poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2210 .



Noul zalmoxianism
eseu [ ]
Îndemn la regăsirea de noi

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2014-10-05  |     | 



În fața unor grave amenințări ori provocări cruciale ale istoriei, organicitatea popoarelor activează ultima și cea mai redutabilă armă naturală de autoapărare - naționalismul. Apariția manifestărilor naționaliste e un semn rău; la orice popor e un simptom grav, declanșat de faptul că asupra sa planează o mare primejdie și se manifestă ca voință de supraviețuire. Este etichetat drept retrograd, reacționar, dar el nu este altceva decât însuși sistemul imunitar al unei nații și se autoactivează în mod natural, neputând fi înăbușit. Cei care nu sunt amenințați de nimic nu au cum și de ce să fie naționaliști. Naționalismul e considerat o mișcare reacționară, conservatorism extrem ce se opune progresului, dar reacțiunea e un răspuns, o reacție la cei care atentează la binele și la existența ta ca nație. Un popor, amenințat cu pieirea, dacă nu mai e în stare să își activeze măcar acest ultim mecanism - naționalismul nu mai are nicio speranță, e atât de bolnav încât dispariția sa devine iminentă. Naționalismul e cel mai profund instinct și formă disperată de autoapărare, dar și cea mai puternică replică. De aceea cotropitorii și opresorii popoarelor, indiferent cine sunt, se tem de el. Vinovați pentru răbufnirile naționaliste sunt însă cei care atentează la ființa popoarelor!
La noi poate fi urmărit, ca instinct de neam, încă de pe vremea dacilor; imediat după ocupația romană s-a manifestat în forma sa cea mai violentă, timp de vreo două secole, fapt nemaiîntâlnit în istorie, prin acele incursiuni făcute din teritoriile libere până în inima Balcanilor și uneori până dincolo de Panonia. Nu s-a temperat decât după ce exponenți din neamul lor au ajuns să îmbrace purpura imperială la Roma ori la Constantinopol, învingându-i în final pe romani și preluându-le imperiul pentru vreo șase sute de ani. Dar despre aceste mărețe fapte din trecut nu se scapă o vorbuliță și poate încă nu s-au născut cei care vor scrie istoria adevărată.
Noi, cei care descindem din stăpânii lumii, am ajuns niște nimeni chiar la noi acasă. S-a proclamat de undeva că dacii au dispărut și cu asta gata! De peste o mie de ani ni se bagă în cap această imensă gogoriță și, deși noi, dacii, ne întâlnim zilnic unii cu alții, mergem și horim în costumele noastre străvechi, ne vorbim limba și creăm așa de frumos în ea, trăim în tradiția și obiceiurile străvechi, ne însuflețim la sărbătorile, pe care nu le mai știm ca zalmoxiene, numite acum păgâne, am ajuns să credem că suntem altcineva. Adică aceia care ne spun ei că suntem!
Mai încoace către modernitate s-a făcut vizibil prin ieșirea în prim plan a lui …escu – Eminescu, Antonescu, Ceaușescu, ca un semn al trezirii conștiinței de sine, al ieșirii din amorțeală și dormitare. Era o formă disperată prin care românii balcanici în noile state devenite monoetnice își strigau spre a fi luați în seamă existența și identitatea. “Escu armân!”, adică “Eu sunt roman!” ori “Escu creștin al lui Cristolu!” – “Eu sunt creștin al lui Cristos!”. Această trezire e invocată chiar prin imnul nostru național: “Deșteaptă-te române din somnul cel de moarte…”. Răspunzând acestei chemări de la 1848 s-a activat în perioada interbelică, ca o presimțire a marelui dezastru care se apropia, cunoscuta pleiadă de apostoli ai românismului - Rădulescu Motru, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Zelea Codreanu, Eliade, Cioran, Noica, Mircea Vulcănescu, Blaga, ca să enumăr numai câțiva.
După marea păcăleală din Decembrie ’89, românii încep să se trezească și să constate că raiul occidental e numai pentru elita compradore oligarhizată, iar capitalismul o formă de deposedare de bogățiile naționale și de sclavizare a cetățeanului și a țării. Cei plecați în afară văd cum se trăiește acolo și pot face comparație cu mizeria și jaful din țară, muncile umilitoare la care sunt supuși, sentimentul desrădăcinării duc la acumularea de frustrări; înstrăinați și nedoriți la masa bogaților, ieșiți din utopie, vor acumula suficientă nemulțumire și revoltă încât întorși acasă, după ce Europa i-a tratat ca cetățeni de mâna a doua, să își reevalueze așteptările, radicalizeze opiniile și comportamentul. Slugărnicia liderilor noștri de pe toate palierele ierarhice și perceperea lor ca vânduți străinătății, tradători ai intereselor naționale în favoarea pozițiilor privilegiate care să le permită avantaje și foloase personale ilicite va amplifica reacția de respingere față de spectrul politic corupt și de solidarizare a plătitorilor de taxe care munesc cinstit și sunt supuși la tot felul de biruri nejustificate.
Colapsul valorilor și modului de viață tradițional, oficializarea unei subculturi a mediocrității și necinstei, abdicarea Bisericii de la rolul ei unificator și întăritor spiritual și alunecarea către materialism prin agonisirea de averi, degradarea instituțiilor statale ce apără cetățeanul și garantează libertățile, instabilitatea și infestarea mediului de afaceri cu practici mafiote, opulența sfidătoare și accederea în sferele de putere și decizie a aristocrației țigănești cu mentalitățile ei, jaful retrocedărilor ilegale în Ardeal vor amplifica starea generală de frustrare și anomie cu efecte asupra condițiilor generale de viață, stării de siguranță și securitate individuală și colectivă. Lor li se adaugă amenințările dinspre exterior ale unei Ungarii ce tinde să se îndepărteze de comunitatea europeană pentru a fi în tabăra cealaltă față de Romania, spre a-și promova nestingherită intențiile revizioniste prin incitarea maghiarilor ardeleni la autonomie și poate secesiune. Expansionismul Rusiei către gurile Dunării și extremismul naționalismului ucrainean ar putea reînsufleți idealul refacerii unității naționale, coagula simțirea și voința românilor pentru apărarea și recuperarea teritoriilor ce le-au aparținut istoric. Dacă manifestările anterioare ale naționalismului autohton au îmbrăcat culorile legionarismului, antonescianismului și ceaușismului noua lui manifestare se prefigurează a lua forma renașterii zalmoxianismului.
Românismul de odinioară probabil va îmbrăca haina ancestrală a dacismului – expresie a unei conștiințe naționale istorice nu doar a prezentului, ci mai ales a trecutului fondată pe amintirea Marii Dacii – acea spațialitate dinspre Începuturi când eram al doilea neam după cel al inzilor. Nu teritorialitatea e însă cea mai importantă, ci spiritualitatea. Ea va magnetiza și românimea care înconjoară frontierele, precum și emigrația. Dar va fi un naționalism plasat în afara paradigmei, unul împăciuitor al iertării și unificator, care nu va fi îndreptat împotriva cuiva, nici măcar a inamicilor tradiționali.
Se vorbește adeseori despre noi că am fi ieșit din istorie. Nimic mai fals! Am fost o închidere care s-a deschis și reîntoarcerea la sine pe spirală înseamnă încheierea unui ciclu, adică revenirea dacilor acasă după ce au construit lumea și această zidire a lor se cheamă istorie. Da, dacii, neștiuți, au făcut și mai fac încă, sub înfățișarea noastră de astăzi, istorie! Mulți dintre cei care, plini de orgoliu, se împăunează cu titlul de ctitori ai istoriei universale sunt niște bieți pigmei, chiar dacă își zic culturi majore, iar lumea se ploconește în fața civilizațiilor de care sunt așa de mândri. Civilizațiile, fiind legate de materie, oricât de strălucitoare, nu sunt decât poleială, niște construcții imperfecte și efemere. Lumea de la origini și până astăzi nu e decât o procesualitate zalmoxiană, avându-i ca actori pe daci înfrățiți cu inzii. Toată diversitatea de popoare ale planetei sunt sămânța lor, care a rodit în culoarea geografică a locului în care au răsărit și se definesc prin graiul timpului în care s-au exprimat. Pe Pământ nu există decât o singură limbă - sanscrita sau logosul ancestral al dacilor și inzilor, restul numai graiuri. Acestea sunt deformări terrano-temporale ale logosului originar.
Hecateu ne spune că amazoanele vorbeau limba tracă. Sibylla când, ajutată de uimitoarea ei înțelepciune hiperboreeană, le prevestea elenilor, ce o considerau din altă țară, viitorul, tot în strămoșeasca noastră limbă primea revelațiile. Pliniu îi numea pe geto-daci arimanii albi, arimini sau aramei, dar alții sunt cei care își spun că vorbeau aramaica! Limba română e marginalizată și desconsiderată acum, însă ea ascunde o mare enigmă. Când vor apărea cercetătorii ei adevărați, lumea va avea o surpriză colosală. Nu ar fi exclus să constate că ea este, haide să-i spunem impropriu, o paleolatină vorbită cu mii de ani înaintea pripășirii pe aici pe la noi a polisurilor grecești ori a nașterii măreței Rome. Când se vor recupera onomatopeele și arhaismele acum pierdute ale limbii noastre se va putea constata că mare parte din fondul de cuvinte românești e din sanscrită ori, mai corect zis, dacic. Se va pune, în sfârșit, pumnul în gură celor care se întrec, astăzi, să vorbească de fondul romanic, fondul grecesc ori de cel slav al limbii române. După mintea lor perversă, limba asta atât de minunată e făcută din cârpeli ale graiurilor altora care nici nu existau în vremea când, prin ea, pământenii vorbeau cu zeii!
Inamicii dacității folosesc drept argument categoric inexistența alfabetului și a scrisului în această limbă. Dar alfabetul există, numai că nu e scris, ci cusut, țesut pe costumele populare, puansonat pe colaci și pe pâinea cea de toate zilele, dăltuit în lemnul clopotnițelor și turlelor bisericilor, pe stâlpii caselor ori ai porților, încrustat în ceramică de renumiții meșteri olari, tezaurizat în ornamentele obiectelor de bronz, fier, argint, aur și pe plăcuțele de pământ ori plumb tot mai numeroase și mai des descoperite. Sensul lor sacru era descifrat și folosit numai de către marii preoți geto-daci. Nu era suport ori purtător de informație ca acum pentru că pe aceasta o dețineam inneistic, combinațiile sale citite cu mintea, veritabilă maeutică, erau chei ce deschideau ușa înțelepciunii primordiale prin “trezirea” conștienței și iluminarea, descoperirea unor secvențe ale tezaurului cunoașterii – zeitatea în sine. Înțelegerea era o străluminare sacră, numai cei inițiați aveau disponibilitate pentru un asemenea exercițiu maeutic autodescoperitor al adevărurilor ancestrale - preoții sanctuarelor. Nu era nici un fel de magie; vorba bine cuvântată – descântecul trezea forțele benefice și avea efect tămăduitor asupra sufletului, vindecând bolile trupului. Vorba rău cuvântată – blestemul, prin combinarea acelor semne, dezlănțuia forțele malefice, care îmbolnăveau ori puteau ucide.
Toate popoarele de rasă albă sunt îndreptățite să-și revendice descendența dacică printr-un raport de filiațiune. Noi, în schimb, trăitorii în epicentrul demografic, servitori ai Sarmisegetusei suntem dacii de la începuturi, conservați de energetismul spațiului carpato-danubiano-pontic. De aici și probabil din zona Tibetului s-au produs cele două expansionisme demografice majore. Teoria aia nemțească cu indoeuropenii e o tâmpenie! Sensul radierii spirituale și al migrațiunii demografice al rasei albe a fost de la Sarmisegetuza în toate direcțiile.
Emil Cioran, conform propriei mărturisiri, în vremea când era „tânăr, orgolios și nebun” se revoltase împotriva trecutului nostru, considerând România o țară fără destin. După propriile vorbe: „îmbătat de furie”, cu o „ură iubitoare”, visa replămădirea ei într-un alt neam. Reproșează că noi nu am ridicat catedrale prin care să ne înălțăm către cer, că prea am stat lipiți de pământ, nu am reușit să ne desprindem. Realitatea e că nu am fost nevoiți să ne înălțăm pentru că Cerul s-a coborât și, prin noi, s-a unit cu Pământul. De ce să confecționăm catedrale ale păcatului când avem catedrale naturale, sacre, dăruite de zeu? Munții sunt catedralele noastre și energia lor e infinită! Noi, dacii, nu trebuie să intrăm într-o catedrală din aia pompoasă spre a ne încărca spiritual și a ne ruga să fim iertați pentru că suntem spirit, ne-am născut din energia divină a munților și pământurilor noastre și ne hrănim zilnic cu ea. Sfiiciunea, smerenia, cumințenia și umilința noastră sunt lucrarea acestei spiritualități cerești în noi. Asta ne oferă sentimentul plenitudinii, al împăcării cu sine și conștiința propriei valori. Cei cărora le lipsește această spiritualitate, datorită trăirii lor preponderent materialiste, simt nevoia să o compenseze prin mari lucrări, tot materiale și deci efemere. Nefiind una cu Cerul, nevoia lor de spiritualitate, pe care și-o completează prin manifestări demiurgice, le naște orgoliul de a intra în competiție cu Creatorul. Ei nu se înalță către Cer, ci îl sfidează prin monumentalitatea arhitecturală. Acest orgoliu și sfidare, cărora li se spune cultură majoră, este cea mai înaltă expresie a complexului lor de inferioritate, e un strigăt disperat prin care vor să spună celorlalți că există și ei. Dar ceea ce fac e simptomul dezertării din spiritualitate într-o materialitate pe care și-o vor cât mai strălucitoare. Isihastul, cel care alege trăirea spirituală, se retrage într-o peșteră și are totul. Pofticiosul și lacomul de materialitate adună mereu și rămâne nemulțumit fiindcă nu are, niciodată, destul. Și sfârșește fatal prin a nu avea nimic!
Cioran, cel puțin la tinerețe, nu a avut conștiința profunzimii, ci numai pe a temporalității și a vecinătății. De asta și dorea să evadeze din „infernul etniei”, deși probabil că e vorba mai mult de o disimulare. A privit în jur și i-a văzut pe francezi, englezi, nemți, ruși, adică pe puternicii vremii. Dacii lui nu mai existau. Dar nu a știut unde să îi caute, dacă avea presimțirea eternității și a istoricității îi descoperea. Trebuia să plece de la verbul „a ara”, adică de la energetismul pământean. Acolo unde acesta a fost foarte puternic oamenii erau legați de pământ, nu se puteau desprinde. Rămâneau stabili locului și arau glia, adică erau sedentari și arieni. Plasați pe axis mundi, dacii au fost întemeietorii sedentarismului și arianismului. Energetismul teluric, legătura cu cerul, îmbrăca forma spiritualității zalmoxiene. În jurul acestui centru spiritual cu capitala la Sarmisegetuza a gravitat lumea!
Urmare a expansionismului, dacitatea, ca spiritualitate planetară ariană, a început să capete culoarea locală a pământului pe care îl ara. Nemții și popoarele nordice păstrează și azi conștiința dacității și arianismului lor ancestral. Dacitatea, în forma sa pelasgă, a fost prima manifestare a mesianismului terran. Acest mesianism dacic, în nuanța sa europeană, a mai avut două exprimări majore, care s-au chemat macedonismul și romanitatea. Cioran a privit pe orizontală și nu a văzut această legătură profundă. De aici și pesimismul său anistoric.
Centrul spiritual zalmoxian, chiar dacă Sarmisegetuza a fost dărâmată, nu a pierit niciodată, a rămas ca o uriașă pepită auriferă sub praful istoriei. Omul zalmoxian a plecat din Dacia să cunoască planeta pe care locuia și să o schimbe. Sedentarizându-se geografic a căpătat înfățișarea locului și a întemeiat culturi și civilizații. Zalmoxianismul, cu puritatea aurului și a luminii Începuturilor, a rămas ascuns în subconștientul acestui om, la fel cum ascunși erau și dacii în Hiperboreea lor. La exterior, culoarea locală a pământului a produs marile culturi ale umanității. Pe măsura culturalizării, omul acesta, îmbogățit cu experiența trăirii terrane, se înalță spiritual, se ridică pe verticala cerului. Această ridicare spirituală înseamnă întoarcerea la origini, la zeul suprem sub forma noului zalmoxianism. Spiritualitate, care, fără să vedem, are potența unui nou suflu terestru care va împrăștia praful vremurilor așezat peste vechea Dacie, redându-i strălucirea. Amintirea regatului lui Decebal a rămas un fel de reper existențial, o ancoră în spiritualitatea originară pentru ca omul modern să aibă la ce se raporta pentru a nu se rătăci în devenirea lui istorică.
Aici s-a conservat acea ingenuitate și ingeniozitate originare! Aurul Daciei furat de romani e expresia simbolică a strălucirii zalmoxiene din care s-au lucrat toate bijuteriile culturale ale omenirii. Furtul aurului de către Traian e metafora prometeică a furtului focului sacru. Atunci, prin foc ni s-a furat căldura inimii – iubirea din care s-a născut omenirea. Prin noul furt, al aurului, cei născuți din noi au luat și înțelepciunea necesară supraviețuirii în afara Hiperboreei. Dacia ancestrală a rămas, însă, un munte aurifer apărat de focul sacru care luminează fără a fi văzut. Bogăția și forța ei sunt infinite dacă raportezi actuala cultură a umanității la cantitatea de aur furată de romani și acumulările de ordin material. Să nu uităm, în jurul Columnei lui Traian dacii sunt niște uriași încremeniți la fel ca și Dacia, care într-o zi se vor trezi. Statele Unite ale Europei, această construcție nu e altceva decât însuflețirea de către zalmoxianismul care a colindat lumea, îmbogățindu-se cu ea, a miilor de statui de daci știute și neștiute, dar păstrate cu sfințenie la Vatican, Roma și în toate marile metropole ori în colecții personale.
Mai e un pas care, istoric, poate însemna încă mult, până când zalmoxianismul va ajunge acasă, aducând cu sine, sub forma unui curcubeu spiritual, culorile întregului Pământ. Asta se va întâmpla odată cu apariția Statelor Unite ale Lumii, care nu vor fi decât o altă Dacia Hiperborea cu capitala numai aici în Romania. Dar probabil nu se va mai numi Sarmisegetuza ori București, ci Europolis sau Mondopolis, Terrapolis! Și, astfel, tot de aici, de la Noul Ierusalim – Străvechea Sarmisegetuza va porni următorul ciclu al spiritualizării planetei. Pentru că acesta este rostul omului primordial, să facă din Pământ un glob strălucitor care să iradieze în jur divinitate. Fiecare ciclu umanitar e o dezvăluire de sine a zeului întru autocunoașterea sa.
. Dacitatea e acel fond primordial, ancestral care, de la Începuturi, își caută forma. Și această formă la momentul actual e umanitatea în întregul ei! Atâtea sute de ani dacii nu au avut o patrie cu contururi delimitate, au fost mereu un spațiu deschis. Neamurile trace sunt expresia manifestă a acestui fond, o magmă care a erupt, cristalizându-se politic sub forma macedonismului și a romanității, dar nu s-a solidificat decât la suprafață. Ne-am obișnuit să identificăm forma dacității în stăpânirea lui Burebista și regatul lui Decebal. Niciuna dintre aceste structuri politico- militare nu a acoperit întreaga arie dacică. Nu am mai auzit pe nimeni vorbind de marele regat al Capadociei de unde stăpâneam Asia. Purtătoare a zalmoxianismului, dacitatea nu e o forță politico-militară, ci una spirituală. Privită în oglinda devenirii noastre, ea a avut o existență subterană, prin suferință, umilințe și înfrângeri s-a cristalizat în asemenea măsură încât a devenit indestructibilă. A acumulat atâta rezervă de viață încât noi ne suntem astăzi suficienți nouă înșine. Noi nu suntem nevoiți să ne strigăm existența precum ceilalți, nevoiți să se preteze la tot felul de giumbușlucuri istorice ca lumea să afle că există și ei. Suntem existența însăși, e suficient să existăm chiar și ori mai ales în subteranitatea noastră pentru ca lumea să se salveze prin noi.
Daco-zalmoxianismul s-a tot schimbat la față cu fiecare crustă care s-a prins peste el, rămânând în fondul său ereditar mereu același, indestructibil. Sub metisajul de deasupra se află nucleul dur, imuabil al etnicității originare ancestrale. Acesta s-a salvat practicând, în situații extreme, un mimetism de suprafață. Naționalismul nostru nu e unul de tip expansiv, ci e centrat pe conservarea specificului etnic. De regulă, naționalismele neagă creștinismul ca internaționalism, dar noi ne-am făcut din el o trăsătură dominantă pentru că l-am perceput, chiar așa cu deformările sale, ca aparținându-ne pentru că e spiritualitate zalmoxiană. Naționalismul nostru nu s-a bazat pe primatul statului ca în cazul fascismului ori pe primatul rasei ca la nazism, ci a fost etnocratic și teocratic. Incapabili de utopii, ne-am trăit apocalipsa istoriei ca pe un destin, vremuind inconștient în zalmoxianism. Specificitatea noastră emană și din modul cum ne-am înțeles mântuirea. Dacă ceilalți lucrează asupra lor pentru a-i fi pe plac zeului, de la daci noi am lăsat ca zeul să lucreze prin noi.
Nu suntem produsul unui sincretism pentru că tot ce am imitat și asimilat le-am coagulat într-un strat exterior din care ne-am făcut blindaj protector. Lipsiți de megalomanie și instinctul materialității ne repugnă imperialismul politic, construcție exterioară bazată pe forță, dar de la noi izvorăște și radiază un imperialism spiritual ocult, care a ieșit tot timpul la suprafață sub forma zalmoxianismului, despre care încă nu putem știi ce nume va purta după creștinism.
Ne diferențiem radical de evrei, poate suntem extrema cealaltă. Ei se consideră popor ales, dar neputându-se arieniza sunt condamnați să rămână o crustă peste alte neamuri, adică o formă fără fond care se poate fărâmița și spulbera. Mitul traversării, timp de patruzeci de ani, a deșertului spune totul despre firea și destinul lor. Înțelepții iudei au întrevăzut această perspectivă și de aia și-au inventat istoria din Vechiul Testament, iar sionismul e atât de preocupat să salveze actualul stat, Israel. După ce au trăit pe spinarea altora, rămâne de văzut dacă măcar acum vor fi în stare să existe pe propriile picioare.Exclusivismul lor rasial și religios îi menține în afara oricărui sincretism și din această cauză ei, ca nație, nu pot interacționa cu niciun fond genetic. Sunt predestinați (în forma extremist-ortodoxă) să rămână o peliculă de ulei deasupra apei, salvarea lor fiind în iudaism pentru că, probabil, etnic ar fi dispărut deja dacă nu-i încorporau pe kazari. Nu le cunosc profețiile, dar, din câte îmi dau seama, visul lor e să se refugieze în viitoarea suprastructură a lumii globale. Poartă însă cu ei, ca pe o piatră de gât, povara imoralității, care ar putea fi organică, a urii provocate de umilințele istoriei și de invidia față de celelalte neamuri.
Românitatea zalmoxiană e un copac cu rădăcinile adânc înfipte în solul ancestral al Țării Havila ( Valahia - Țara Zeilor), din care au lăstărit sub formă de ramuri toate neamurile ce formează rasa albă – miticul Pom al Vieții care și-a schimbat mereu frunza, rămânând același. Seva care l-a hrănit și îl hrănește încă, deși acum are culoarea creștinismului, e zalmoxianismul (înțelepciunea primordială) – Pomul Cunoașterii. Etnicitatea românității e unitatea celor două esențe ce îi formează ADN-ul, viața însemnând cunoaștere sacră și cunoașterea viață. Până către vremea împăratului Constantin cel Mare, cei care îi purtau sângele arian erau preponderent cunoscuți drept vlahi, traci, geto-daci, ramani. Odată cu Imperiul de Răsărit, pentru că majoritatea populației avea această origine, limba oficială era dacolatina (româna), care se diferenția de sora ei cultă – latinoromana vorbită la Roma, iar dinastiile care au urmat, firesc, au fost din același neam. În cadrul noii spiritualități ce se năștea, precreștinismul zalmoxian avea preponderență, conserva spiritualitatea carpatină, dar cu inovațiile de natură teologică și dogmatică impuse de către împărat sub presiunea episcopilor greci și alexandrine ori latinoromani la conciliu. Grecii dețineau o pondere importantă în cancelarie și demnitățile imperiale și erau foarte activi, prin ierarhii lor și limba cultă, în prefigurarea fizionomiei noii credințe, mai ales în direcția idolatrizării, misticizării și accentuării componentei represive! De pe aceste poziții ei au manevrat abil, exploatând în favoarea lor toate greutățile, amenințările externe la adresa Imperiului și toate slăbiciunile; ei vor fi marii profitori ai invaziei barbarilor!
Să încercăm o sinteză . Suntem, deci, la confluență. Se închide un ciclu și se deschide un altul. Polul Getic naște zalmoxianismul – spiritualitatea celui mai numeros neam după al inzilor, vatra de naștere și expansiune a rasei albe. Are la bază mitologia Marelui Dragon Alb și toate ritualurile bazate pe șarpe sunt de sorginte și inspirație zalmoxiană. În urma expansiunii, entitățile se desprind de Centrul politic si spiritual. Își formează noi centri politici care se întorc împotriva Polului getic și rup din el; își crează și suport spiritual, adaptând zalmoxianismul la specificul local. Pentru Împărație se conturează trei amenințări majore – latinitatea romană, elenismul și mozaismul. Ceva mai târziu slavii, maghiarii, germanii, mongolii.
Elenii, reinterpretând zeitățile dacice își inventează o mitologie politeistă din care evadează printr-o spiritualitate tot de inspirație zalmoxiană - gnosticismul. Minimalizează și apoi neagă total primordialitatea și apartenența la spiritualitatea carpatino-balcanică, declarându-se și impunându-se drept centru de iradiere. Tentativei politico-militare și culturale de acaparare a spațiului lor traco-geții îi răspund, trimițând împotriva acestora pe regele Dorin, cu dorienii lui și pe regele Ion, cu ionienii lui în încercarea de a contracara și limita pierderile. Lansează inițiative de recuperare politico-diplomatică și militară a spațiului getic. Totodată, sunt trimiși preoți zalmoxieni în toată lumea pentru informare asupra situației și influențare spirituală în vederea menținerii și readucerii în matcă a celor rătăciți.
Mozaicii, la rându-le, își construiesc o organizare politică și spirituală de tip rasist, bazată pe Vechiul Testament – confiscare a mitologiei și istoriei de dinaintea lor. Se declară inventatorii monoteismului, care e în fapt o răsturnare a zalmoxianismului. Marele Dragon e numit Satana, iar Zalmoxe înlocuit cu Yahve - Demiurgul. Nesăbuința lor e consecință a „războiul din cer” dintre Ființa Supremă și Demiurg, cu reflexii pe pământ. Satanizarea lui Zalmoxe prin inventarea mitului biblic – șarpele care o ademenește pe Eva, e la originea răului primordial. Credința bazată pe șarpe, energia Kundalinii a vieții, procreației și principiu al binelui – iluminrea cunoscătoare, e răsturnată. Yahve îndeamnă la zdrobirea capului șarpelui, simbolul Tatălui Ceresc. Măreția Soarelui este transferată asupra demonicului Lucifer ! Grecii preiau această pervertire și trăind în mijlocul și sub stăpânirea dacoromânilor (împărații erau ai lor), care aveau dragonul pe drapel, își aleg drept emblemă eliberatoare pe Sfântul Gheorghe, ucigând balaurul latinoromân. Și noi, naivii, încă ne închinăm și astăzi la acest simbol antiromânesc !
Pentru că șarpele lor are capul zdrobit, geții răspund, punându-și pe stindard dragonul cu cap de lup - simbolul supraviețuirii prin cunoaștere și puritate sufletească. Lupul este sanitarul, cel care curăță lumea de tot ce e rău și în descompunere. Când este Alb călăuzește spiritele pure, curate pe tărâmul nemuririi. Devenit șacal, îngurgitează tot ce e cadaveric, stricăciune și conduce spiritele decăzute acolo unde le este locul. Drapelul geto-dac-român e simbolul eliberării, prin tăria și ferocitatea colților de lup și purificării pământului, prin focul sacru din pântecul dragonului, de cei care au abdicat de la înțelepciunea Belaginelor.
Ca o paranteză, dacă nemții au Mein Kampf, rușii au Testamentul lui Petru cel Mare, noi, românii avem Belaginele. Ele sunt legile firii și obiceiurilor pământului - vorbele frumoase care nasc în suflet înțelepciunea, reprezintă testamentul sacru al strămoșilor. Frumusețea lor îi apropia de cer și îi făcea să trăiască în cinste și dreptate pe pământ; erau puse în versuri și se cântau, la fel ca psalmii de mai târziu. Platon afirmă că ”în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină scrise cu litere, pe o columnă de aramă”. Iordanes vorbește în “Getica” despre ele, iar călugărul daco-român Dionisie Exigul, bibliotecar al arhivelor sinodale ale Bisericii din Constantinopol, inventatorul calendarului creștin, le-ar fi avut în păstrare. Mai târziu, în Banat ele se vor numi Jus Walachie, iar în celelalte țări românești Lex Valachorum, Lex Antiqua Valachorum. Ele stau la baza civilizației umane, sunt expresie a dăinuirii noastre multimilenare și nu s-au pierdut, există în fiecare dintre noi, inconștientul se manifestă potrivit lor, trebuie doar să le redescoperim.
Revenind la cursul expunerii, Zalmoxe îl trimite pe învățatul Eli să corecteze minciuna rabinilor mozaici prin care urmăreau să disloce spiritualitatea dominantă la Roma și în spațiul arab. Evreii se revoltau mereu împotriva autorității divinității lor, pentru că o presimțeau falsă și străină. De aceea, aveau nevoie de ajutor pentru a se elibera de sub tirania răului, manifestat prin legiuitori, profeți și rabini. Preoții mozaici ai Demiurgului, firesc, îl identifică drept falsul Mesia inamic și îl ucid ca pe oricare alt antidemiurgian și pornesc prigoana împotriva grupării esenienilor, care îl susțineau. Totodată, încearcă să ofere mulțimii o explicație a celor întâmplate. Bunele intenții și acțiuni ale zalmoxianului Eli, devenit Iisus, sunt răstălmăcite în Noul Testament. Acesta, în loc să fie o renaștere a zalmoxianismului, devine adversarul ce va încerca să-l disloce din interior.
Grecii intuiesc rapid viitoarele consecințe și se alătură rabinilor, militând pentru impunerea conținutului Noului Testament drept credință a Romei. Buna intenție a Sarmisegetuzei eșuează și așa iudeo-creștinismul se grecizează ca o continuare a demiurgismului mozaic (Vechiul Testament). Rabinii și episcopii le fură preoților geți din nou religia, deformând-o. Creștinismul, care ar fi trebuit să se cheme în regiune elianism, de la Eli, ori esenianism nu mai e continuare a zalmoxianismului, preluând numai unele elemente ale acestuia. Grecii și latino-romanii se pun în fruntea lui și păstoresc un creștinism demiurgian, care va bântui, două milenii, planeta ca o stafie a răului.
De atunci răuvoitorii țin ascuns, printr-o conjurație a trădării, ingratitudinii și minciunii, un neam de a cărui măreție se tem pentru că l-au furat și îl vor cu orice chip îngenuncheat. În mare parte, conjurații deși se trag din el, nărăviți în rele, nu își mai recunosc descendența și în ingratitudinea lor l-au declarat dispărut, prefăcându-se că nu observă cum el își mai locuiește o parte din Țara dăruită de zeu, își păstrează cu mândră sfioșenie portul și își vorbește limba sa ariană. I-au furat cea mai mare parte a teritoriului, i-au furat zeii și eroii, i-au furat aurul și i-au furat cuvintele din care și-au făcut alte limbi, pe unele dintre ele declarându-le sacre și universale. Dar cel mai cumplit, i-au furat sau, mai corect spus, i-au extirpat identitatea nativă, care era daco-zalmoxiană. I s-a confecționat, pe post de istorie și cultură națională, o altă carte de identitate, scrisă în latino-iudeo-greco-slavă, în care citește că, în locul daco-ramanului – românul de la începuturi, el este roman creștin. Adică un fel de bastard, care nu mai are nicio legătură ori una foarte vagă cu strămoșii, cu părinții naturali și pământul în care s-a plămădit. Cualizații în rău au dus împotriva lui, de veacuri, un război devastator în cadrul căruia aproape toate celelalte nemenii frățești au pierit.
Toți veneticii de aiurea care s-au așezat peste băștinașii pelasgo-valaho-traco-daco-geto-români, i-au trecut în subsolul istoriei ori i-au scos din ea și au stăpânit în locul lor. Firesc, pentru a se legitima și justifica, și-au construit propria apologie, aruncându-i în uitare pe cei care au mai reușit să supraviețuiască și formează astăzi nu clasa guvernantă, încă străină și coruptă, ci Romania profundă numită cândva Dacia. După ce spațiul nostru ancestral a fost denumit pe rând Avaria, Cumania, Gepizia, Goția, Slavia o crustă greco-slavo-evreiască, ce își zice românitate, s-a așezat ca praful peste fondul dacic. Românii străvechi, păstrători ai identității geto-dace, mai mereu dați dispăruți la apelul istoriei, suntem într-un final declarați popor romanizat și creștinat; dar se poate ușor constata că, după peste două milenii, iudeo-creștinismul lor, aplicat uneori chiar în forma sa cea mai agresivă (cu tunurile), a rămas o coajă peste etosul geto-dac nativ. Sub dogma consacrată persistă ritualuri, obiceiuri, tradiții și practici a căror semnificație s-a pierdut ori abia dacă se mai intuiește (zalmoxianismul arhaic), pe care Biserica oficială nu a reușit să le înăbușe ori confiște. După atâta timp încă nu se poate vorbi de o sinteză, un sincretism între creștinism și spiritualitatea ariană tipic carpatină, între Noul lor Testament și „păgânitatea” autohtonă ancestrală; iudeo sau mai corect greco și papalo-creștinismul parazitează peste fondul spiritual geto-daco-român. La nivelul psihologiei de masă, diamantul arhaic încă strălucește nevăzut în poleiala asta cosmopolită!
Trendul major al evoluțiilor din lume anunță însă zorii unei Noi Ere. Ea va marca încheierea unui străvechi ciclu, născut în Carpați, care se va închide ca o nouă deschidere tot de aici. Spiritualitatea carpatină a colindat ca o fantomă știută de unii, neștiută de către cei mai mulți lumea și urmează să se întoarcă acasă. În această „călătorie” misterele zalmoxiene, la care aveau acces numai inițiații preoți, ce vegheau asupra lor și le decodificau cu măsură în funcție de posibilităție mulțimii de a le recepta, s-au autodezvăluit treptat sub forma credințelor, filosofiilor și a științelor. Înfățișarea lumii actuale, cu bunele și relele ei, este expresia materializării vremelnice a proiectelor ocultismului acelor inițiați adunați în societăți ezoterice, frății secrete ori în ordine cavalerești. Autodezvăluirea misterelor face posibil stadiul în care cunoașterea devine bun de masă, credința și speculația filosofică, fiind înlocuite de știință. Este de așteptat să se producă saltul din imperialismul credinței în imperiul cunoașterii. Se va instaura o nouă Împărație cu noul ei „Ierusalim”, în cadrul căreia va deveni posibilă împăcarea dintre imperativul gnostic: „Cunoaște-te pe tine însuți!” și îndemnul cristic: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!”
Noua spiritualitate va sintetiza într-o nouă trăire demersul rece, logic al gânditorului care cercetează, desacralizând pas cu pas tainele divinității cu căldura sufletească și iubirea omului care se sacralizează, ajungând să semene tot mai mult zeului prin acest travaliu cunoscător autodescoperitor. Modul de viață instituționalizat va deveni, cu adevărat, uman pentru că omul va descoperi în sine, în proporții mereu crescânde, sacrul. Îl vom regăsi pe Dumnezeul de la Începuturi, care nu avea nimic mistic în el, trăia printre oameni și era sursa înțelepciunii și iubirii; se afla mereu în noi și printre noi însă, datorită modului nostru de viață excesiv materialist și deformărilor iudeo-creștine, nu mai eram în măsură să-l vedem. Această refacere a unității omului cu divinitatea într-o nouă sinteză va fi esența viitoarei spiritualități. Omul, mai puțin dirijat de dorințe materiale și mai mult de curiozitatea aflării, va fi tot mai puțin expus greșelii și păcatului, construind astfel o altă lume mai apropiată de voința divină și implicit mai bună și mai dreaptă. Toate modelele organizaționale bazate pe puterea banului, a violenței și asuprire (demiurgiene), în manifestarea lor, fie și numai sub formă simbolică, își vor diminua influența până vor dispărea. Epoca rabinilor, imamilor, a papilor și patriarhilor a ajuns la final, omenirea trezindu-se ca după un somn lung, obositor și dominat de coșmaruri. În noii zori, ei oamenii, eonii ori ionii, ființele născute din lumină, vor afla vestea cea mare - că Demiurgul a fost nu învins, ci convins de către Ființa Supremă că împreună sunt Unu și acest Unu e Totul, iar sufletul divin al omului începe să coabiteze cu trupul din ce în ce mai puțin păcătos. Viața nu mai e bătălia sufletului pentru evadare prin ruinarea trupului (moarte), ci strădanie de a-l vindeca. Adică exact așa cum procedau preoții-medici zalmoxieni! Marele secret al zeului va fi dezvăluit și accesul omului către nemurire devine, în mod real, posibil.
Noua întreprindere sacră a divinului, de această dată planetară și decisivă, nu prin preoții de odinioară, ci prin intermediul omului înălțat spiritual, pentru recuperarea demiurgicului ascuns în sine, în fapt un proces de „eonizare”, „iluminare”, „omanizare”, de la muntele Omul, am numit-o „antropoteizare”. Noua spiritualitate, fiind rezultatul acestei procesualități probabil, după obiceiul nostru de a cristaliza în „isme”, se va numi antropoteism. Să ne imaginăm universul ca o prismă cu o infinitate de fațete! Eu, cel adevărat, sunt reflexia Sinelui divin în această multitudine de oglinzi. Fațeta mea terrană mă limitează doar la imaginea spațio-temporală vizibilă cu posibilitățile pământeanului (tridimensională). Capacitățile mele de cunoaștere și făptuire sunt grav afectate de opoziția, uneori contradictorie și conflictuală, dintre inimă și minte.Prin autocontemplație reușesc să intru într-o stare în care să le împac, logica ajungând să rezoneze cu intuiția. Atunci mi se trezește și deschide ochiul pineal, aflat în somnolență și îmi activează aura sub forma unei iluminări circulare cu diametrul de circa douăzeci de metri. Această iluminare e ca o antenă, care îmi permite să mă conectez cu unele din imaginile mele de pe celelalte fațete ale prismei. Mă încarc, astfel, cu informația și cunoașterea specifică a acestora – alter egouri, desăvârșindu-mă pe mine ca ființă universală. Altfel spus, asta înseamnă un salt din ființarea mea tridimensională într-o stare cu mai multe dimensiuni ce îmi permite să „văd” mai departe și în timp, și în spațiu.
Reușesc să sparg, astfel, cenzura terrană, în fapt cenzura materialității și să cunosc mult mai multe aspecte ale divinului care sunt. Prin această înălțare cunoscătoare fațeta mea ajunge să afle mult mai multe despre mine, cel adevărat – infinitate de egouri și implicit despre zeu (manifestat prin mine) și să-l interiorizeze într-o ființare mai bogată. Adunând în mine, interiorizând alte încărcături ale fațetelor divinului mă identific, din ce în ce mai mult, cu el. Prin această continuă procesualitate autocunoscătoare a celorlalte dimensiuni ale mele refac divinul, asta însemnând o „teizare” a „antroposului”. Fiind posibilă această reformare a umanului prin sine apocalipsa nu mai are niciun sens. E descoperirea de către fiecare a divinului din sine, autopurificarea prin focul sacru al autocunoașterii și regăsirea, prin aceasta, a căii adevărului, dreptății și binelui, adică a vieții adevărate! Apocalipsa e această cumplită facere de sine spirituală a omului de la începuturi până astăzi și în continuare; e însăși istoria umanității, un război al insului cu semenii, dar mai ales cu sine în cadrul căruia, după milenii de suferință în ceea ce numim păcat, s-au creat condițiile reușitei sufletului de a se dezrobi de sub pătimirea trupescului. În această devenire permisivă zbaterile sale pentru a se elibera, prin ruinarea trupului, nu vor mai fi atât de distructive și se va produce o creștere a duratei de viață, reîntorcându-ne la starea când străvechii oameni atingeau vârste ce se apropiau ori depășau mia de ani. Prelungirea duratei individuale de viață e unul dintre indicatorii importanți, ce ne permite să evaluăm apropierea și distanța în timp până la desăvârșirea Noii Împărăți.
În cadrul acestui travaliu, noi - “autohtonii primordiali” ne vom debarasa de falsul orgoliu-speranță că „românul” e un „romanus” și ne vom întoarce la sensurile sale adânci și străvechi de unde venim nu tremurând ori resemnați, ci făcând haz de necaz. Începuturile în valorizarea corectă a limbii sanscrite, traducerea manuscriselor de la Marea Moartă, desecretizarea arhivelor Vaticanului, prelucrarea fondului documentar Hurmuzachi, recuperarea și descifrarea inestimabilului tezaur informațional de pe plăcuțele de la Sinaia, dar mai ales dezgroparea moștenirii de sub satele și orașele noastre, cercetarea munților ne va încuraja să ne recunoaștem pe noi cei care suntem cu adevărat. Este de-a dreptul fabulos să aflăm că, deși ne situăm la mii de kilometri distanță, secvențe, informații ori reprezentări grafice descifrate de pe plăcuțele noastre se regăsesc descrise ori povestite întocmai în manuscrisele eseniene.
A început deja să se cristalizeze un curent autohton neinstituționalizat, constituit din oameni curați și entuziaști, cu formații intelectuale foarte diverse, unii cu studii la mari universități ale lumii, ce conferă pluridiciplinaritate demersului investigațional. În ciuda criticilor, dacologia se afirmă puternic drept mișcare culturală originară și originală de recuperare a istoriei și spiritualității zalmoxiene. De prea multă vreme lingvistica și istoria ni le scriu venetici și alogeni, care au principală grijă să ne bage în cap că noi am ajuns în patria noastră de aiurea, că suntem orice numai geto-daco-ramani nu și că graiul nostru, atât de armonios, unitar și arhaic prin care ne vorbește întreaga natură și însuși zeul, e un melanj din vorbe împrumutate de la unii și alții, fiind predestinați să rămânem cultură minoră. Poate că, după ce vom afla ce suflete stau îngropate la temelia Romaniei de azi, nu va mai fi chiar așa departe momentul în care ne vom învinge acest păgubos complex de inferioritate, indus din afară prin tot felul de cai troieni și cozile de topor interne. Lumea va fi nu doar nevoită, ci și mândră să ne recunoască primordialitatea existențială și dăinuirea multimilenară în spațiul în care suntem băștinași, rolul de colonizator și civilizator planetar al străromânilor și că în limba noastră, cea de la Începuturi, nu este nici ură nici minciună și se pot întoarce și înțelege în bună pace toate graiurile pământului, ca acasă. Celor care ne privesc, încă, de sus nu li se va mai pune un nod în gât când vor fi nevoiți să accepte că Hermes e de fapt numele lui Sarmis; că școala misterelor pitagoreice, pe al cărei mentor marele Aristotel îl considera un Apollo al hiperboreenilor, era o filială a Academiei zalmoxiene; că druizii celți erau preoți cimerieni plecați de aici, de la Pontul Euxin să construiască megalitul de la Stonehenge. Vor accepta și că, deloc întâmplător, toponimia vedică nu se mai regăsește decât la noi, că misterioșii sciți erau geto-dacii care l-au obligat pe invincibilul Darius, în epoca maximei extinderi ahemenide, să facă cale întoarsă, că romanii se trag de la Rîm, că toate templele, turnurile și catedralele Pământului sunt doar copii în miniatură ale sanctuarului ascuns în pântecele Kogaionului – Athosul duhovniciei geto-daco-românești; că Sfinxul deșertului e o biată replică a Sfinxului - Om din Bucegi și că diferența între Marea Piramidă Carpatină și Marea Piramidă egipteană exprimă cel mai bine distanța dintre ceea ce poate dărui Ziditorul și ceea ce poate face muritorul.
Dumnezeu a avut de ales între două neamuri ale sale. A fost impresionat de vitalitatea evreilor, de încrâncenarea cu care au îndurat sclavia, prigoana și forța lor de a traversa și învia deșertul și a-și face din el casă. Țara Făgăduinței nu era Edenul, ci un loc neprimitor de pe pământ pe care ei să și-l transforme în grădină. Românii au reprezentat varianta opusă. Lor le-a dăruit chiar Raiul pământean, „Grădina Maicii Domnului”, dar nu i-a lăsat să se bucure de el, fiind nevoiți să trăiască ca niște străini și uneori ca sclavi în propria țară, alte neamuri bucurându-se de bogăția și frumusețile dăruite lor.
Dar, pe măsură ce evreii au cunoscut bucuria îndestulării și și-au probat puterea, au început, după exemplul elitei, să se lăcomească și să-și dorească mult mai mult decât le trebuia. Prin mijloace necinstite - înșlăciune, furt, camătă, minciună, crimă și-au însușit de la alții și ceea ce nu li se cuvenea. Când au descoperit forța banului și potențialitatea lor demiurgică au devenit sfidători, neascultători și și-au propus să stăpânească lumea. Ispita lăcomiei le-a stricat caracterul și intrând în conflict deschis cu preceptele divine s-au pus în serviciul răului. Pentru a-l stârpi zeul i-a împrăștiat în lume, dar răul în loc să piară a proliferat prin ei și s-a ajuns la o lume a banului!
Românii au evoluat exact invers, au învățat să supraviețuiască în sărăcie, lăsând și pe alții să se înfrupte din roadele hărăzite lor, și-au făcut din comuniunea cu zeitatea valoare supremă, mult mai de preț decât aurul, mierea și livezile roditoare. Ei au fost în stare să-și păstreze omenia, să se sustragă ispitei materiale, reușind să rămână îngăduitori și buni chiar și cu cei care le făceau rău. Aceasta este morala baladei „Miorița”- știu că încerci să îmi furi turma și să mă ucizi însă eu rămân cel fericit, pentru că în acest timp tu, devenit mai bogat, vei ajunge un biet orfan de Tatăl, eu, sărăcitul și prigonitul de tine, mă voi refugia în brațele Lui iubitoare și ocrotitoare! Prin asta, românii, fără a face mare caz de învățăturile divine, pe care zilnic evreii atâta și le mai îndeasă în cap, și le-au interiorizat afectiv-natural, convertindu-le în modul lor de viață umil, dar sincer, cinstit și curat, fără a mai trebui să le citească zilnic ca pe o penitență, uneori în mod ipocrit, spre a nu le uita; au rămas în fondul lor poporul eminamente spiritual de la Începuturi. Adică și-au acceptat un mod de viață ce nu presupunea obținerea, cu orice preț, a fericirii pământene - efemere și iluzorii pentru a accede la adevărata fericire cerească! Și aceasta e adevărata înțelepciune, nu inventivitatea în serviciul răului pentru glorie, privilegii, bunăstare și putere răsplătită și cu substanțiale premii Nobel.
Am fost neamul cel mai oropsit, mai nefericit în sens material, exploatat, amenințat, invadat, terorizat, vândut și cumpărat la tarabă după fiecare confruntare între puternicii vremii; mereu obiect de târguială și împărțeală între străinii care se războiau, furându-i recoltele, ucigându-i copiii și incendiindu-i casele. Totuși, cred că urmașii dacilor au fost preferați, în primul rând, pentru curățenia lor sufletească din care s-a născut însuși Eli, cel cunoscut drept Iisus și apoi pentru că, în pofida asupririlor și umilințelor de tot felul venite dinspre toate punctele cardinale, a avut tăria de a rezista și a supraviețui în propria țară, de a nu râvni niciodată la ce nu era al lor, continuând să rămână, în fondul originar, avii dintotdeauna - „cei mai drepți dintre muritori”. Aș mai adăuga cucernicia, umilința și smerenia omului simplu în relația sa cu divinitatea; într-o statistică în care s-ar raporta numărul isihaștrilor, al lăcașelor de cult și de rugăciuni la totalul populației, sigur, ne-am plasa pe primul loc pe planetă.
Ar mai fi și aspectul că, dăruit de Dumnezeu cu toate bogățiile și frumusețile pământului, acestea au reprezentat, după invazia romană, un adevărat blestem, atrăgând mereu hoardele de năvălitori. Am devenit stâna de miei a planetei, asaltate din toate părțile de către haite de șacali. Între atâtea bogății am fost nevoiți să trăim în sărăcie, învățând pe propria piele reținerea de la ispita materială și toleranța care ne definesc acea „cumințenie” nemaiîntâlnită la alții. Am ajuns astăzi ca, în pofida relelor ce s-au abătut asupra noastră, să fim nu doar cel mai rezistent, ci, poate, și cel mai înțelegător, cumpătat și ospitalier popor, căruia îi repugnă sentimentul de invidie ori de ură față de alte neamuri.
Pe aceste daturi se întemeiază și profeția învățatului indian Sundar Singh, care, într-un periplu inițiatic, după ce vizitase mai multe țări creștine, printre care și Romania, are o uimitoare viziune, ascunsă cu mare grijă de către cei interesați să nu ajungă la urechile popoarelor. E vorba despre niște schimbări uluitoare care se vor produce pe planetă și în urma cărora Vechea Dacie va redeveni centrul spiritual al lumii, un model de urmat de către celelalte popoare. Pare absurd, dar cel care a început marea punere în operă a infrastructurii necesare îndeplinirii acestei meniri a fost Nicolae Ceaușescu – primul martir al profeției - prin zidirea viitorului sediu administrativ al omenirii, cea mai mare construcție civilă a planetei; denumită inițial, spre a nu-i dreanja pe mai marii lumii, “Casa Poporului”, ea va avea menirea de a fi „Casa Neamurilor”. Chiar intenționa ca la inaugurarea ei să invite liderii lumii a treia și evreimii mondiale, ca un semn al împăcării între Zeu și Demiurg; după unele păreri însă oligarhia sionistă ar fi perceput-o drept o umilință și respective intenție i-ar fi grăbit moartea.
Pentru a deveni mare metropolă a lumii, începuse sistematizarea Bucureștiului, exact după modelul din profeție, având la bază construirea a patru magistrale spre fiecare punct cardinal; pornind din centru formau o cruce cu patru brațe egale (celebra cruce zalmoxiană), la capătul cărora se făcea intrarea în oraș prin patru porți monumentale. Unii ocultiști nu se sfiesc să afirme că acesta ar fi fost motivul real pentru care el a ajuns în fața plutonului de execuție. Profeția însă își urmează împlinirea, în prezent este în construcție Catedrala Mântuirii, care va deveni la fel a Neamurilor - sediul acelei conduceri sinodale ce se va succeda puterii papale și a patriarhilor.
Există de multă vreme un plan ocult, „Ordo ab Chao” se cheamă și în traducere românească: „Ordine în Haos”, pus pe seama lui Mazzini și a iluminaților. Esența sa constă în crearea de haos planetar prin războaie, revoluții și crize de tot felul în urma cărora să se instituie noi ordini regionale și continentale, ce vor nivela drumul către scopul final. Profeția privind România se înscrie perfect în viziunea respectivului proiect planetar. Planul cuprinde trei etape și derularea lui a început mai demult prin inventarea ocultei și mișcării sioniste ca agent-forță în realizarea lui. Primul război mondial a avut drept scop dispariția imperiilor prin revolta naționalismelor, reușindu-se lichidarea celor habsburgic, otoman și țarist ca urmare a subminării fundamentului lor religios și a dus la punerea în operă a expansionismului sionist sub forma comunismului ateu.
A urmat aducerea în scenă a fascismului și confruntarea lui cu sionismul în cadrul celui de-al doilea război mondial pentru lichidarea celorlalte imperii rămase și constituirea în Palestina a statului Israel, embrionul pregătitor al etapei finale. Merită reținut cum Rezerva Federală, încăpută pe mâna oligarhilor Sionului prin mituirea unui președinte american, a provocat marea depresie a economiei germane. Datorită ei a ajuns Hitler la putere și în câțiva ani, eliminând total finanța evreiască cu cămătăria și ghișefturile ei, a făcut din Germania cel mai prosper stat. Modelul german de atunci intenționa fostul președinte martir să îl aplice în Romania și de aia se grăbise să lichideze datoria externă. Pe Hitler, atunci, l-au înlăturat prin război, pe el printr-o lovitură de stat de tip terorist.
Acum, după ce comunismul a fost resorbit în matca sionistă urmează al treilea război mondial între sionism și islamism. Cele două se vor distruge reciproc, iar în cadrul ordinii instituite se va impune o nouă spiritualitate, numită luciferică, dar neavând nimic satanic în ea pentru că va semnifica reîntoarcerea la modul de viață natural, ocrotit de căldura și lumina astrului zilei, care se va asemăna izbitor cu străvechea spiritualitate carpatină. Se va împlini astfel și mai vechea previziune a lui Nostradamus, care afirma că: „Mesopotamia Europei a fost și va fi strălucitoare!”

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!