1.

Fericirea mă blochează. În faţa ei până şi cuvintele mi-o iau invers şi se varsă în sucul gastric. Înţelesul lor trece în sânge. Cu restul nu mai are importanţă ce se întâmplă la fel cum nu are importanţă mintea despărţită de spirit. Dacă nu îi aparţine valului, spuma albă nu are ce căuta pe mare. Deasupra formele de relief ale cerului mereu în schimbare. Dar fericirea mi-e legată de oameni. Cerul m-a învăţat numai să fiu umil. Trupul ei lipit de trupul meu. trupul meu mut digerând ceea ce în cazul altora ar fi fost o participare directă la discuţie. La o discuţie între doi îndrăgostiţi pe care mintea mea nu o percepe şi nu o poate nici măcar crede posibilă. Astfel, de câte ori deschid gura se aude numai ecoul zgomotului pe care cuvintele îl scot scufunyându-se. În faţa fericirii sunt un scaun cu rotile gol la capătul unui dig pustiu.

2.

Suma asta de dependenţe - dependenţe mici şi mari, dependenţe vitale şi distrugătoare, dependenţe luminoase şi întunecate, dependenţa de mine şi dependenţa de a mă exclude - pare să mă definească la o primă vedere. Ca oricare însă şi eu încep tot de acolo de unde ele se estompează, se rarefiază, dispar şi doar umbrele lor răzbat în definiţia mea precisă ca zidul rămas în picioare în urma dezastrului nuclear.