M-am încuiat într-o mansardă oranj
În care plouă cu vise deşarte
Şi coşmarul pândeşte de după colţ
Nu am hârtie nu am creion nu am idei
Nu mai scriu poezii
Mă scoate din minţi gândul
Că n-o să mai scriu niciodată
Nu mai am nume nu mai am chip
Nu mai port rochii albastre
Nu mai am chef de nimic
Am ochii umflaţi de la lipsa acută de somn
Şi de la vântul care bate prin casă
Mi-e silă să-mi mai fie milă de mine
“Da, poate asta-i fericirea: mila pentru propria noastră nefericire. “
RAHAT!
Nu mai aud nimic… în afară de Tudor
Care plânge mereu că nu mai vine ta-su acasă
Şi mansarda asta oranj care-mi râde în nas
Şi-mi arată că urmele tale încă mai sunt pe parchet
Sunt o păpuşă de porţelan cu sufletul spart
Aruncată-ntr-un colţ de copilul-bărbat
După o joacă prea dură
You can’t break what is already broken!