Stăteam întinsă, în prag de toamnă,

în iarba încă verde din a Cozanei poiană.

Contemplam cerul cu o sete nebună

de dorul liniștii ce aveam împrejuru-mi.

Numai vântul răcoros ce ușor se simțea,

frunzele muribunde să plutească lin ajuta.

Ca într-un tangou ,al iubirii supreme,

spre cer le ridica

și cu patimă apoi într-un vârtej le rotea.

Mergând cu privirea un pic mai în zare

am văzut un vultur ce voia să-mi arate,

prin triumfalul său zbor atât de departe,

că e rost a zbura către soare,

că e-un rost a plana dupa pradă

cu aripile-i întinse, cu ochii săi ageri.

Am coborât ochii de la cer spre pământ

și auzeam oameni amintiri depănând

și cu pofta râzând.

Mă priveam de departe c-un zâmbet senin

și îmi dădeam seama că nu mai simt acel venin

ce-mi sugruma sufletul cu o povară nespusă.

Căci o luasem în palme și-o suflam ca pe cenușă.