poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 38 .



Iertarea
personale [ ]
I

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [OctavSemarian ]

2017-01-04  |     | 



„Suferi de pe urma nedreptății unui om rău? Iartă-l, ca să nu fiți astfel doi oameni răi!”

„Dumnezeu îți poartă de grijă prin dușmanul tău. De aceea tu să dorești ca și el să fie însănătoșit.”

Sfântul Augustin

Postarea de față este un soi de... modestă replică la lucrarea antrposofului rus Sergej O. Prokofieff, intitulată „Sensul ocult al iertării”. Autorul s-a născut la un an după moartea compatriotului său, compozitorul Prokofiev, singura legătură dintre ei fiind cea de naționalitate și de o oarecare asemănare a numelui. Subliniez acest lucru pentru a nu se naște confuzii. Este vorba despre o carte cu o tematică forte interesantă tratată de un cunoscător al ideilor antroposofice. Comentariile care urmează, au ca bază ideea că eu văd puțin altfel această problemă majoră din existenta încarnată a omului, prin faptul că ea nu poate fi tratată, consider eu, cu aceeași măsură pentru profan cât și pentru cel care a pășit deja pe calea cunoașterii spirituale. Vorbim aici despre karmă, adică despre efectele care iau naștere din modul nostru de manifestare, efecte care, conform acestei legități, se vor răsfrânge asupra celui care le-a generat. Prin mod de manifestare înțelegând toate cele trei forme de exprimare ale sufletului: voință, gândire, sentiment. Aceste aspecte sunt prinse și în alte postări. Aici, aș vrea să vorbesc despre sensul iertării privit atât din punct de vedere ocult, dar și profan, cu specificația că este vorba despre iertarea acordată de om semenului său. În ce ar consta, de fapt, actul iertării? Cred că el s-ar constitui într-o atitudine de pasivitate progresivă ajungând până la una totală față de persoane care, considerăm noi, ne-au afectat în vreun fel. Ce ar însemna termenul de pasivitate, aici? Păi, el s-ar referi tocmai la modalitățile de exprimare sufletești pe care le enunțam mai sus: act de voință, adică fapta ca replică, act de gândire sau sentiment, adică gânduri purtătoare de ură, furie, dorință de răzbunare... Cred că acesta ar fi aspectul care mă desparte de gândirea autorului. Eu afirm că, în funcție de modul de a înțelege cauza actului de „agresiune”, ca impuls care poate determina, în cel „agresat”, o anumită reacție, actul iertării poate sau nu poate intra în discuție. Înțelegerea a ceea ce i se întâmplă, a cauzelor care determină un asemenea episod din viața omului, de altfel foarte frecvent, depinde de ceea ce spun mereu ca fiind în legătură cu existența fiecăruia dintre noi. Este vorba despre nivelul evolutiv al omului, al modului în care fiecare dintre noi își privește și înțelege propria-i existență. Acest nivel, această înțelegere ne va posta, de fiecare dată, într-un alt raport față de fapta care poate sau nu să primească iertarea noastră sau, poate să ne scoată complet din cap ideea că ar fi ceva de iertat.
Titlul lucrării, la care mă refer, este, după cum spuneam mai sus, „Sensul ocult al iertării”. Ce înseamnă, de fapt, termenul de „ocult”? El este sinonim cu cel de „ezoteric” și face referire, desigur, la ceva... ascuns, adică la ceva ce nu este la îndemâna oricui, ci doar a acelora care au măcar o oarecare cunoaștere a aspectelor spirituale ale existenței, dacă nu mai mult, și mă refer acum la trepte de inițiere. Hai să nu privim prea sus, deocamdată, și să ne referim la cei care au ajuns, prin preocupările lor, la un stadiu superior de cunoaștere! Ceea ce tot prezint în postările de pe acest site, ar putea fi încadrate în acest termen. Antroposofia este o știință spirituală ancorată în componenta cea mai elevată a evoluției umane, în acest moment, numită „sufletul conștienței”, tot așa cum celelalte științe... culte, sunt născute prin intermediul rațiunii, al sufletului rațiunii. Prokofieff este antroposof și din acest motiv mă așteptam ca subiectul să fie tratat într-o altă manieră. Desigur că el, subiectul adică, este țesut pe... „războiul” antroposofiei dar... ceva nu se potrivește.
Am să încep, destul de abrupt, spunând că, „iertarea”, în sens ocult, nu există. Este cumva un paradox? Dacă ar exista un asemenea sens, el ar fi valabil doar pentru cei familiarizați cu ocultismul, dar nu aplicabil lor, ci raportat la cei care nu au habar de așa ceva. Nu cred că înțelegi! Este ceva ca în Luceafărul lui Eminescu. „Iertarea” ar exista cumva, ca manifestare sufletească, pentru aceia care încă, nu știu nimic despre ocultism, dar ar dispărea ca noțiune, ca stare sufletească, imediat ce înțelegerea „ocultă” asupra existenței începe să apară. Deci, subiectul ar trebui tratat diferențiat, deoparte fiind ignoranții, de cealaltă parte fiind cei care mai știu câte ceva despre tainele existenței. Lucrul ăsta nu la sesizat Prokofieff, și tocmai asta îi reproșez: faptul că a omis exact ceea ce era mai important. Prin statutul său de antroposof nu avea voie să nu sesizeze diferența. Desigur că, pentru acela care nu vede mai departe de... „lungul nasului existenței sale” dintre naștere și moarte, deci pentru acela sau aceia din prima categorie, pentru care ocultismul sau ezoterismul sau exoterismul sunt noțiuni fade care ascund în spatele lor doar închipuirile unora, plecați cu... „drona”, iertarea este un element important în propria educație spirituală. De ce? Foarte simplu! Iertarea este marele antidot al urii, al mâniei, al dorinței de răzbunare și chiar al dorinței de dreptate, adică antidotul trăirilor sufletești care, prin manifestările lor, duc la năruirea sufletului uman. Nu spun vorbe gratuite! Explicam prin alte postări că, sentimente și gânduri de acest gen, care poartă încărcătura urii, a mâniei, a dorinței de răzbunare și chiar aceea a dreptății, pentru că și ea este în fapt tot o dorință, poate mai rafinată, de răzbunare, generează în lumea eterică și astrală, entități suprasensibile, de natură ideatică sau emoțională, care poartă aceste trăiri în lumile în care sunt emanate și că, ele se comportă acolo precum materialele nereciclabile pe care le lăsăm în urmă pe Pământ, și asta în funcție de intensitatea gândurilor și emoțiilor pe care le trăiește subiectul în cauză. Ca atare, ele nu se pot dizolva în lumea eterică sau astrală sau mai bine spus în învelișul eteric și astral al Pământului, iar prin afinitatea pe care o au cu entitatea care le-a născut, la următoarea încarnare, ele se vor infiltra în corporalitatea eterică sau astrală a acesteia, generând efecte negative pe timpul vieții încarnate. Și asta pentru că, înainte de naștere, viitoarea entitate umană își creează, își individualizează propriul corp astral și eteric din astralul și etericul Pământului, tot așa cum corpul material și-l individualizează din materia fizică a aceluiași Pământ. Eteric și astral, în care, după cum spuneam, demonii și fantomele trăirilor din viața anterioară, rămân nedizolvați sau mai bine spus, nespiritualizate. Mai mult, pe toată perioada de așteptare a viitoarei încarnări, aceste emanații pot fi folosite de către entități luciferice și ahrimanice în scopul de a produce efecte conforme cu statutul lor, în lumea materială. Pe undeva împărțeam păcatele în două categorii. O primă categorie de păcate, care poate și trebuie să fie răscumpărată, de om, prin efectul karmei, în viețile următoare, și o a doua categoriei, păcate care nu pot fi răscumpărate, și care au o influență nefastă asupra Pământului, nepermițându-i în finalul evoluției sale să treacă în următoarea stare de existență, cea astrală. Prokofieff le denumește ca fiind păcate subiective și păcate obiective. Aceste păcate din ultima categorie sunt chiar de natura celor amintite mai sus, ele intrând în sfera păcatelor care vor fi preluate de Hristos asupra lui, tocmai pentru ca și Pământul să-și poată continua, la rândul lui, evoluția și, împreună cu el, omenirea. Deci, a ierta, pentru omul, pentru mireanul care nu are habar de ceea ce se va întâmpla cu el după moarte, este un fapt de o importanță deosebită tocmai prin ideea că, prin iertare, este anihilată ura, mânia, invidia, antipatia... generatoare de ceea ce spuneam mai sus, cu manifestări atât în viața în curs, după moarte, dar și în următoarea manifestare, adică viață. Totodată, iertarea simplifică mult karma vieții următoare atât pentru „agresor”, cât și pentru cel „agresat”, dar și pentru entitățile care croiesc destine pe baza karmei. Despre cum este raportat actul iertării la existența de după moarte am vorbit în câteva postări anterioare. Nu voi relua tema. Voi aminti doar că, dincolo, în astral, adică în purgatoriu, stările de agregare în care ne vom duce existența, corespunzătoare celor din viața încarnată, solid, lichid, gazos, caloric, sunt date de raportul dintre trăirile de simpatie și antipatie, luate ca termen larg, pe care aici noi le-am avut față de cei din jurul nostru, iar acest raport este vădit influențat de actul iertării față de cel care ne-a greșit în vreun fel sau invers. Dar, poate, oare, omul, pe actuala treaptă de evoluție să înțeleagă și să acorde iertate semenului său așa, de la sine? Iertarea este o trăire sufletească precum orice altă trăire care se învață în urma unei îndelungate exersări. Desigur, te uiți în dreapta și în stânga și vezi oameni și oameni. Oameni care au un comportament deplorabil, oameni pentru care propria lor personalitate este totul. Societatea noastră este un foarte bun exemplu în acest sens și o mare școală pentru cei ce vor să învețe. De ce acest lucru? Pentru că omenirea, în majoritatea ei, se află la un nivel evolutiv în care exersează, încă, abilitățile sufletului rațiunii și al afectivității în legătură cu propriul suflet al senzației. Asta înseamnă că ea este supusă, încă, în mare măsură, ispitei cantonate în corpul senzației, care se transmite, ca atare, în sufletul senzației, împreună formând corpul astral. În această fază, rațiunea omului este îndreptată spre împlinirea acestor ispite, împlinire care se constituie în păcat. Păcatul nu este ispita în sine, ci acceptarea ei de către eu, de către suflet. Cum este combătută această tendință, cum se face educația omului în vederea îndreptării sufletului rațiunii spre trăirile sufletului conștienței, adică spre acel „loc” de unde ne vin impulsurile de moralitate, suflet aflat încă în stadiul de formare în om, și nu spre spre cel al senzației care ne momește mereu cu ispita luciferică? Cum spuneam, procesul este unul de cunoaștere, de învățare, deci un proces de foarte lungă durată. Pe la 1700 îdH., atunci când omul nu poseda în unitatea sa sufletească un suflet al rațiunii și afectivității, propriu, adică atunci când el nu-și individualizase, încă, în sufletul rațiunii, aparținând ființei universale, un suflet propriu, cu caracteristicile respective, când el era condus doar de viețuirile propriului suflet al senzației, pe care deja și-l formase, în sensul de mai sus, „dreptatea” se făcea folosindu-se așa numita lege a talionului, adică acea lege prin care se aplica vinovatului aceeași măsură prin care greșise, caracterizată prin sintagma „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, și asta pentru că omul nu poseda rațiune și afecțiune spre a înțelege răul pe care i l-a făcut aproapelui, adică suferința acestuia. Doar simțind durerea pe care a produs-o aproapelui, precum și frica de ea putea fi convins că nu este bine ce face. În această fază nu putem vorbi de milă și cu atât mai mult de iertare. Sufletul senzației, pe care omul îl poseda atunci îl situa abia pe prima treaptă deasupra animalității, animalitate care ajungea și ajunge și astăzi, abia la treapta în care posedă un corp al senzației, dar nu și un suflet al senzației. Au urmat, apoi, legile lui Moise, legi coborâte din cer în numele lui Yahve, creatorul omului manifestat, și stipulate apoi în Biblia iudaică. Abia de prin anul 747 îdH., omul a început să adauge sufletului, componenta rațiunii și a afectivității. Față de principiul talionului, de pe vremea lui Hammurabi, umanitatea a mai urcat o treaptă, deși Hillel rezuma această culegere de legi din Torra, prin sintagma: „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, adică, tot un fel de talion. În continuare, odată cu dezvoltarea sufletului rațiunii și al afectivității, percepția asupra greșelii și asupra păcatului, începe să dea semne de înțelegere. Afectivitatea va putea naște, la început mai timid, trăirea de milă și, legat de ea, cea de iertare. Pe măsură ce omul „înaintează” în exersarea rațiunii și a propriei afectivități, vedem că, treptat, pedepsele aplicate, practic, pentru aceleași greșeli, devin din ce în ce mai blânde, dând omului posibilitatea de a-și înțelege faptele. O excepție putem spune că o face legea islamică, în tot acest parcurs, pentru că, privind-o, nu putem constata decât că ea nu face decât să contrazică ceea ce spun aici, întorcându-se practic la Torra iudaică, adică la primordialitatea legii. Pe măsură ce lumea creștină înaintează pe calea amintită mai sus, lumea semită, a islamului, se reîntoarce, cu duritate, spre ceea ce Occidentul tot încearcă să depășească. Răspunsul la această constatare a fost dat prin postări anterioare și este legat de deosebirea dintre cele două rase. Rasa ariană, extrovertită, se îndreaptă, prin intermediul principiului Fiului, al lui Hristos, adică, spre o evoluție corectă în care este avut în vedere sufletul conștienței, drum care constă, ca perspectivă îndepărtată, în abandonarea legii, prin evoluție, desigur, în favoarea iubirii spirituale ca o stare superioară a existenței în care legea este cea a iubirii divine. Rasa semită, și mă refer acum la lumea arabă, prin interiorizare, privește îndărăt, prin sufletul senzației, cel corupt de Lucifer, spre principiul legiferator al Tatălui. Aspră, dură, șaria trebuie să pedepsească în cel mai crunt mod, pe cel care păcătuiește, acest lucru fiind chiar o necesitate pentru ei având în vedere că, încă, în mare măsură, sunt dominați de corpul senzației înfrățit cu sufletul senzației în corpul astral. De ce a trebuit ea să se afirme începând cu anul 622? Pentru că evoluția omenirii este un proces greoi. Ea nu se face în toată masa ei. Unii parcurg evoluția mai repede, alții mai încet, alții mai dau și înapoi. Deși, principiul Tatălui, reprezentat aici prin lege, tinde să devină caduc pentru lumea creștină, pentru că rațiunea sa a început să se dirijeze, cât de cât, spre sufletul conștienței, de unde vine morala, pentru modul de viață al lumii arabe, care este legat încă de sufletul și corpul senzației, interpuse intre rațiune și corporalitate, adică principiul Tatălui, nu poate fi decât necesar, pentru că, din corpul senzației curg ispitele. Schimbarea omului trebuie să vină dinspre interiorul său, nu trebuie impusă cu forța, în faza actuală a evoluției. În loc să-și îndrepte privirea spre sufletul conștienței, prin care schimbarea comportamentului uman se va face de la sine în sensul actului moral, islamul se cramponează de sufletul și corpul senzației, încercând prin forță, prin forța legii, care încă aduce morala din exterior, prin norma ei, care trebuie respectată, să ducă o luptă crâncenă cu ispita fiecăruia. Principiul Tatălui este sever pentru că el este cel care a călăuzit „omul” în evoluția sa până la faza în care și-a primit Eul. Abia de acum înainte „omul” se îndreaptă spre existența sa rațională și liberă. Doar de acum înainte te poți înțelege cu el, putându-i pretinde să se autoconducă, să se autocontroleze prin oferirea unei prime pârghii a libertății, liberul arbitru. Dar, elementul nou este adus întotdeauna, în om, și în Univers, de principiul activ al evoluție care este cel al Fiului. El este principiul eliberator! Să ridici la rang de mare virtute eliminarea fizică a omului doar pentru că el nu gândește ca tine, pentru faptul că este adeptul unei alte religii pe care tu, în strâmtoarea minții tale nu o înțelegi, este deja semn de... rămânere în urmă. Uite-te la lumea arabă! Caută ceva care să-ți apară ca o cât de mică cucerire tehnică într-un domeniu sau altul! Nu rațiunea este starea care îi determină pe ei ca oameni. Dar, privește mai mult în urmă! Dacă nu ar fi fost ei, Occidentul poate nu ar fi auzit vreodată de Socrate, de Platon. Lucrările marilor filosofi greci din antichitate au ajuns la noi prin traducerile făcute de gânditorii arabi care populau puzderia de scoli filosofice existente la ei atunci când, de partea cealaltă, toată cultura antică, cu gânditorii ei era ștearsă din istorie ca nefiind conformă cu noile principii religioase. Vreau să spun că, ceea ce avem noi, nu au ei, dar și invers. Omul viitorului, omul întreg, va fi cel care va reuni ambele rase. Orice lege născută în sânul societății omenești nu poate determina decât o îngrădire a libertăților umane. Dar, cum libertatea este o țintă spre care omul tinde, în permanență, ea având forme diferite, caracteristice fiecărui nivel evolutiv, legea este o formă mai mult decât necesară în afirmarea ei, dar până la un nivel. Dispariția ei va fi un proces lent, de durată și progresiv. Nu va exista... o lege care să suprime toate legile. Starea în cauză va fi generată de la sine prin evoluția fiecăruia dintre noi, prin iubirea altruistă care se va naște în sufletele noastre. Totul trebuie să vină din noi, din fiecare dintre noi, din firea noastră, din propriul suflet al conștientei. Mereu spun că, prin destin, sunt stabilite ora morții precum și condițiile în care se produce ea. Aceste detalii ale destinului, în care intră și problema libertății, ca și toate celelalte, sunt prinse acolo în baza karmei existente care trebuie consumată în viața în curs. Există entități care se ocupă de aceste lucruri. Asta este treaba lor! Ei sunt numiți „Domni ai karmei”. Vreau să spun că un om nu moare pentru că așa vrea alt om (chiar dacă aparențele asta arată), iar lucrul ăsta este valabil pentru desfășurarea întregului destin. El moare pentru că așa i-a fost stabilit prin destin. Doar că, cei de dincolo stabilesc acest lucru ținând cont și de condițiile existente aici, în viața încarnată. Dacă societatea prevede asemenea suplicii, viitoarea „victimă” este dată pe mâna ei pentru a fi judecată și condamnată, dacă nu... se caută altceva. Ideea pe care vreau să o subliniez este aceea de „asumare a actului morții” sau a actului pedepsei. Dacă societatea este la un anumit nivel de evoluție ea exclude din start legi care condamnă la moarte. Ea nu-și mai asumă responsabilitatea luării vieții compatrioților, chiar dacă greșelile lor sunt foarte grave. Cu cât societatea evoluează, cu atât legile vor fi îndreptate, mai mult, spre aspectul reeducării. La fel se întâmplă cu fiecare individ în parte. Dacă lumea creștină se îndreaptă spre țelul creației, care este libertatea, prin descătușarea omului de orice îngrădire socială și... personală, islamul se reîntoarce la lege, la litera ei. Exemplul de mai sus vorbește despre încălcare dreptului la libertate al omului (drepturile omului). Dar, a vorbi despre asemenea libertăți în cazul legilor islamice, cred că este prea mult, pentru că libertatea apare ca principiu abia odată cu Hristos și cu religia creștină, legată fiind de sufletul conștienței. „Iubește și fă ce vrei”, nu? Dar, acest... „iubește”, care leagă Vechiul de Noul Testament, prin varianta, „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, nu se referă la iubirea de sine sau la eros și nici măcar la altruism. Ea este însăși iubirea spirituală, este trăirea în spirit ca entitate spirituală, este o nouă treaptă, o nouă stare a existenței umane, este... iubire altruistă. De ce este totuși greșit a privi înapoi spre principiul Tatălui? Pentru că principiul Tatălui, în acest caz, reprezintă moștenirea existenței anterioare, cea de la care s-a plecat în actualul ciclu evolutiv. Principiul Fiului este cel care poartă evoluția mai departe. Este adevărat că finalitatea acestui ciclul evolutiv, ca de fapt al oricăruia, este tot în principiul Tatălui, doar că, în acest ultim caz, vorbim de un principiu al Tatălui îmbogățit cu rodul evoluției parcurs între cele două repere prin acțiunea principiului Fiului. Vorbim aici despre „alfa” și „omega” sau despre principiul „talantului”, dacă îl putem aduce și pe el la rangul de principiu; „ce ți-am dat și cu ce te întorci”. Astăzi, situația internațională reflectă în mod evident trecerea de la litera legii, cu referire la civilizația arabă, la spiritul ei, când vorbim de civilizația Occidentală. Este adevărat că nu s-a ajuns, încă, la deplinătatea unei legi în spirit, adică a unei legi trăită de fiecare om prin iubirea spirituală. Suntem încă departe de așa ceva, dar dacă ne-am limita doar la „drepturile omului”, care fără îndoială reflectă drumul spre libertate, pasul înainte este deja evident. Culmea este că și legile islamului recunosc aceste drepturi, dar... deocamdată doar în teorie. Ca să ajungi la iertare trebuie să treci mai întâi prin faza de milă sau să înțelegi care este cursul adevărat al existenței umane. Omul, cât trăiește învață, își conștientizează greșelile, și le regretă, și astfel își modifică propriul comportament, încât, într-o viitoare încarnare, pornește de la o lecție învățată. Ăsta este scopul vieții: „munca cu sinele”! Omul învață cel mai bine din propriile-i greșeli. Ăsta a fost și scopul ispitei luciferice! Dacă iei viața unui om pentru o faptă, fără a-i lăsa timpul necesar să și-o înțeleagă și eventual să și-o regrete sau chiar să și-o răscumpere aici, pe Pământ, este tot un păcat. Faptul că în mai toate țările civilizate, pedeapsa cu moartea a fost abolită, este un mare semn că umanitatea evoluează. Faptul că politica Uniunii Europene este aceea de a primii imigranți de orice origine, în ciuda diferențelor de ordin educațional, și mă refer în primul rând la cele de ordin religios, este un mare semn în a arăta mersul înainte al societății umane. Faptul că și în sânul ei există opozanți, nu face decât să confirme o regulă a evoluției. Evoluția nu este uniformă; este imposibil acest lucru. Dar, toate aceste frământări nu își au, în final, decât rolul de a-i crește calitatea. În aceeași categorie trebuie privit, desigur, și diferendul cu lumea islamului.
Să vedem acum, de ce spun că, în sens ocult sau mai bine spus în modul de înțelegere ocult sau ezoteric al existenței, iertarea nu își are rostul. Făceam aluzie, pe la începutul postării, iar în altele chiar explicam mai pe îndelete diferența de concepție datorată modului în care omul își vede propria-i existență. Vorbeam de ignorant, cel care se vede plasat cu existența lui doar între naștere și moarte, și de... „destupat”, adică de cel care conștientizează că existența este un lucru permanent și că ea nu poate fi înțeleasă decât dacă este privită, cel puțin, într-un ciclu cuprinzând o naștere, moarte, existență după moarte și următoarea naștere. Ceea ce înțelege... destupatul, în plus, față de ignorant, este ceea ce implică această permanență, și anume, faptul că în tot acest ciclu, care nu este decât unul dintre multe altele, vorbim de aceeași entitate aflată în evoluție, chiar dacă, ceea ce într-o viață numim a fi conștiență de sine, este alta după fiecare ciclu, și chiar în cadrul aceluiași ciclu. Destupatul va înțelege că, de la un ciclu la altul, entitatea de care vorbeam, nu face decât să-și rezolve propriile-i probleme legate de evoluția lui, nu a altuia, probleme pe care și le-a generat singur în vieți anterioare. Va înțelege că întregul sistem evolutiv înaintează având la bază principiul cauzei și al efectului, adică al karmei, că orice efect trebuie suportat de cel care a produs cauza și, ca atare, tot ce i se întâmplă, în viață, și după moarte, nu este decât efectul faptelor sale constituite în cauze care generează aceste efecte. De asemenea, va înțelege că acest mers al evoluției este implacabil și că, răul de care ne tot văităm, nu este decât în noi înșine, din momentul în care cedăm ispitei, iar ceea ce, zicem noi că ar fi rău venit din exterior, adică făcut de alții, nu este decât răspunsul karmei, adică lovitura-efect care a avut ca sursă fapta noastră de acum sau din alte vieți, generată de răul din noi. Va mai înțelege el că, acela care ne va lovi, în sensul de mai sus, nu este decât pionul karmic care va îndeplini implacabilul mers al karmei. Desigur că, acest... pion nu va fi un actor care va juca un anumit rol în momentul în care ne lovește, ca apoi, să devină cel mai bun băiat. Dacă fiecare dintre noi nu ar avea de traversat aceste trăiri, generate de faptele noastre anterioare, fii sigur că nu vei întâlni sau că nimeni nu îți va scoate în cale pe acel băiat rău sau, dacă el chiar apare, nu va avea nimic de împărțit cu tine! Răul la care ești supus, zici tu, pe nedrept, pentru că tu nu mai ai habar de ce s-a întâmplat într-o viață anterioară, nu are decât rolul de a te curăța de karma negativă care îți aparține, adică de a te reînălța pe treptele spirituale de pe care ai căzut atunci când ai făcut „rău altuia”, pentru a-l curăța, la rândul lui, de păcatele lui anterioare, pentru că fiecare dintre noi se va afla, pe parcursul unei vieți, în ambele posturi: în cea de agresat și în cea de agresor. Răul care ți se face este pentru tine, de fapt, cel mai mare bine chiar dacă el este adus la îndeplinire de cel mai aprig dușman al tău. Atunci, te întreb, care ar trebui să fie atitudinea ta față de agresorul tău? Să-l urăști sau să-i mulțumești? De ce crezi că se spune că trebuie să te rogi pentru cel care ți-a făcut rău? Tocmai pentru faptul că răul lui este, de fapt, răspunsul karmei la un rău care ți-a aparținut și, un mare bine aplicat evoluției tale, dar un mare rău pentru propria lui evoluție. Te întreb: din momentul în care înțelegi aceste lucruri, care ar fi raportarea ta la subiectul în discuție, adică la „iertare”? Să ierți ce, să ierți pe cine? Numai tu, numai noi suntem responsabili de tot răul prin care trecem; nu există alt vinovat! Din acest motiv susțin că ideea de iertare dispare odată cu înțelegerea a ceea ce suntem în realitate. Se mai pune problema de a-l ierta pe cel care, din punct de vedere spiritual, mi-a făcut cel mai mare bine, făcându-și lui, în schimb, cel mai mare rău? O înțelegere de genul ăsta îi reproșez eu lui Prokofieff. Pe la începutul lucrării sale, vorbea despre scrisoarea Mariei Steiner adresată Societății Antroposofice, după moartea lui Steiner, ca manifest al iertării. Dacă membrii acestei înalte societăți spirituale își puneau probleme de această natură... hm, nu știu ce să mai cred! Sper să fie, totuși, o eroare de interpretare.
Iertarea implică uitarea. Cine spune că a iertat, dar nu a uitat... hm, mai are până a înțelege. A... că vrei să-ți amintești de cel care te-a agresat, de cel care ți-a făcut rău (bine), pentru a-i mulțumi și a te ruga pentru binele lui, pentru ștergerea propriului păcat! Asta este altceva! Dar, mă îndoiesc că acesta ar putea fi adevăratul motiv al... neuitării. Desigur că trăirea suferinței lasă urme, doar că aceste urme nu trebuie să se constituie în amintire, ci în înțelepciune. Suferința trebuie să ne fie o lecție a cunoașterii. Ea trebuie să ne metamorfozeze, însă, să ne schimbe comportamentul prin modificările pe care le poate aduce în caracterul nostru, adică în corpul astral. Amintirea suferinței nu trebuie păstrată ca atare, ea trebuie dizolvată în... umanul din noi. Ea trebuie să ne schimbe modul de a vedea în jur, comportamentul și înțelegerea față de ceilalți. Această amintire trebuie transformată în empatie, în compasiunea pentru cel agresat, dar și în milă față de agresor. Da, milă! Prokofieff dă un exemplu, interesant, în acest sens. Este vorba despre un prizonier evreu, aflat într-un lagăr nazist, a cărui familie, soție și copii, fuseseră executați chiar la sosirea în lagăr. El a fost cruțat doar pentru faptul că vorbea mai multe limbi străine, printre care și germana, fiind folosit, în continuare, ca translator în relația dintre nemți și ceilalți prizonieri. Ce era deosebit la acest om? El a înțeles că ura îl va distruge. Din acest motiv a ales să iubească. Da, să-i iubească inclusiv pe cei care i-au exterminat familia! Dar, o asemenea putere de a-l iubi pe cel care ți-a făcut un „rău așa de mare” nu vine dintr-odată. Dacă înțelegi care este adevărata sursă a suferinței (adică propria-ți individualitate), ce rost își mai are ura, răzbunarea? Prin ele nu faci decât să generezi o nouă karmă negativă pe care va trebui să o suporți, tot tu, în următoarea viață. Cu răul lupta se dă doar în sine. Acest lucru trebui înțeles, că luptându-te cu cel care face rău, nu faci decât să faci, la rândul tău rău. Este un principiu maniheist. Maniheismul, una dintre cele mai profunde religii legate de înțelegerea binelui și a răului. Ca să ajungi la înțelegerea corectă a acestui principiu, care spune că fiecare dintre noi trebuie să aibă în vedere doar răul posibil a se naște în sufletul său și că altceva nu ar trebui să ne intereseze, ar trebuie să stăpânești înțelegerea principiului karmic. Ești supus răului doar în măsura în care ai făcut rău la rândul tău. Dacă nu ai făcut rău, principiul cauzalități, manifestat prin karmă, nu te mai poate atinge, nu te poate lega de suferința provocată de alții. Oricât de mult rău ar fi în jurul tău, pe tine nu te mai poate atinge decât ca empatie. Dacă omul se va feri de a face rău și de a reacționa la răul pe care i-l face altul, în următoarea viață nu va mai fi pus în situația de a suferi pentru că nu vor mai exista efecte ale propriilor fapte care să îl pună în asemenea situații. Desigur că sunt oameni croiți spre a face rău. Din acest motiv omenirea se va împărții în viitor în două mari categorii. O categorie a celor buni și una a celor răi. Să nu te gândești că cei răi vor putea acționa, în răutatea lor, asupra celor buni! Acest lucru nu va mai fi posibil dacă cel bun a fost bun și în viața anterioară. Acest lucru nu va mai fi permis de legea karmei. Dacă nu ai acumulat, în viața anterioară, potențiale cauze generatoare de efecte negative, răul nu se va mai putea manifesta asupra ta. Răul care va exista se va manifesta doar în categoria celor răi. Ei își vor face rău unii altora. Dar, pentru a intra în categoria celor buni, asupra cărora nu ar mai fi posibile manifestări ale răului din partea altora, este nevoie să-ți fi ars întreaga karmă negativă din alte vieții. În viața în care de abia ai ajuns la înțelegerea că răul nu este decât efectul propriului rău din alte vieți, desigur că vei mai suporta încă multe. Abia în viața următoare, dacă în viața în cauză ai reușit să-ți ștergi toată karma negativă și să fii... cuminte, vei constata că răul nu te va mai putea atinge. În modul ăsta trebuiesc privite toate evenimentele tragice din istoria și prezentul omenirii! Holocaust... hm! Câte karme negative au fost arse în acest malaxor de vieți! Câte vieți poartă urmele unor fapte oribile făcute asuprea semenului. Ne întâlnim, unii cu alții, în aceeași următoare viață, după alte vieții în care ne-am „călcat în picioare”, unii, purtând acum cicatricile faptelor reprobabile. Nu ne mai cunoaștem, dar ne ajutăm, ne întindem mâna, ne compătimim, poate chiar ne iubim și asta pentru că... nu mai știm. Și este bine să fie așa, deoarece și aici putem vorbi despre un gen de iertare. Doamne, ajută!



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!