Omul prometeu


Se-mplântă în mine un urlet din lume,
Durerea croită pe-al omului nume.
Coboară din munți, pe văi și torente
Ce-a fost hărăzit pe-ale zeilor trepte.

Privirea-mi ridică spre cel ce-i legat
Cu lanțuri de stânca ce l-a-ngenuncheat,
Spre pasărea crudă cu ciocu-i de fier
Ce rupe din carnea crescută în el.

Și mâini îmi înalț, să mă rog însă cui?
Durerea s-aline în pântecul lui.
Și lacrimi se scurg din ochii-mi ce plâng
O soartă prea crudă ce pumnii îmi strâng.

Genunchii-mi se frâng, sub povară striviți,
Iar fruntea-mi se pleacă spre cei adormiți.
Îi caut în gânduri, din nou să-i trezesc,
În brațe să-i strâng, în ochi să-i privesc.

De ce, să întreb, a omului soartă
În lumi de dureri și de plânset ne poartă?
Să-ntreb dacă-acolo, de unde-au venit,
Sunt zeii mai buni și să râzi nu-i oprit.

Mormântul ce-mi sap sub ploaia de sânge,
Cu mâinile arse-n sudoarea ce curge,
Mă cheamă spre el, alte lumi să-mi arate
Dar mă-ntreb: pentru om... nu la fel vor fi toate?