| = u n caz | felix nicolau [03.Dec.06 15:44] |
| camelian, interesanta ancheta si dramatic efortul mixarii. | |
| = Monument de cuvinte | Ioana Geacăr [03.Dec.06 16:23] |
| Un eseu construit inedit din secvențe decupate în stilul notațiilor de jurnal, sau al unei agende. Lectorul beneficiază de popasuri dese de gândire și intrare în sfera ideatică propusă de autor. Eseul tău îmi pare un monument de cuvinte înălțat unei legende. Aștept autograful pe carte, prietenă veche, | |
| = Labiș... | ioan peia [03.Dec.06 16:26] |
| Toamna îmi îneacă sufletul în fum... Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de funzare. Dansul trist al toamnei îl dansăm acum, Tragică beție, moale legănare... Sîngeră vioara neagră-ntre oglinzi. Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse. Fără nici o șoaptă. Numai să-mi întinzi Brațele de aer ale clipei duse. Ochii mei au cearcăn, ochii tăi îs puri. Cîtă desnădejde pașii noștri mînă! Ca un vînt ce smulge frunza din păduri, Ca un vînt ce-nvîrte ușa din țîțînă... Mîine dimineață o să fim străini, Vei privi tăcută mîine dimineață Cum prin descărnate frunze, în grădini, Se rotesc fuioare veștede de ceață... Și-ai să stai tăcută cum am stat și eu, Cînd mi-am plîns iubirea destrămată-n toamnă, Și-ai s-asculți cum cornul vîntului mereu Nourii pe ceruri către zări îndeamnă. Pe cînd eu voi trece sub castani roșcați, Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare, Și-or să mi se stingă pașii cadențați - În nisip, scrîșnită, lașă remușcare... Iată poezia! Cât despre moartea Poetului, ce s-ar mai putea spune? Nu e primul asasinat comis de creierele pătrate. Și, ca un amănunt, am citit undeva că Nichita, Magul! nu a putut să publice atâta vreme cât "pasărea cu clonț de rubin" nu îi va fi curmat viața înainte/mergătorului... Știam lucrurile acestea, dar am recitit, revoltat și trist, totodată... | |
| = multumesc | Ioana Barac Grigore [03.Dec.06 17:20] |
| felicitari pentru eseu, domnule propinatiu si multumesc! | |
| = Încurajări | Camelian Propinatiu [03.Dec.06 22:30] |
| Mulțumesc tuturor pentru încurajări și mărturisesc că nu sunt istoric literar și nici aplecare spre jurnalism de investigație nu am: această "intervenție" s-a născut din furia unui manipulat. Până de curând, știam doar că Nicolae Labiș este începătorul resurecției lirismului după proletcultism, iar în clonțul de rubin descifram, e drept, acțiunea terorii roșii. În rest, presupuneam un mic nomenclaturist! Nu am cunoscut absolut nimic nici despre sfidarea autorității româno-sovietice (Doina, Basarabia, Trăiască Regele...) și nici despre faptul că în 1956 Nicolae Labiș era la București mai sărac și decât Eminescu, ajungând să se încălzească și chiar să scrie la Palatul Telefoanelor, pe măsură ce prietenii îi erau "sfătuiți" să nu-l mai adăpostească. | |
| = un eseu necesar | Mihai Robea [03.Dec.06 22:56] |
| eseu bine documentat, bine articulat ...si mai mult decat atat. cu apreciere, | |
| = un poet aproape uitat | Florin Hulubei [04.Dec.06 10:11] |
| Citind aceste rânduri nu poti decât să te cutremuri si apoi să te gândesti ce minti diabolice ne-au condus si indrumat spre "...nebanuite cai de progres si civilizație...". Domnule Camelian, multumiri pentru acest fragment care da la iveala inca una din nemerniciile fostilor "binefacatori" ai acestui neam. Labis merită mult mai multă atentie decat i se acordă! | |
| + “încolo, bine!” | Vasile Munteanu [04.Dec.06 13:28] |
iată Poetul pentru care moartea este, paradoxal, un fapt de viață; stingerea ochilor pentru Artistul Autentic nu reprezintă altceva decât ultima tușă a unui portret care se creează singur, ultima notă a unei opere ce se compune cântându-se pe sine; Poetul nici măcar nu își aparține, aparține timpului său, destinului său, care când îl îndestulează, când îl înfometează, când îl poartă în glorie și strălucire, când îl zdrențuiește fizic și psihic; s-a afirmat despre Nicolae Labiș că nu cunoștea infatuarea, însă că nu ar fi plecat nicicum genunchiul în fața potentaților politici sau literari; de ce ar fi făcut-o? și în fața cui? al cui genunchi era mai rotund decât al lui? nu în fața morții sau a vânătorului muritor plânge și se frânge sălbăticiunea – și Labiș a avut mereu instinctual unei vietăți cu desăvârșire liberă – ci în Moartea însăși; pentru Poeții de după el, începând chiar cu Nichita, Labiș este iedul din ciuta însetată, este viul niciodată devenit muritor; odihnească-se în pace și călăuzit fie spiritul celor de azi de “amețitoarea apă” a cuvântării sale. | |
| = la mort de la_biche | Dana Banu [04.Dec.06 13:43] |
| da, vremuri ciudate care și-au ucis Poeții... cu respect, | |
| = cu apreciere | cornel marginean [05.Dec.06 23:10] |
| Este un text important si o munca care isi merita aprecierea. Imi pun intreabrea cat este curaj si cat este acel fel de nebunie a geniilor, sau daca exista granite intre acestea cand este vorba de mari personalitati, a celor de genul lui Labis, Nichita, Eminescu. | |