc pe coji de stele...
Suntem cu un Crăciun mai aproape,
brațele ni se deschid murmurând,
inima ta umple omul de zăpadă.

Odată primeai cu bucurie vederile de departe
aprindeai lumina în vârful sufletului
și beai apă rece pe nerăsuflate.
Acum buzele tale înghit fiecare cuvânt
și drumul spre casă se-ascunde desculț.

Nimeni nu știe la ce oră
vor veni bătăile inimii,
când ne vom închina adânc iubirii din noi,
când vom primi în palme migdale...

În iarna mâinilor întinse
omul de zăpadă călătorește fericit.
Nu mai are nimic de pierdut.
Doar geamul deschis de ninsoare
mai mângâie sufletul
și alergarea pe gheață.