poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 30 .



Iertarea
personale [ ]
III

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [OctavSemarian ]

2017-01-09  |     | 



De fapt, în postarea de față aș dori să răspund la două întrebări: De ce l-am mai amendat pe Prokofieff, în legătură cu modul nediferențiat în care privește problema iertării, în cartea sa, dacă tot am folosit drept motto sintagma Sfântului Augustin? Cea de a doua întrebare se referă la lașitate și pasivitate.
Trebuie să amintesc, din nou, despre nivelul evolutiv al omenirii și, legat de el, despre puterea de înțelegere a omului corespunzătoare stadiului în care se află. Faptul, că maniheismul, al cărui discipol a fost și Augustin înainte de a se converti la creștinism, își expunea principiile referitoare la bine și rău încă înainte de anul 271, nu înseamnă că omenirea, acelui timp, înțelegea ceva din ideile lui. Dovadă și modul în care a murit Manes! Când vorbim despre nivel evolutiv, vorbim despre starea în care se află majoritatea. Așa cum astăzi, prea puțin înțeleg de ce iertarea este un nonsens ca trăire sufletească, iar majoritatea îmbrățișează cu ardoare ideea că iertarea este un lucru bun pentru sufletul fiecăruia, tot așa, pe vremea lui Augustin, majoritatea oamenilor nici măcar nu-și punea, încă, problema iertării.
Ideea este destul de simplă și ține de evoluție, după cum spuneam. Diferența între cei doi, în timp, este de circa 1600 de ani, iar omenirea, de atunci, nu este cea de acum. Anul 400 dH, când, să spunem, cu aproximație, Augustin a enunțat zicerea sa, se afla cam pe la mijlocul epocii în care în om se dezvolta, încă, sufletului rațiunii, pe când, Prokofieff și-a scris cartea în jurul anului 2000, deci pe la mijlocul epocii sufletului conștienței. Rațiunea, pe vremea lui Augustin, își pleca „urechea” spre sufletul senzației împletit fiind cu corpul senzației în ceea ce numim corp astral, pe când, astăzi, ea își mai ridică „privirea” și spre sufletul conștienței, o componentă sufletească, care pe vremea lui Augustin nu exista, încă, în sufletul omenesc, superior sufletului rațiunii, și aflat sub influența Eului spiritual. Dacă în prima fază nu se putea vorbi despre iubire spirituală, acum o putem face, măcar așa... la vreo șuetă. Dacă atunci îndemnul spre iertare apărea ca ceva nou în comportamentul omului prins cu conștiența de sine și înțelegerea doar între existența lui dintre naștere și moarte, interval în care trebuia să suporte răul, a cărui origine o vedea ca fiind determinată de... ghinionul de a fi în locul nepotrivit la timpul nepotrivit, acum, deja, majoritatea omenirii este adepta principiului iertării, chiar dacă nu o aplică, iar o parte mai mică, a început deja să-și înțeleagă parcursul unui ciclu existențial care îi evidențiază ca singur rău care îl afectează cu adevărat, doar pe acela care se naște în sufletul lui, și care conduce la cedarea în fața ispitei și, eventual, neînțelegerea motivului pentru care el trăiește. Reperul față de care se măsoară acest rău este propria-i evoluție spirituală. Faptul că, prin ceea ce spunem mai sus, omul coboară pe scara propriei evoluții, este dovada. Ceea ce primim din afară ca rău, este în fapt doar efectul cauzelor care ne aparțin, efect care, din punct de vedere spiritual, căci atunci când vorbim de rău și bine, numai din acest punct de vedere trebuie privită problema, nu este rău, ci modalitatea prin care sunt șterse efectele adevăratului rău pe care noi l-am făcut în alte vieți, rău pornit din sufletul nostru. Prin această suferință nu facem decât să reurcăm treptele evoluției pe care le-am coborât datorită atitudinii noastre anterioare. Faptul că suportarea suferinței ne readuce pe nivelul spiritual la care eram înainte ca noi să fi generat cauza ei, trebuie să ne facă să înțelegem că, suferința în cauză, este, de fapt, un mare bine. Și, atunci, pe cine să mai iertăm? E un fel de... „a bate șaua să priceapă iapa”. Îl iert pe agresor pentru suferința care mi-a creat-o, suferință ca fiind, în fapt, efectul unei fapte anterioare care îmi aparținea. Cum ți se pare? Altfel spus, în loc să acceptăm durerea, ca... medicament pentru evoluția noastră, care să combată o boală de care numai noi suntem vinovați că am contractat-o, reacționăm cu... violență, dăm în cel care ne-a administrat leacul, marcând astfel nașterea unei alte karme negative pentru următoarea viață, în care iarăși vom fi supuși tratamentului cu același medicament al suferinței. Și așa mai departe. Sau... în mărinimia noastră, îl IERTĂM pe cel care ne-a readus pe linia de plutire, pentru că, în ignoranța noastră, de astă dată, nu înțelegem adevărata cauză a suferinței noastre.
Augustin, pe vremea lui, nu făcea decât să sublinieze, pe înțelesul omului de atunci, că reacția la... „răul care ți se face”, nu duce decât la perpetuarea răului, fără a da prea multe explicații. Ezoterismul pe vremea lui, era adânc îngropat în sufletul celor care îl mai dețineau, pentru ca nu cumva să fie declarați, degrabă, eretici, și asta pentru că dogma creștină, nici pomeneală să răsufle ceva despre problema karmei și a manifestărilor repetate, și pe bună dreptate, pentru că ea urmărea salvarea sufletului, adică a ceea ce se naște și se dezvoltă în perioada dintre naștere și moarte. Cui se adresa el, am spus-o mai sus! Acum, referitor la lașitate și pasivitate, cea de a doua întrebare care pornea de la cazul în care asistăm la... „răul” care i se face altuia fără a interveni sau, la cazul în care, deși avem o părere nu intervenim alături de alții în a o susține, mai blând sau mai violent.
Această atitudine, prin care omul se implică în mersul societății sau în evenimente care nu-l afectează în mod direct, dar la care asistă, este generată tot de neînțelegerea adevăratului lui rost... prin viață. După moarte, omului i se pune în fața panorama propriilor fapte. El își urmărește faptele din viață, însă, fără încărcătura emoțională care a stat la baza lor. El își vede doar fapta și, legat de ea, intenția care a stat la baza ei. De aici poți înțelege cam cum este privită dincolo problema lașității și a pasivității. Ele pot fi judecate doar în lumina intențiilor care au stat la baza înfăptuirii sau neînfăptuirii. Pentru că și neînfăptuirea este tot o faptă. Doar că, un om care cunoaște mersul spiritual al... lucrurilor, va înfăptui sau nu va înfăptui din cu totul alte motive sau intenții, iar aceste motive, aceste intenții, de fapt, nu apar ca păcate sau greșeli. A înțelege că reacția ta la astfel de evenimente este nu numai inutilă, dar și dăunătoare din punct de vedere al răului care se naște și perpetuează prin astfel de intervenții, este un merit, nu o vină. Faptul că nu înțelegi, și în virtutea acestui lucru săvârșești o faptă... bună, zici tu, intră în categoria „greșelii”, de care vorbeam ca fiind efectul influenței ahrimanice asupra omului, prin învăluirea adevărului despre lumea spirituală, și despre spiritualitatea care emană din fiecare element și faptă comisă în viață.
Trebuie să înțelegi că, ceea ce se întâmplă, trebuie să se întâmple ca efect al karmei existente deja, iar rostul evenimentului este acela de a consuma, de a șterge un rău anterior care a dezechilibrat, care a perturbat ceva în lumea spirituală. Prin eveniment nu înțeleg, neapărat, ceva de moment, ci, poate, chiar o situație care durează și care dă impresia că, întru-un fel sau altul, afectează existența unui întreg popor sau a întregii omeniri. O tiranie, un sistem totalitar, un război, pot fi exemple în acest sens. Toate aceste fapte se petrec sau mai bine spus sunt duse la îndeplinire, tot de aceia care nu înțeleg rostul existenței. Nu vreau să mă înțelegi greșit! Toți cei care le duc la îndeplinire, joacă rol de pioni karmici; mai toți suntem în această postură, iar efectul asupra lor, adică a nostră, este acela de a-și crea, pentru sinea lor, o karmă negativă pentru viața viitoare. Vrei să te desprinzi de această categorie, vrei să elimini răul pe care ți l-ai putea face numai ție? Atunci, evită răul care l-ai putea face și nu te mai amesteca în ceea ce se derulează în jurul tău! Dar, nu te amesteca cu înțelegerea că nu este treaba ta să te bagi, cu înțelegerea că în acel ceva care se derulează în fața ochilor tăi este descărcată o karmă, este reabilitată o greșeală care, cândva, a afectat „echilibrul” universului prin suferința care a fost provocată altora. Asta nu înseamnă lașitate, pentru că nu frica stă la baza pasivității, ci o înțelegere de ordin superior. Dar, asta nu înseamnă nici să nu-l ajuți, să nu-i întinzi o mână celui căzut, chiar dacă gândești în sensul că, pentru el, suferința este meritată și în același timp un mare bine. Printr-o faptă de genul ăsta îl poți ajuta să depășească situația grea în care este cu o înțelegere corectă. Este un fel de preluare a unei păți din karma celuilalt asupra ta. Indiferența, ca stare sufletească, ca nepăsare, da, poate fi un păcat! Dar, acest ajutor, subliniez, trebuie să intervină după ce respectivul „și-a încasat lecția karmei”. Compasiunea, mila, ajutorarea, în acest sens, sunt calități care te ridică. Uite-te în jurul tău la evenimentele care se derulează, la modul cum unii dintre noi își trăiesc viața călcând pe „cadavrele” celorlalți fără să le pese. Cei care, însă, sunt în suferință ca urmare a politicii lor, a faptelor lor... își merită și ei soarta. Din acest motiv ne-am născut printre ei, pentru ca ei, în postura de pioni karmici să ne... frece „ridichea”. Oricum, nici noi, ăștialalți nu suntem „ușă de biserică”. Încarnările se produc în grup, adică cei de acuma vom exista cam toți împreună; viața ne va aduce, cumva, față în față fără se vrem noi. Și asta, tocmai pentru că acum, între noi toți, se naște o legătură karmică prin... „ridichea” pe care ziceam că ne-o frecăm unii altora. Desigur că atunci, fiecare vom avea o altă personalitate, o altă conștiență de sine, care nu ne va mai spune nimic despre ceea ce a fost în viața anterioară și nici cine au fost cei ce sunt în jurul nostru și nici despre noi înșine. Dacă vei vedea oameni în mare suferință, nedreptățiți sau mutilați de soartă, să știi că ei nu vor fi decât cei care acuma își calcă semenii în picioare pentru propriile lor avantaje; aceia din vina cărora mor oamenii prin spitale pentru că nu au medicamente sau calmante pentru dureri sau pentru că spitalele colcăie de bacili pe motiv că unii... fac profit din diluarea dezinfectanților sau cei care, de dragul puterii asmut categorii sociale unele asupra celorlalte, doar din orgoliul de a-și păstra puterea și avantajele. Cum crezi că îi vei privi atunci, nemaiștiind cine au fost ei, de fapt? Îi vei privi la fel ca pe cei care astăzi sunt în aceeași situație, adică bătuți de soartă, și care în viața anterioară au fost ca ei, nemiloși egoiști, plini de răutate... Îi vei privi cu milă, cu compasiune și cu intenția de a-i ajuta, de a le întinde o mână. Dar, dacă în clipa aia ai auzi în ureche o voce care ți-ar spune: „Dar, el... el a fost Menghele”, iar apoi, toată povestea lui sumbră ți s-ar derula pe loc în minte? „Lasă-l să sufere” va spune vocea, „tot asa cum au suferit mii de oameni de pe urma faptelor sale!” Care ar fi reacția ta, atunci? Tare aș fi curios să o aflu! Cum ar trebui să gândești în clipele alea? Să-ți retragi mâna întinsă și în loc să ajuți, să lovești cu ea? Hm! Sau, poate te-ai gândi că... omul suferă, că el, totuși, nu mai este cel de atunci, că undeva, în timpuri îndepărtate, mai toți am fi putut fi și chiar am fost niște... „menghele”, mai mari sau mai mici pentru alții, că evoluția ne-a ajutat să ajungem aici, poate tot prin alții mai buni decât noi, care la momentul potrivit ne-au întins și ei o mână. Și apoi, cei care au suferit de pe urma faptelor sale, nu aveau înscrisă în destin, oare, această suferință? Câte fapte, poate, la fel de grave au fost șterse din karma lor prin suferința provocată de Menghele, atunci. Pentru acest lucru, pentru a le îndrepta lor karma, cu câtă karmă negativă s-a încărcat el? Dovadă ar fi starea în care îți apare. Dacă l-am lovi sau dacă l-am urî în acel moment, pentru ceea ce a fost el sau pur și simplu dacă l-am ignora, trăirile astea ce ar semăna în sufletul nostru? Greu de înțeles, greu de ținut o socoteală, greu de tras o linie! Atunci, nu este mai bine să acceptăm ideea că toate aceste fapte trebuie să se întâmple și că este datoria noastră să trecem prin ele pentru că noi le-am generat, și că ele sunt cântărite, analizate și remanifestate în efecte, în situații de viață, de entități mult superioare nouă, care văd, aud, judecă și hotărăsc totul în baza unei morale cosmice pe care noi nu avem cum să o înțelegem, încă, pentru că ea ține de o altă stare existențială la care noi doar tânjim, aici, încarnați pe Pământ? Și, atunci, ce ne rămâne de făcut?... Să răbdăm efectul unor cauze pe care nu am fost în stare să nu le generăm, din motive care țineau de nivelul nostru evolutiv, fără să ne mai plângem de o soartă potrivnică, și fără a mai da vina pe alții, și fără infatuarea de a le acorda lor iertarea pentru greșeli care ne aparțin. Desigur că evoluția spirituală are, printre căile sale și una legată de faptă. În hinduism ea este numită karma yoga, alăturată fiind căilor sufletești determinate de gândire și sentimente, adică de o gândire prin care să înțelegi lumea materială ca fiind efectul realității spirituale, și devoțiune. De fapt, de prea puține ori vei găsi pe cineva apelând doar la una din ele. Doar că, fapta în acest caz, nu înseamnă a lua pistolul mitralieră și a ucide pe toți care ar gândi, zici tu, în alți termeni decât tine. Ci în a ajuta pe cel căzut să se ridice, să-și continue viața, în a-ți ajuta semenul să înțeleagă. Desigur că sunt multe... „Măicuțe Tereze” în lumea asta, dar mie, acum, doar ea îmi vine în minte ca exemplu. Faptele pe care le facem au efecte în toate direcțiile. Contează foarte mult intențiile pe care le au la bază, dar necunoașterea, greșeala de a nu înțelege până unde pot duce efectele lor... hm, tot nouă ne aparține, tot în contul karmei noaste va fi trecută. Răbdarea asta în fața suferință ia-o ca pe o luptă cu propriul sine. Nimic nu este mai greu decât lupta cu tine însuți. Din tine, din corpul senzației, urcă adevărata ispită care te afectează în faptele tale, devenind păcate prin acceptarea lor. Din tine, din corpul eteric urcă vălul ahrimanic care îți va ascunde realitatea lumii materiale legată de cea spirituală, devenind greșeli capitale, de multe ori de neiertat. Lupta cu sine se dă pentru cea mai neînsemnată ispită care, spunem noi, nu contează. Și totuși contează. Mândria, egoismul, poftele, și dorințele noastre sunt cel mai mare dușman al nostru. Să lupți pentru ce? Ți se pare că libertatea este o cauză nobilă și trebuie să te lupți pentru ea? Dacă nu o ai sau crezi tu că nu o ai, înseamnă că asta meriți! O vrei? Atunci pleacă fruntea, acceptă-ți starea, și o vei avea în viața următoare, abia atunci ca pe ceva câștigat de tine, prin lupta ta proprie dusă, însă, cu tine însuți. Nimic nemeritate nu se câștigă cu forța, prin conflict. Această luptă cu sinele este tot o faptă, este calea cea mai directă și cea mai eficientă spre lumea spirituală și, poate, și cea mai grea. De fapt și karma yoga începe tot cu lupta de sine. La jertfa faptei se ajunge foarte greu, pentru că trebuie să-ți învingi egoismul, chiar în cele mai palide manifestări.
Omul trăiește în permanență, își trăiește prezentul conectat la trecutul și viitorul său. Adevărata lui viață constă în clipa prezentă, în care acționează. Doar că, acțiunea, la nivelul actual de evoluție al umanității, are întotdeauna la bază un act rațional (elimin din discuție faptele pe care le facem din instinct, dar nu și pe cele care le facem sau nu din tact) care, la rândul lui, are la bază... un interes, spus mai direct. Noi nu putem raționa decât folosindu-ne de reprezentările care se constituie în experiența noastră de viață, pe care le găsim în memorie. Memoria, deși permanent prezentă, face parte din trecutul nostru, oglindește trecutul fiecăruia dintre noi. Intenția ne aruncă, însă, în viitor. Prin fapta noastră, nu facem decât să aducem trecutul în prezent, prezent prin care apoi construim viitorul. Vreau să spun că efectele viitoare ale faptelor, cum e și normal, au la bază ceea ce a fost, adică trecutul. În același fel trebuie să privim și karma. Ea vine din trecut nostru, pentru a îndrepta prezentul, pentru a-l moraliza, prin faptul că rostul ei este acela de a șterge efectele unui rău făcut cândva, rău care a afectat, prin consecințele sale, pe alții, dar și universul. Dar, în permanență ar trebui să avem în minte faptul că prezentul construiește viitorul și nu numai cel de „azi pe mâine”, ci și pe acela de la o viață la alta. Dacă vrei, tot ceea ce te înconjoară, ca... „infrastructură naturală”, aici intrând chiar și mediul natural în care trăim, nu este decât rodul trecutului, un fel de memorie a unei existențe anterioare a Pământului actual, pentru că toate au la bază... „reprezentări” ale trecutului, care, în acest caz, iau o nouă formă existențială ca urmare a trecerii lor printr-o existență spirituală în perioadele de nemanifestare sau, pentru om, perioadele dintre moarte și o nouă naștere. Corpul omenesc, cel pe care îl moștenim prin ereditate de la părinți, dar tot datorită efectului karmei vieții noastre anterioare, este cam același lucru... „memoria” vieții noastre anterioare sau a vieților nostre anterioare, spiritualizată și remanifestată. Așa cum fapta nostră din viață este rodul stării de moment care are la bază trecutul nostru, prin reprezentările, prin experiența de viață care stă la baza actului rațional ca impuls spre actul de voință, și este un modelator al viitorului prin efectele sale imediate sau prin cele karmice transmise în alte vieți, tot așa se petrec lucrurile și cu mersul umanității în ansamblu, în ceea ce numim prezent, istorie și viitor. Tot ceea ce se întâmplă are la bază „memoria” acumulată în ceea ce spuneam mai sus că ar fi „infrastructura” moștenită. Prin karmă, prin destin și prin remanifestări, omul cară practic trecutul în prezent. Prezentul este rodul unor efecte, al unor fapte din alte vieții. Vorbim de mii de ani. Trecutul milenar, prin moștenirea karmică pe care o pune la dispoziția celor care trăiesc momentul acum, se îmbină cu fapta lor, care are și ea la bază o intenție, adică cu prezentul, pentru a pune bazele viitorului. Dacă am trece prin evenimentele care ne întâmpină fără a reacționa, fără a crea o nouă karmă negativă, pentru viața viitoare, acest lanț ar fi rupt. Răul din trecut, nu ar mai putea influența viitorul, iar în viitor, în alte vieți, adică, el nu va mai exista pentru că singurul său vehicul, de la o viață la alta, este karma fiecăruia dintre noi, adică noi înșine, pentru că noi suntem construiți în baza acestei karme. Ce ar însemna asta, în final? Ar însemna întreruperea seriilor manifestărilor noastre în vieți viitoare, adică a încarnărilor. Desigur că există și karme superioare celei individuale, despre care am discutat aici, care fiecare le influențează pe cele inferioare lor. Concluziile ar fi cam aceleași și pentru ele doar că, în loc de individ ar trebui să discutăm de un popor, de umanitatea, poate, de Pământ sau chiar de un întreg sistem evolutiv, luate toate ca un întreg, ca o entitate. Există, de asemenea și oameni aflați pe trepte foarte înalte de evoluție, care sunt capabili să se amestece în derularea karmei individuale a celorlalți. În felul ăsta ei pot prelua, asupra lor, parte din karma grea a unora, în scopul de a-i ajuta să depășească aceste situații. Prin milă, compasiune, prin întinderea unei mâni, o putem face cu toții. O putem face și prin iertare, dacă nu am înțeles prea mult din viața în care existăm, în sensul de a ne abține de la reacții similare cu răul care ni se face, în sensul de a nu urî și de a nu condamna, o putem face și prin înțelegerea că răul este consecința faptelor noastre, iar cel care ne agresează nu este decât cel care ne face curățenie în suflet. Deci, o putem face. Doamne, ajută!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!