poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9279 .



Nicolae Labiș a fost tras de palton?
eseu [ ]
50 ani de la îngroparea unui poet

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Propi ]

2006-12-03  |     | 




"N-o să mă oprească nimeni să strig până la moarte că suntem cu toții niște jigodii care nu am îndurat încă atât cât am fi meritat pentru decăderea și abjecția noastră..".
Cezar Ivănescu

* Sinuciderea este exclusă. Poetul se pregătea să plece la Mălini sau la Imré Portik, la Covasna. Depresiunea psihică a proscrisului nu era la apogeu cât se mai găsea o balerină mămoasă și pentru el. Și nu una oarecare, ci una de așteptat la Nistru, tocmai Rusoaica!

* Semnificația "Luptei cu inerția". De ce toți cenzorii, în 12 ani ajunși la profesionalismul lecturii printre rânduri, refuzau să accepte acest al doilea volum de versuri lirice labișiene, cu semnificații clare.
Era clar ce era clar: cel ce merita asasinat de Matrioșkă și Partid se lupta cu inerția în sensul că pe când până și abia dezghețata URSS se liberalizează, inerta Românie a lui Dej rămâne perpetuu stalinistă.

* Gheorghe Tomozei, după impactul cu imagologia pătrunsă la noi după 1989: “Labiș este primul poet dizident român. (…) El anunța o ruptură fioroasă între poezia și ideologia momentului. Mai mult ca sigur că pușcăria nu i-ar fi fost departe.”

* Marin Ioniță: "Poeții au, de obicei, construcții fragile, adeseori probleme de sănătate, se simt vulnerabili, își fac complexe. Labiș părea construit pentru o sută de ani și mai bine. Era cel mai echilibrat dintre noi. Printre atâția inși care simulau suferințe sau și le stimulau, din dragoste sau de ordin existențialist, el era optimistul incoruptibil. Nu l-am auzit niciodată să se plângă cã-l doare ceva. Nu l-am văzut niciodată căzut în melancolie."

* Ca și Paul Goma, cei din lotul Nicolae Labiș puneau cu hotărâre problema Basarabiei.

* Asasinat politic, ca Foriș sau Pătrășcanu. Ca pe un marxist care... gândește. Cel mai periculos! Automat deviaționist.
Și dotat, dotat. Un exigent:
"Domnule Paul Georgescu, ce se întâmplă în țara aceasta, – în lagărul acesta – și ce faceți dvs. ca lucrurile să se schimbe?"

Altminteri, ce mai Iliescu ar fi ieșit din Labiș! La câtă carismă!
Dacă... Dacă n-ar fi fost atât de poet.
Plus ușurința de a cuvânta în public, plus arta de a învârti de mic clișeele, cum în această "chemare" emanată dintr-o teză școlară:

"Tovarăși făuritori de viață nouă!
Am pășit, atunci când ne-am înscris la școală, pe un drum greu, dar luminos, care duce spre propășirea patriei noastre. Să-l parcurgem!
Să zdrobim între pumnii noștri puternici mârșavele încercări ale dușmanului de a ne abate de la țelul nostru.
Trăim o viață nouă și fericită.
Nori grei amenință din întunericul apus pacea și fericirea noastră. Dulăi bine hrăniți, tolăniți pe grămezi de dolari în zgârie-norii Americii, își latră setea de sânge... Împotriva lor se ridică ca un zid uriașa voință a Uniunii Sovietice, uriașa voință a popoarelor. Să ne alăturăm acestei voințe!
Să ne manifestăm dragostea de pace! Ea va pătrunde prin ușile căptușite ale ațâțătorilor.
Să tremure călăii omenirii!"

Sunt convins că pe Țumpi expresia "dulăi bine hrăniți, tolăniți pe grămezi de dolari în zgârie-norii Americi" îl va fi amuzat grozav.
Și mi se pare imposibil să nu fi observat efectul stilistic obținut din prescurtarea lozincilor: "să-l parcurgem până la capăt!" devine dubitativul "să-l parcurgem! " iar "ațâțătorilor la un noi război" se reduce la dubiosul "ațâțătorilor"!!!
Drumul spre ambiguitățile lui A. E. Baconsky, despre ascuțirea luptei de clasă, larg se deschidea din start și pentru Labiș, cel tot atât de iubitor de multă carte, cum și rezultă din proiectul pentru Vârsta de bronz: "față de caracterul caracatițat al lui Andrei, Ștefan insuflă duritatea și severitatea unei statui de Rodin".

* Labiș – "poetul făgăduinței geniale", cum l-a numit Zoe Dumitrescu Bușulenga.

* Doamne, cât am decăzut! Dacă se vor întoarce bolșevicii între Casa Scânteii și remorca sa, Casa Poporului – și nu e tocmai exclus, dacă se va ajunge vreodată să fie trei săptămâni benzinăriile bucureștenilor temporar închise – staliniștii nu vor mai simți imboldul de a face școală de literatură, pentru că literatura de mult, de la 13-15 iunie 1990 încoace, nu mai e "funcțională" ca economia de piață, nu-și mai achită dările către suflet și nu mai poate fi folosită nici pentru tiranie, nici contra ei, deoarece tineretul moare sau îmbătrânește (ceea ce-i tot un fel de pieire dacă e să te iei după ce zicea Heidegger lui Freiburg, cum că, cu timpul, ființa se desființează) fără să mai lectureze producția noastră de carte pentru târguri și expoziții.

* Bucureștenii văzuți pe suprema esplanadă a lui Kutuzov: "era dimineață și pe aleile cu umbră groasă, scursă pe pavaj, treceau perechi îndrăgostite, oameni, căței, gâze."

* Raiaua Bucurescilor sfințită de Nordul eminescian: "era o seară de sfârșit de noiembrie, cu umezeală și pâclă împrumutând Capitalei o înfățișare fantastică, nebalcanică."

* "Moartea căprioarei" a vrut să arate cetățenilor pericolul la care se expun tolerând ei Romlagul lângă cetate contra niște mâncare mai bună decât lăturile din gamele.
Este compromisul uciderii din motive culinare nu a unei vârste, ci a Lirismului!
A vorbi de desprinderea de copilărie, cum susțin o grămadă de meditatori, are consecințe logice incontrolabile, căci rezultă că ar fi firesc ca călătorul cu tramvaiul, homosapiensul, de îndată ce se mai maturizează, să se obișnuiască a practica crima, delațiunea și ticăloșia măruntă ca pe un mod de a fi etern natural.
Dar a vorbi de tolerarea Romlagului cu prepeleci și puști e a atenționa că acolo a fost experimentat pe viu (și pe mort) cât se rezistă fără alimente.
Deci asta a vrut să pre-zică Labiș, că o să ne bage Ceaușescu rații, perfect conștient că nu moare nimeni din asta și că o să se încoloneze toți, deoarece paaartidul s-a folosit de sistemul concentraționar pentru pilotare.

* O prietenă apropiată a poetului, Gloria Barna, spunea după moartea lui Labiș că, dacă el mai trăia, probabil ar fi fost arestat ca și ea de către autoritățile comuniste.
Iar el stă în gazdă la Aurel Covaci al cărui tată ESTE la Canal, pentru 5 ani, ca și al meu, fără sentință . (Covaci nu declarase la facultate și e neclar dacă l-a avertizat pe Labiș că poate fi supravegheată Biblioteca Primus.)

* Cred că dacă Labiș ar fi scris, în epoca de colectivizare forțată și de industrializare pe baza capitalului jefuit de la țărani, vreun "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane", și manuscrisele ar fi căzut în gheara Comandamentului de apărare a intereselor nomenclaturii, decizia accidentării lui ar fi fost posibilă.
Anul 1956 a fost un an de groază pentru bolșevici.
Iar la 1989 la noi, încă se mai comanda la Timișoara: "Trageți, băi tâmpiților!"

* Marin Ioniță, despre tentația poeziei filologice acceptabile ca nepericuloase operativ de către Matrioșkă și Partid:
"Labiș îmi citise o dată, pe un buștean din fundul grădinii Școlii de literatură, "Balada căpcăunului". Era vorba despre un uriaș care vârâse în colivie o mulțime de păsări. Iar ele, în loc să protesteze măcar, îi ciuguleau bucuroase firimituri din palmă și-i cântau osanale, mulțumindu-i că le-a luat sub ocrotirea sa. Mărturisesc că nu i-am înțeles tâlcul. Ceea ce l-a pus pe gânduri. Dacă nici eu nu m-am priceput, câți aveau să priceapă? De fapt, aveam de-a face cu o parabolă. Sau cu o fabulă cu morala inclusă. În care căpcăunul uriaș era Stalin, ce întruchipa imperiul sovietic, iar prin păsări trebuia să înțelegem popoarele și țările subjugate.
S-o publice sau nu? Asta era dilema. Că nimeni nu-i înțelegea dedesubtul însemna că totul este în zadar. Dar dacă i-l înțelegea cine n-ar fi trebuit, treaba devenea periculoasă. N-am știut ce sfat să-i dau. Nu știu dacă a dat vreodată poezia la tipar. Dar în cercuri din ce în ce mai largi aceste versuri circulau în manuscris sau din gură în gură ca o producție folclorică.

* De prin 1955, fronda vestimentară. Labiș se îmbracă numai în negru și apare așa în redacții, la UTM, cu bluză, pantaloni și cizme negre, ca un fascist.

* Un Ștefan Gheorghiu (activist la secția propagandă și agitație a C.C. al P.M.R., care monitoriza Școala de Publiciști): „Notă privind o serie de lucrări literare în care se manifestă tendințe ideologice străine. Pct. 5. La începutul lunii ianuarie 1956 «Scânteia tineretului» a publicat poezia «Moartea albatrosului» de Nicolae Labiș, poezie îmbibată de un spirit demobilizator. În această poezie era opus simbolului albatrosului ca vestitor al revoluției și a trezirii maselor la luptă un albatros ucis cu aripa frântă și murdărită de noroi. Șt. Gheorghiu, 15.II.1956”. (Arhiva Istorică Centrală, Arhiva P.C.R., secția Propagandă și agitație, dosar 9-1956, pp. 63-64).

* Constantin Ciopraga: Citarea lui Maiakovski, altădată, demonstra intenția adâncirii într-un prezent răvășit care-și căuta forma de expresie. Foarte puțini știu însă că în 1952 un număr din "Iașul literar" fusese retras brusc după publicarea unui Labiș disident. Textul incriminat era o parabolă, un montaj subversiv: cineva a legat cu o sfoară piciorușele unei păsărele – zicându-i: „Ești liberă! Zboară păsărică!” "Lupta cu inerția", titlul volumului său postum (1958), e un titlu-manifest; pagini de circumstanță (umanism, regenerarea, viitorul) și altele explicitează grandilocvent imperativul vieții, la care chema cel așa de curând dat morții.

* Există oameni care cred că Nicolae Labiș a fost asasinat de bolșevici, oameni care nu cred că un poet putea avea asemenea onoare și – copleșitoarea majoritate – oameni cărora puțin le pasă de poezie, deci și de propria lor moarte, dar de a altora!
Dacă a fost împins sau nu sub tramvai, în caz că adevărul s-ar decide la vot și s-ar aminti, cu rânjet, de cheful de la Capșa și, făcând cu ochiul, de plecarea cu balerina, mai existând și imaginea de alcoolici excentrici creată cărturarilor noștri, soluția mersului în zigzag până sub roți sau a răsucirii în formă de rotație pe scară până sub tramvai ar fi lesne acceptate, chiar subliniindu-se valoarea educativă a cazului.

* Ce nu a apucat a spune Nicolae Labiș sorei sale. Margareta, înainte de a fi acoperit de viu de edenul floral? Că mai avea manuscrise ascunse?

* Se spune că mai bine să scape o grămadă de vinovați decât să se certe un nevinovat. Și cum probe orbitoare nu sunt, de ce să mai tulburăm odihna morților din 22 decembrie 1956 și 16 mai 1980?
Da, dar un Nicolae Labiș, un Marin Preda sunt "ultimul" mare poet țăran și "ultimul" mare prozator țăran!

* Ce stare de spirit în ce privește Matrioșka și Partidul? Un Dej făcând politică mondială! Promițând că după ce în R.P.R. – cea mai sigură republică sovietic㠖 se vor fi extras toate datele din Imre Nagy, eroul va fi redat tovarășilor maghiari pentru a-l spânzura.
De limbă!
Puteai lăsa un pârlit de tânăr poet să te destabilizeze?

* Se răsculase Budapesta și, la 30 octombrie 1956, Biroul Politic al P.M.R. constituie Comandamentul general (stavka) din Bodnăraș, Ceaușescu, Drăghici și Sălăjan, paragraful 8 al protocolului 58 amenințând poporul cu moartea: "Comandamentul general va avea dreptul de a lua orice măsuri – acolo unde se ivește necesitatea în vederea ordinii – inclusiv dreptul de a ordona deschiderea focului dacă este necesar".

* Ceea ce azi nici nu ne vine a crede, pentru că noi, Puii păsării cu clonț de rubin, nu mai citim poezie lirică și nu ne mai poate instiga vreun poet să facem nebunii!

* Ci Ion Iliescu, secretar al C.C. al U.T.M și președinte al Uniunii Asociațiilor Studențești din R.P.R., însărcinat cu a intimida studențimea, nu-l mai avea în subordine pe Nicolae Labiș, să se ajungă la vreun compromis cu Matrioșka și Partidul!

* BIBLIOTECA de vreo 4000 de volume formată cu Aurel Covaci, care cunoștea deja vreo 8 limbi. Aici era un adevărat Centru de Informații, al posibilei Rezistențe bucureștene împotriva bolșevismului demolator de biserici. Covaci știa poloneza și, ca ardelean, maghiara. (În Romlag, va învața și germana, profesor fiindu-i Petre Pandrea.)
Dar Labiș se descurca și singur: de prin 1955 își procura de la ambasadă numere din "La Pologne", pe care nu numai că le răspândea, dar adăuga și un, atât de riscant în R.P.R., "Bravo, polonezilor!"
Pe neîncălzitul perete, trasate ca la Weimar, siluetele lui Covaci și Labiș (conturul umbrelor) cu inscripția heraclitiano-getică a lui Labiș: TRECE ȘI ASTA!
Pe altul, atârna celebrul poster cu Tito și securea, păstrat de Labiș cu ostentație, deși Matrioșka și Partidul au îndreptat această oroare, ceea ce am și informat organele superioare.

* Nu vom avea toate probele că a fost ucis. Există antilabișieni care dacă le-ar găsi, le-ar distruge. Cert este însă că poetul Nicolae Labiș a făcut tot ce trebuia ca să fie lichidat.

* Ci tatăl poetului, convocat în chiar toamna 1956 la București, la partid, și sfătuit "relativ amenințător" de securitate să exercite influență pozitivă, n-a reușit să-l convingă să treacă de la un lirism subversiv la comoda poezie filologică.

* Prudentul Covaci, probabil avertizat și el să influențeze pozitiv, a început să îl constrângă pe Labiș să nu mai întârzie noaptea pe liniile de tramvai.

* Stela Covaci: "Labiș îmi mărturisise adeseori că trebuie să-și asculte rațiunea și să plece cât mai grabnic din capitală. Ceruse într-o scrisoare către părinți să-i pregătească o cameră pentru un popas mai lung de reculegere." Nu mai avea nici un motiv să rămână în capitală. Fusese dat afară din serviciu [de la Gazeta Literară], banii încasați pe primul volum îi cheltuise pe toți, era nemulțumit de prima lui cărțulie de poezie, considerând-o drept depășită. Volumul în pregătire, "Lupta cu inerția", era primit în redacții cu multă reținere. Mereu era sfătuit să facă modificări, să scoată poeziile incomode. În organizația UTM i se propunea excluderea (a câta oară?). După câte știu s-a ținut o ședință de demascare și de excludere chiar imediat după accident. Istoricul literar Alexandru Oprea a luat cuvântul în acea ședință propunând sancționarea poetului muribund." (Timpul asasinilor, 285)

* Cezar Ivănescu: "Eu am văzut acest caiet cu coperți verzi, în primăvara lui 1962, când am fost dus la Securitate și "tovarășul maior" care voia să mă determine să colaborez cu ei (...), mi-a arătat caietul și mi-a citat versuri care spuneau că steagul roșu, steagul Diavolului, e o rușine pentru un popor care are tricolorul... Noi știam, tovarășul Ivănescu, că Labiș scrie asemenea versuri, dar am fost discreți, să nu credeți că nu știm să păstrăm un secret!, și-mi arăta cu capul spre Răsărit, cată să vezi, acolo se localiza dușmanul nostru comun." (Timpul asasinilor, 49)

* Mare minune dacă nu cumva numitul Labiș Nicolae nu venea la București cu dosar de urmărire operativă gata întocmit de la Iași, unde "în scurta sa perioadă de școlaritate ieșeană Labiș a avut un grup de prieteni "reacționari" (mulți au înfundat pușcăriile politice)" și pe care nu îi uitase din moment ce e atât de necăjit de atacarea Primelor iubiri de către tocmai un ieșean, George Mărgărit. (Timpul asasinilor, 49)

* Țăran de la munte, au nu va fi întâlnit Labiș și partizani sau evadați cum Ion Ioanid pe cele cărări singuratice?

* 3 noiembrie 1956. Imprudența imprudențelor. Când securiștii ȘTIAU cum s-au pus ungurii pe masacrarea colegilor lor și ce linșaj i-ar fi așteptat dacă se răsculau și românii, la o nuntă de vreo 12 persoane, Labiș cântă "Trăiască Regele" (și nu e prima dată, soluția cu Regele Mihai tânăr era viabilă!).

* Bistroul Café de la Paix, vizavi de Capșa, noiembrie 1956, 10-11 dimineața: Nicolae Labiș, Aurel Covaci, Stela Covaci, Fănuș Neagu... Se discută antisovietic, că tancurile au reprimat Budapesta.
Stela Covaci ( Pogorilovschi): "Clocotind, Labiș s-a ridicat în picioare și a început să recite cu "glas mare" Doina lui Eminescu, fără să sară vreun rând, îndârjit și riscând plin de curaj consecințele. Oricât a încercat Marga să-l facă să se oprească, nu a reușit. "Ce, mi se interzice să recit din cel mai mare poet al neamului românesc? Poezia "Doina" era absolut interzisă, iar recitarea ei în public însemna ani grei de închisoare. Pe la amiază am ieșit de acolo. Labiș a fost sfătuit să meargă acasă să se culce (nu dormise deloc în noaptea precedentă). A fost de acord dar numai cu condiția să-l însoțesc eu până acasă. Se clătina, era amețit și l-am refuzat puțin jenată. "Bine, a spus el, atunci plec singur. Vă rog să nu mă însoțească nimeni!" L-am văzut apoi pornind prin mijlocul Căii Victoriei debusolat, printre mașinile care-l claxonau. Pentru o clipă m-a străfulgerat gândul unui posibil accident mai mult sau mai puțin întâmplător." (Timpul asasinilor, 276)

* Până acum, cine crede că Labiș a fost ucis, citea:
Ivanescu, Cezar; Covaci, Stela: "Timpul asasinilor: documente și mărturii despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș", Libra, 1997.
Din 2005 încolo, mai are de citit:
Imré Portik: "Hora morții. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș", Editura Oscar Print, 2005
Această carte eveniment, acumulată de-a lungul anilor până în 1991, este îngrijită de prof. Florin Diac și este prefațată de prof. Margareta Labiș, care nu adoptă explicit punctul de vedere al acestui mare martor, însă nici nu-l infirmă, mulțumindu-se cu a ne pune la dispoziție un text care schimbă radical imaginea poetului construită de gruparea Tomozei.
În această carte eveniment, descoperim pas cu pas mizeria și izolarea suferite de poet pe măsură ce disidența sa este identificată și maldărul de dosare ezită a înclina doar spre: a) un proces răsunător; b) o lichidare cu avantajul construirii apoi a unei imagini de poet al unui ev aprins de Matrioșkă și Partid.

* După Nürnberg, proiectarea crimelor politice se începe de regulă cu asigurarea protecției călăilor.
Nu prea are sens să mai speri că vom găsi probe despre că a existat "Decizia PMR, UTM, UASCR, D7L (Direcția a 7-a Literatură) și US privind declanșarea derulării scenariului lichidării obiectivului Villon!"
În plus, la noi, nimeni nu mai are încredere că arhivele securității nu au fost deja epurate esențial, sau că cele ale partidului, dacă vor fi deschise vreodată, vor prezenta surprize mai mari decât niște manuscrise din care să rezulte că Elena Ceaușescu chiar descoperea cu mâna ei noi și noi polimeri.

* De remarcat următoarea bizarerie, (Ivănescu 210):
Pregătisem o pagină literară, mărturisește Irimie Străuț, pentru ziarul "Steagul Roșu" din Petroșani, unde aveam inclusă și o poezie de Labiș. Mergând în tipografie să-i urmăresc apariția, constat că a fost scoasă din machetă. Investigând să aflu de ce, redactorul-șef m-a informat că a primit o scrisoare (?), prin care era atenționat că ar fi bine să evite a-l mai publica. Am fost contrariat de aceasta și, chiar a doua zi (...) tragica veste...

* Versiunea Mioarei Cremene: un accident mai dulce, implicând un singur vinovat, securistul de la filaj, adică nu instituția angajatoare! "Labiș avea securistul lui care-l fila, care securist se urcase în tramvaiul 13 prin ușa din față a remorcii și văzând că la ușa din spate a vagonului Labiș șovăia să urce, de frică să nu-l scape din filaj, a sărit din tramvai, s-a ciocnit de Labiș, care din izbitura neintenționată (?) a securistului..."
(Timpul asasinilor, 86)

* Seara, în 9 decembrie, la Biblioteca Primus, nu e nimic de mâncare. "În seara zilei de 9 decembrie s-a întors devreme acasă înfrigurat, obosit, dar mai ales foarte flămând".(Timpul asasinilor, 288)
Pe cec, Labiș, "nomenclaturistul" fără locuință, fără Peleș, fără Poiană Stalin, fără Festival, fără Premiul de Stat, are numai 5 lei, cât o pâine. E la fel de sărac la București precât Eminescu. Doar că avea mai mulți prieteni sau mai bine zis avusese, deoarece Securitatea îi influențase în ultimele luni ale lui 1956 să-l părăsească aproape pe toți.
Nu absint, nu lichior de ouă bea, zgribulit, la restaurantul Dunărea, cu Imré Portik, în 4 decembrie, ci rachiu alb, băutura cea mai ieftină, ca de Moș Nicolae. Prietenului maghiar securist în uniformă îi vorbește de limbajul său poetic codificat și îi mărturisește cât este de îngrijorat că stă tocmai la Aurel Covaci, a cărui arestare ERA AȘTEPTATĂ apropo de tulburările studențești din Universitate.
Pleacă, dar, să ia de la Casa Scriitorilor o friptură comandată telefonic pe datorie mămoasei doamne Candrea.
Dus-întors, cu tramvaiul 13, însemna 2 ore.

* "Covaci l-a așteptat în zadar. În jurul orei 3 noaptea a sunat telefonul. O voce de femeie, cu un accent ciudat l -a întrebat dacă îl cunoaște pe unul LABEȘ și dacă da să vină urgent la Spitalul Colțea căci se află în stare gravă. Când a ajuns la Colțea, femeia nu se mai afla acolo."

* Maria Polevoi, balerină și dansatoare la Ansamblul MAI, născută la Ismail 3 martie 1919, 37 ani (necunoașterea Basarabiei îi face pe unii să o prezinte ca balerină sovietică!!!).

* Timpul asasinilor : 25 dec 1956, Maria Polevoi. declară că "a făcut cunoștință cu Labiș la Capșa în seara zilei de 9 decembrie pe la ora 21.00. Labiș stătea singur la o măsuță lângă ușă în cofetărie și bea o cafea. Avea cu el o sticlă de țuică începută pe care a împrumutat-o la cerere și celor de la masa Mariei Polevoi. Ea nu știa cine este. I s-a spus că e poet. Mai târziu Labiș s-a mutat și la masa lor, apoi le-a recitat în românește și în franțuzește. La masă mai erau trei bărbați: un medic, un profesor de canto și un sufler de la Teatrul de Comedie. Sticla de țuică s-a terminat, "a consumat-o mai mult bărbații. Scriitorul Labiș a băut mai puțin", declară Maria Polevoi. S-au mutat apoi la Restaurantul Victoria. Labiș nu avea bani și a vrut să-și amaneteze ceasul Pobeda, dar a renunțat. Pe la ora trei noaptea au pornit spre Colțea. După cum a mărturisit apoi unei prietene, Maria Polevoi i-a propus poetului să continue seara la ea acasă, "la un pahar de împăcare". La ieșirea din restaurant ceilalți cu care erau nu trebuiau să bănuiască această înțelegere. Pe trasee diferite au ajuns în Stația Colțea, unde s-au prefăcut că nu se cunosc. Trebuiau să se urce în același tramvai, ea stând pe Calea Călărași. Când tramvaiul 13 s-a mișcat încet, încet din refugiu pentru a intra în stație (culmea, era prima noapte când se hotărâse ca tramvaiele să circule și după ora 24...) Maria Polevoi zice că a observat îngrozită cum poetul, încercând să urce scara celui de al doilea vagon care se mișca încet, a alunecat între bordură și platformă. Labiș a mărturisit în spital lui Florin Mugur, pe la 11 dimineața în prima zi la Urgență:"După ce am căzut pe linia tramvaiului, am văzut roata venind spre capul meu. Pe urmă ceva mă împingea din spate și roata iarăși se apropia. Asta s-a întâmplat de trei ori"."

* Mihai Stoian: "... a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-a îmbrâncit și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: țineam ochii mari deschiși și vedeam cum din capul meu izbit de caldarâm ies scântei. (cf Moartea unui poet, 281)

* Plan de accidentare stupidă a Obiectivului Villon

În ciuda avertismentelor repetate primite pe linie de UTM și a încercărilor de influențare pozitivă pe linie de D7L și US, obiectivul Villon se obstinează tot mai mult să nu accepte să reziste doar prin cultură, să citească cărți interzise ca alți reacționari inofensivi, sau să treacă de la versuri lirice incendiare la versuri filologice ignifuge.
Precizez că obiectivul Villon nu numai că are carismă la libații cu toate clasele sociale, recitând Doina eminesciană, intonând dușmănos Trăiască Regele! și cerând tovarășilor sovietici să restituie Basarabia de ziua Stelianei Pogorilovschi, Alsacie răsăriteană pe care burghezo-moșierimea n-ar lua-o nici dacă s-ar destrăma Lagărul cu tot cu URSS, dar a participat și la întrunirea Complotului de la Biblioteca Primus din strada Miletin, care este lotul complet încă din 15 septembrie 1956 (Nicolae Labiș, Georgeta Naidin, Aurel Covaci, Steliana Pogorilovschi, Gloria Barna, Grigore Vereș, Mihai Nicolae și Vasile Albu), și avem indicii că intenționează "să afle absolut totul despre comunism", în scopul de a devia de la marxism-leninismul corect politic.
Există, în ultimă analiză-sinteză, suficiente piese la dosar ca să fie arestat în orice moment, obiectivul Villon, de profesiune acrostih vertical, în prezent fără ocupație și fără domiciliu, eventual într-un lot mai mare, care e și gata, dar arestările recente în toamna lui 1956 ale unor studenți cu nume neconsacrate (ca Negrea, Derdena, Goma. ș.a.) au generat, absolut surprinzătoare la niște intelectuali români, mișcări de solidaritate, iar în cazul său sunt de prevăzut reacții dușmănoase regimului democrat-popular venite și din partea a numeroși colegi de trudit penița, a cititorilor fideli plachetei sale de debut editorial cu versuri lirice, care face elogiul infidelității conjugale, și a altor simpatizanți, tovarăși ai lui de la libații pe care dă banii poporului și ai părinților, neglijându-și o operă care e de patrimoniu european.
Citez din criticul Lucian Raicu, la care doarme în pat și filologul George Mărgărit, ba chiar, sporadic și obiectivul Villon, după cum a observat sectoristul:
"Manuscrisele originare ale poeziilor sale, curate, preacurate, nu vădesc obsesia, nici plăcerea amară a desăvârșirii."
Dar o complicație mai este și anticiparea că la un proces ar fi dificil de obținut de la acest răzvrătit incorigibil retractările dorite de regizorii spectacolului.
Din aceste motive, nu este indicată nici anihilarea obiectivului sub forma unui act de jaf nocturn ca fiind înjunghiat de unguri ca să i se sustragă ceasul Popeda cu care umblă la el, deoarece se vor naște suspiciuni.
(Tocmai pentru că nu l-a amanetat la restaurantul Victoria, ca să bea conform scenariului, muribundului Labiș i se fură acest ceas de către brancardieri.)
Având în vedere cele mai sus arătate, consider că cea mai benefică soluționare a cazului este aruncarea poetului sub tramvaiul 13, cu legenda că a fost beat și a mers în zigzag și înainte de a se urca din mers, nestăpânind picioarele, la înclinarea corpului său spre partea stângă, laterala vagonului remorcă l-a lovit și victima, în urma loviturii primite, printr-o întorsătură a corpului în formă de rotație, cade jos între cele două vagoane ale tramvaiului.
Fișă de necesitate de oameni:
Agent 1: îi dă lui Villon o sticlă de țuică (sau alt alcool) și bani de o cafea la Capșa, unde de altfel are a se întâlni cu Agentul 2
Agent 2 (femeie): Atrage pe Villon de la Capșa în Stația Colțea, invitându-l să doarmă la ea... Nu trebuie însă pe refugiu să apară cu el de braț. Îi va justifica că mai vrea și alții să doarmă cu ea, deci că e bine să se prefacă a nu se cunoaște în stație.
Agent 3: îl va trage pe Villon de suman sau de palton și îl va îmbrânci spre tramvai, dar nu pe la botul autovehiculului, deoarece poate sări dincolo de șine neatins, ci imobilizându-l în grătarul dintre motor și remorcă.
Consecințe anticipate.
Ipoteza 1: Dacă obiectivul Villon va fi doar schilodit, el va înțelege acest nou avertisment și se vor mai potoli și alții, pe care pușcăriile nu-i sperie, deoarece sunt tineri și au de unde muri.
Ipoteza 2: Dacă acrostihul crapă, atunci i se vor înscena funeralii scriitoricești de erou al clasei muncitoare și i se va construi o biografie educativă, despre faptul că alcoolul dăunează grav sănătății.
Asupra situației informative menționez că obiectivul Villon a băut toți banii primiți ultimul său "sobor de versuri", iar ca situație operativă menționez că din analiza SWOT rezultă că ca amenințare poetul vrea să plece dintre prieteni, unde putem plasa surse, la țară și nu-l mai putem fila eficient; în schimb, operativ, trebuie exploatată oportunitatea că în noaptea de 9-10 decembrie începe a se băga tramvaie pe trasee să circule pentru prima dată și după ora 24 cu șchimbu trei, fiind de presupus ca până la mutațiile comportamentale semnificative statistic, să fie puțini cetățeni în stații ale căror declarații să poată fi ușor de obținut în sensul legendei propuse de noi.

Locotenent Achim Moromete

* Pe care proiect se pune la D7L următoarea rezoluție a unui șef de promoție.
Aprob pozitiv, deoarece Dezghețul hrușciovian permite progresul naratologiei. Or, naratologia este o metodă revoluționară care îți permite să folosești în povestire timpul curgând invers sau chiar anapoda.
Or, cum și istoria literară e un simplu text, anticipez că până la 1989 vom scrie fenomenologia lirismului românesc subliniind cum toate purced și cură de la Labiș (deși vor fi destui critici să comenteze că Labiș era "unul între mulți"), iar după 1989 metoda istoriei literare va fi dialectic răsturnată.
În sensul că Labiș nu va mai interesa cum a fost el sau cum o fost cu el, iar metodul nou va consta, nemaicontând startul, în a sublinia cu putere finișul, adică a expune resurecția lirismului invers, cu accentul la celălalt cap, reliefându-se cum converg toate liniile poetice spre ultimul mare poet român, Mircea Cărtărescu.

* În 1956, după Poznan și Budapesta, Matrioșka și Partidul trebuia să raporteze cum luptă contra destabilizării.
De fapt, un simplu telefon. Ce faceți acolo, băi tâmpiților? Dormiți? Luați măsuri răsunătoare!

* Labiș i-ar fi spus lui Portik (p.209): "Nu știu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu brațele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleștasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet-încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu fața în jos și vedeam cum sar din șine scântei galbene și verziu. În timp ce eram târât așa, am simțit câteva lovituri puternice, ale vagonului din urmă, în spate. Am descleștat degetele de pe bara grătarului, numai după ce tramvaiul s-a oprit complet."

* Mary Polevoi i-ar fi declarat lui Portik (p.212), care a anchetat-o ca un adevărat profesionist cu experiență la restaurantul Kiseleff: "Neștiind dacă m-a observat sau nu, când a sosit primul tramvai, numărul 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Astfel am văzut clar că, înainte de a se opri tramvaiul, micul grup de călători s-a pus în mișcare după ce a trecut în față la vagonul motor. El, fiind penultimul din grup și mai apropiat de tramvai decât oricare altul, am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuîndu-și drumul în timp ce poetul dispăruse. L-am revăzut doar după ce s-a oprit tramvaiul și am ajuns acolo. Era căzut între vagoane."

* La spital, Mihai și Emma Beniuc apar ades, ea schimbându-și regulat – adevărată sinucidere etic㠖 blănurile siberiene, rezultatul final al vigilenței fiind alungarea studenților care se acumulau în zonă.

* Se putea și așa: Labiș n-a plecat cu tramvaiul după friptură, ci pentru că apăruse în viața lui RUSOAICA și aveau randevu.

* De verificat dacă într-adevăr epurarea studențimii înseamnă în represiunea neostalinistă din 1956-1958, peste 25 000 de exmatriculați sau arestați!

* Poetul și Partidul său evocat în poeme ermetice.
20-22 marie 1956: imprudentele autodemascări de la Conferința pe țară a tinerilor scriitori, cum că ar putea face inerției ceva
18-23 iunie 1956
Congresul Scriitorilor din R.P.R., LOVITURA 01, când Nicolae Labiș e demascat de însuși gauleiterul Uniunii, Mihai Beniuc, că ar contesta rolul conducător al Partidului în versuri lirice precum:


Dacă cineva gigantic ar veni
Și mi-ar rosti: Eu îți dau viața toată
Neîncepută, necăpătată,
Dar să mi-o dai în seamă mie
S-o duc înspre visata zare purpurie
Pe drum neocolit, de netezime,
Pe drumul neștiut decât de mine...
Deci astfel de mi-ar spune
Eu aș simți că tot ce-mi spune-i putred
Cu hotărâre i-aș răspunde: Nu cred!
În fond, e și problema zilei de azi.

I se impută "o anumită atmosferă de apăsare, de tristețe, lipsită de obiect, fără izvor precis" din lirismul său nefilologic, precum și "atitudini de negativism, abateri de la propria originalitate artistică prin asimilarea excesivă a unor poeți dintre cele două războaie".

* LOVITURA 02 vine însă, pe această dizgrație, de la chiar breasla amintitului gauleiter. Volumul de debut, "Primele iubiri", este întâmpinat în "România Liberă" din 21 octombrie 1956 cu toată cruzimea intelectuală expertă posibilă.
George Mărgărit, de a cărui cultură nu se îndoiește nimeni, îl pocnește pe Labiș la modul tipic RO-intelectualicește,
Abia venit la București, eruditul ieșean e găzduit la Lucian Raicu și misiunea sa este a traduce la niveluri fine critica troglodiților, spirite primare agresive: "ca portretist al constructorului vieții care i-a pus lira în mână, N. Labiș – vigurosul, înamoratul versului zgrunțuros – e un versificator", ceea ce n-ar stârni decât zâmbete dacă nu ar fi lovit aici lirismul însuși, anticipându-se că "întreținută prin frământări intime", poezia debutantului "va duce la repetare, la manieră de autopastișă", ceea ce era un îndemn teoretic de mare clasă la o poezie filologică infinită și nesupărătoare operativ, de aceea și transferându-se școala de scriitori la Universitate.
Precum extraordinara rezistență la foame și frig a deținutului politic a dus la ceaușism, așa experimentul cu Școala de Publiciști a fost generalizat tacit, recrutându-se scriitori de profesie dintre filologi, autobiografia cerută de cadre reducându-se la un filologic curriculum vitae.

După acest reper cumplit, 21 octombrie 1956, nu mai există la români decât poezie de partid și poezie filologică.
Resturile de poezie lirică, dacă se mai nasc, sunt tolerate doar dacă formatul este filologic.
Extraordinarul volum liric "Octombrie, noiembrie, decembrie" al Anei Blandiana a trecut neobservat tocmai pentru că aparținea unei absolvente de filologie.

* Sensul jertfirii lui Labiș e limpede chiar și pentru Puii păsării cu clonț de rubin. Trudind penița, poeții nu vor umbla la marxism și în genere nu vor scrie pentru popor. (Pentru popor vor scrie cu sentimente maneliștii!). Dar partidul îi va recompensa pe scriitori cam egal: fie pentru poezie limbistică, fie pentru poezie lingvistică.

* Desigur, lui Labiș nu-i dă prin cap să se căpătuiască justificând Canalul, ca s-o ia spre Occident prin Poarta Brandenburg. El crede că poate mișca din interiorul sistemului ceva. În toamna lui înțelege că suntem mai sovietici decât Hriușciov și ar vrea să se întoarcă acasă, la Mălini!

* Înțelepțirea lui Aurel Covaci, "Album Memorial", 231:
"De fapt, e vorba despre un lucru cât se poate de obișnuit: lunecuș într-o stație de tramvai. Alunecare și cădere între cele două vagoane ale tramvaiului."

* În procesul -verbal: "Locul unde s-a produs accidentul a fost luminat cu becuri electrice, iar terenul a fost uscat".

* Nesomnul Mariei Polevoi: sinucidere cu somnifere în 20 iulie 1978. Să aduci un bărbat în stația de tramvai la sigur și să nu se vadă că vă cunoașteți și chiar vă pregătiți de un pahar de împăcare, ah! iată un profesionalism tehnic care anulează orice ipoteză de inocență! Era cert agentă, dar mai mult ca sigur n-a știut CE i se va face poetului antisovietic.

* Sare din probabilități prezența, acolo și la momentul potrivit, a pianistului cu zigzagul: Schwartzman Isac-Grișa. E sau nu tot ăla care a dat cu Țumpi de zid, la bairam, când a luat Andrițoiu Premiul de Stat? Căci e un martor perfect: “Mergea pe zona de refugiu în zig-zaguri. Când am văzut cetățeanul mergând în acest fel m-am oprit pe loc deoarece vedeam clar cum intra în vagonul de tramvai și am văzut că, înainte ca vagonul să oprească, cetățeanul cum mergea în zig-zaguri s-a lovit de vagonul motor (…), după care a căzut între vagoane”.

* Bine, dar reacțiile nu sunt ale unui om beat! Firesc era să-și ia balerina în brațe, nu să se facă a nu o cunoaște, cum era-n scenariu!

* Cine a făcut navetă grea, tăind Bucureștii pe din două, de la Măgurele la Voluntari, timp de două cincinale, știe cum procedează călătorii cu alcoolicii, îndeosebi femeile: îi scot din zigzag până se oprește tramvaiul!
Și Labiș a fost tras de palton, da, dar pentru a fi îmbrâncit mai bine. Probabil cu spatele spre tramvai.

* Mulțimea e imensă la Casa Scriitorilor, la funeraliile lui Nicolae Labiș. Toată Securitatea. 4-5 autobuze îl duc, fără putință a fi urmate de studenți la Bellu, unde sunt, desigur răspândiți alți iubitori de poezie.

* Simptomatic pentru dizgrația în care căzuse, a se reciti panegiricul oficial a apărut doar în "Scânteia tineretului" și semnat doar de “Un grup de tineri scriitori”.

"Marga, sora lui de nouăsprezece ani, gingașă și frumoasă ca o Cosânzeană, a îngenuncheat lângă cruce. Vântul i-a împletit părul pe care-l avea lung până la genunchi împrejurul crucii de lemn ca o legătură între ea și fratele pe care l-a iubit enorm" (Stela Covaci, 295)

* La trei zile de la înmormântare, câțiva studenți merg la mormânt și sunt înconjurați de agenți!

* Cezar Ivănescu: De câte ori îmi amintesc cum l-au ucis pe Labiș, mă podidește groaznic plânsul... Precum aș revedea crucificarea lui Iisus, martiriul și batjocorirea lui Eminescu, ori cum "se sfătuiră, pe l-apus de soare ca să mi-l omoare pe cel moldovan..." (Timpul asasinilor, 17)



(Fragment din "Puii păsării cu clonț de rubin pe urmele poetului Nicolae Labiș, Edago 2006)


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!