„Nu ştiu cât de «principală» este această înfăptuire, dar un lucru îl ştiu sigur şi îl mărturisesc: de când am început să lucrez asupra Sfintelor Scripturi, «opera» mea literară a încetat să mă mai intereseze. Tot ce am scris şi tot ceea ce mai plănuisem să scriu mi se pare lipsit de importanţă. Mă uit îndărăt, la truda literară a celor 60 de ani, la toate iluziile şi vanităţile care i-au fost, în acelaşi timp, şi tot atâtea stimulente, şi-mi spun că poate tocmai de aceea mi-a hărăzit Dumnezeu aceste decenii, ca să mă exersez în limba literară a tuturor genurilor biblice, de la eseu până la poezie.” (1)


„Iar Duhul i-a zis lui Filip: «Apropie-te şi te alipeşte de careta aceasta». Şi Filip a alergat şi l-a auzit citindu-l pe profetul Isaia şi i-a zis: «Înţelegi tu oare ce citeşti?» Iar el a zis: «Cum aş putea-o, dacă nu mă va călăuzi cineva?»” (Faptele Apostolilor, 8, 29-31) (2)


Creaţia literară a lui Valeriu Anania, laborioasă şi elaborată cu perseverenţă vreme de peste jumătate de secol, se relevă a fi „doar” un preambul - chiar dacă suntem departe de a-l considera ca „insignifiant” - al capodoperei, traducerea Bibliei, indubitabilă împlinire a destinului său cultural. Travaliul asupra cuvântului artistic îşi află apoteoza în efortul suprem de relevare a autenticei expresii pe care cuvântul o oferă Logosului, prin aceasta creatorul uman împărtăşindu-se din spiritul divin. Rostirea de sine a autorului, prin cuvântul artistic, este elevată şi metamorfozată în rostirea de Dumnezeu, prin cuvântul sfânt, dobândindu-se astfel o intrinsecă apoteozare a propriului eu: „Dacă întru început era Cuvântul, trebuie să bănuim că Acesta-i grăia la’nceput făpturii la modul inefabil, paradisiac, şi că numai după căderea omului a avut nevoie Cuvântul de cuvinte, aşa cum S’a rostit prin Scripturi. Cu mult înainte de Întruparea Cuvântului în om s’a petrecut întruparea Cuvântului în cuvinte, acceptând să se smerească în condiţia făpturii: din Theo-logie s’a făcut filo-logie;” (3). Dacă teologul Bartolomeu fusese o prezenţă discretă, dar statornică, dublându-l şi completându-l pe scriitorul Anania, acum pana artistului se osteneşte, suprem, a lămuri gândul intim al dreptcredinciosului rostitor: „Cei doi au înţeles încă de la început că o asemenea treabă nu se poate face decât în smerenie şi continuă rugăciune spre ajutorul Duhului Sfânt. Orgoliile, de orice natură, sunt excluse, ele n’au făcut niciodată decât să dăuneze. Poate că acesta este unul din motivele pentru care m’am resemnat să lucrez singur, dar cu conştiinţa că, totuşi, suntem doi. Literatul se implică nu cu ifose de creator, ci în măsura în care crede că posedă o bogată experienţă a limbii române; la rândul său, teologul a optat pentru o versiune «literală» (nu literară) a Bibliei, adică una pe care să se poată face exegeză (ceea ce înseamnă un foarte riguros control al termenilor), cerându-i scriitorului să-i confere textului transparenţa icoanei bizantine. Dacă icoana se deosebeşte de tablou, e datorită faptului că prin chipuri transpare Chipul.” (4). Parcurgând, deconcertaţi, paginile tălmăcite ale Sfintei Scripturi, aflăm chintesenţa, singulară, a îngemănării formei artistice şi a fondului teologic, într-o categorie căreia estetica îi oferă o unică denumire: sublimul.
„Aici e vorba nu numai de rigoarea filologică; aceasta nu face altceva decât să deschidă perspectiva teologică şi, prin ea, pe cea duhovnicească...” (5). Întrucât „teologia s-a făcut filologie”, accederea la sensul absolut al textului sfânt presupune în mod fatal surmontarea unui nivel primar, însă esenţial, funciar şi necesar, anume treapta de iniţiere filologică, singura prin care „autenticitatea” teologică poate fi revelată în cazul unui demers de „revizuire” a acurateţei expresiei scripturistice. Involuntar, glasul cel mai pregnant - sau cel mai perceptibil - este al filologului Valeriu Anania, erudit desăvârşit, bun cunoscător nu doar al limbilor pe baza cărora revizuieşte textul sfânt, ci şi al subtilităţilor limbii române, capabilă să releve sensul originar al învăţăturii: „Sunt peste şaizeci de ani de când exersez limba română în câteva genuri literare, dar niciodată nu i-am simţit virtuţile ca în acest îndelungat şi migălos exerciţiu pe textele biblice. E absolut extraordinară. (...) ... aş sublinia că literatul care-şi scrie opera o face cu scopuri literare şi e interesat în primul rând de adevărurile şi frumuseţile artistice ale limbii, pe când traducătorul sau revizuitorul biblic e obligat să cumpănească bine şi consecinţele acelui cuvânt menit să devină act de credinţă. E o mare răspundere...” (6). Bartolomeu Valeriu Anania insistă, auctorial teologic, asupra faptului că s-a cenzurat de la a literaturiza iresponsabil textul religios referenţial al creştinismului, dar argumentele sale se înscriu, familiar lui, în logica paradoxului: „Iată de ce cred că, în ultimă instanţă, prin filologia textului biblic trebuie să transpară teologia lui; filologia să-i fie restituită teologiei. Este şi raţiunea pentru care sunt convins că rostirea biblică, fie ea şi concentrată, deseori absconsă şi eliptică, e bună aşa cum e, că nu are nevoie de parafrazări şi cu atât mai puţin de literaturizare. La urma urmei, Biblia e o operă de autor; dacă, de exemplu, nu ai suficientă deschidere spre poezia ermetică, cum să-l parafrazezi pe Ion Barbu, fără să-l desfiinţezi pe Ion Barbu? Cum îţi poţi permite ca din Barbu să faci Minulescu?...” (7). Dacă în notele de subsol ale expresiei actualizate a textului sfânt autorul va trăda rigoarea filologică, în Introducerile la fiecare dintre cărţile componente ale acestuia interpretul va realiza, adeseori, trimiteri similare înspre paralelisme literare, desigur, întru o mai adecvată relevare a adevărului teologic pe care textul îl conţine... O „operă de autor” se recomandă, finalmente, a fi diortorisirea lui Bartolomeu Valeriu Anania asupra Bibliei. Vocea auctorială este mai mereu prezentă, iar aceasta nu aparţine strict teologului Bartolomeu, ci şi artistului Anania, conform unei subtile teologumene: „Cel ce traduce Biblia trebuie să-şi asume libertatea lui Dumnezeu care a insuflat-o.” (8).
Tălmăcirea Sfintei Scripturi nu ţine de capriciul literatului erudit, ci de necesitatea resimţită de către teologul şi filologul responsabil în faţa posterităţii. Împrejurarea impune o scurtă rezumare a istoriei redactării şi a traducerii textului sfânt, în contextul amplu al culturii şi civilizaţiei. Vechiul Testament, cel care, prin raportare la Noul Testament, suscită infinit superioare dificultăţi şi controverse, a fost redactat în limba ebraică, pe care evreii au pierdut-o ca idiom matern în favoarea celui aramaic, la rândul său surclasat de către elenă ca limbă cultă, odată cu epoca elenistică instituită de Alexandru cel Mare. Ca un efect al noii realităţi lingvistice şi culturale, în a doua jumătate a secolului III î. H., Ptolemeu al II-lea Filadeful a patronat şi a finanţat traducerea Bibliei în limba greacă, realizare de excepţie, ce a fost îndeplinită în Alexandria de către 72 de învăţaţi evrei. Noua variantă a fost numită Septuaginta, iar versiunea greacă avea să se bucure de o autoritate necontestată, pe baza acestui textus receptus configurându-se creştinismul primelor secole în Asia Mică, zona Mediteranei, Europa răsăriteană, ceea ce avea să devină Ortodoxie. Occidentul avea să folosească versiunea în limba latină, Vulgata, datând din secolul IV, cu şase sute de ani ulterioară Septuagintei, versiunea latină fiind controversată şi imperfectă, stabilită ca textus receptus al catolicismului de abia în anul 1592. Versiunea ebraică, inteligibilă strict iniţiaţilor în alfabetul ebraic (lipsit de vocale), avea să fie „actualizată” în secolele VIII-X şi cunoscută sub denumirea de Textul Masoretic, ulterior stabilit ca textus receptus de către protestanţi. Traducerile în limba română ale Vechiul Testament (şi implicit ale Bibliei) au fost realizate, desigur, după Septuaginta, textus receptus pentru întreaga Ortodoxie: Biblia lui Şerban, Bucureşti, 1688; Biblia de la Buzău, 1854-1856; Biblia lui Şaguna, Sibiu, 1856; paradoxal - sau nu - , tot după Septuaginta a fost tradusă şi Biblia lui Bob, Blaj, 1795, pentru uzul greco-catolicilor. Ultima ediţie a tradiţionalei filiaţii o reprezintă singura „ediţie a Sfântului Sinod”, cea din 1914, preferată inclusiv de Dumitru Stăniloae. În 1936, însă, în mod destul de straniu, apare traducerea după Textul Masoretic, sub semnătura lui Gala Galaction, Vasile Radu şi Nicodim Munteanu, versiune care s-a permanentizat ca singura uzitată de Biserica Ortodoxă Română vreme de opt decenii. În aceste circumstanţe, Bartolomeu Valeriu Anania traduce Sfânta Scriptură ca un gest semnificativ de „revenire la origini”, la tradiţie, revitalizând, într-o limbă vie, actuală, şi, uneori, cu ajutorul expresiei literare, rigoarea ştiinţifică a prototipului, a primordialului, a monadei: Septuaginta. Programatic şi principial, diortorisitorul avea conştiinţa de a profesa nu doar un gest de actualizare ştiinţifică a textului sfânt, ci şi unul de echitate faţă de o tradiţie specifică, dar „pierdută”: „În ce priveşte Vechiul Testament aşadar nu e vorba numai de o revizuire, ci şi de o restaurare. Prevăd reacţii puternice, dar convingerea mea, în acord cu filonul de aur al tradiţiei biblice ortodoxă, e fermă.” (9). În ultimă instanţă, gestul cultural suprem al lui Bartolomeu Valeriu Anania nu face decât să exprime adeziunea funciară a autorului la valorile tradiţionale, considerate ca imuabile şi perene. Fondul originar absolut relevat şi revelat în forme „prenoitoare”, un subtil paradox.
Se cuvine să insistăm asupra statutului pe care „diortositorul” Bartolomeu Valeriu Anania şi-l asumă prin revizuirea şi restaurarea Septuagintei. Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc relevă, în acest sens, un frapant paralelism cu înfăptuirea instauratoare a Fericitului Ieronim, părintele versiunii latine, Vulgata. Vasile Mihoc arată că Ieronim, într-o scrisoare adresată papei Damasus în anul 383, îşi definea munca intelectuală drept „trudă a iubirii”, labor omnis, aşadar mărturisire de credinţă. Dar, concomitent, era conştient că truda sa va fi fost „periculoasă şi prezumţioasă”, căci „... criticând textele existente – şi, am adăuga noi, chiar indirect, prin însăşi propunerea unuia nou – va trebui să se obişnuiască el însuşi a suporta criticile altora. Totodată, oricine va lua în mâini traducerea sa şi va constata că diferă de textul cu care fusese obişnuit, va izbucni în acuze la adresa traducătorului.” (10). Pe deplin conştient de virtuala împărtăşire a unui statut similar, nu lipsit de ingratitudine, Bartolmeu Valeriu Anania va insista, mereu, asupra naturii profund ştiinţifice a demersului său, în sensul că a amintit, în repetate rânduri, faptul de a fi consultat nu mai puţin de cincisprezece ediţii pentru Noul Testament şi treisprezece pentru Vechiul Testament, româneşti şi străine: „Evoluţia acestor ediţii, pe de o parte, şi evoluţia fiecărei limbi naţionale, pe de altă parte, sunt principalele raţiuni pentru care Biblia se cere tradusă – sau cel puţin revizuită – periodic; spre folosul şi desfătarea cititorilor ei.” (11). O asemenea amploare a metodei comparative impune însă constatarea că, asemenea Fericitului Ieronim, Bartolomeu nu mai realizează o simplă revizuire a textului sfânt, ci o reală traducere, argument în plus de a considera diortorisirea Bibliei drept „operă de autor”.
Tălmăcirea Sfintei Scripturi presupune, în bună măsură, cronica unui eveniment anunţat, în sensul că preocupările arhimandritului Bartolomeu în această direcţie puteau fi intuite, din exterior, prin desele sale referiri, în comunicări ştiinţifice sau studii de specialitate, la pasaje obscure ale textului biblic sau la sugestia unei viitoare revizuiri. După cum este uşor de presupus că cei apropiaţi vor fi cunoscut din timp aplecarea eruditului, retras la Văratec, înspre atenta cercetare a Noului Testament, care cunoaşte lumina tiparului în anul 1993 (12). Numirea ca ierarh al Arhiepiscopiei Clujului, la începutul aceluiaşi an, va fi constituit un moment important al biografiei personale, dar a şi implicat o atenuare a ritmului de lucru asupra secţiunii mult mai complexe a Bibliei, Vechiul Testament. De-a lungul anilor vor fi editate, autonom, părţi ale acestei munci de laborator, ediţii succesive ale cărţilor ce alcătuiesc întregul: Cartea lui Iov (1996), Pentateuhul sau cele cinci cărţi ale lui Moise (1997), Psaltirea profetului şi regelui David (1998), Cântarea Cântărilor (1998), Cartea profetului Isaia (1999), Cartea profetului Ieremia (1999), Cartea profetului Iezechiel (2000), Cartea profetului Daniel şi cărţile celor doisprezece profeţi mici (2000). Un indispensabil instrument de exegeză a volumului, care exprimă într-o indubitabilă manieră „dimensiunea literară” diortorisitorului biblic îl constituie, de asemenea, un volum anticipativ semnat de Bartolomeu Valeriu Anania, Poezia Vechiului Testament: Cartea lui Iov, Psaltirea, Proverbele lui Solomon, Ecclesiatul, Cântarea Cântărilor, Plângerile lui Ieremia (2000) (13). Anul 2001 avea să aducă izbânda prin Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod.
Cuvântul lămuritor asupra Sfintei Scripturi, o veritabilă prefaţă a volumului, oferă numeroase indicii asupra viziunii complexe în care Bartolomeu Valeriu Anania integrează natura textului tradus. Totodată instituie şi premise irefutabile prin prisma cărora vom insista doar asupra unora dintre valenţele auctoriale pe care tălmăcitorul le exprimă în capodopera sa culturală.
Traducătorul se adresează virtualului cititor al „operei” în termeni similari în care cronicarul comunica posterităţii conştiinţa asupra responsabilităţii propriului act de cultură, instaurator şi revelatoriu prin valenţele multiple ale cuvântului scris. Sintagma „iubite cetitoriule” constituie o prezenţă constantă, discretă, dar funciară, a tonalităţii şi a stilului: „Prin urmare, cititorule, dacă vei deschide Cartea din simplă curiozitate sau deprindere, spre a-ţi împlini nevoia de a şti, şi dacă a-i străbătut-o ca pe un simplu act de cultură, fii sigur că n-o vei uita.” (p. 7). Se recuperează astfel o vârstă a scrisului în limba română, etapa primordială, matricială, a devenirii literaturii române. Opera de actualizare ştiinţifică profesată de traducător presupune o întoarcere restauratoare la începuturile instauratoare ale scrisului în limba română, acea exprimare genuină, originară, vetustă (semnificaţiei primare a termenului îi lipseşte conotaţia depreciativă) şi perenă. Exprimarea în cuvinte aşternute pe hârtie înseamnă, pentru Valeriu Anania, un act de sublimare a vorbirii întru relevarea esenţelor imuabile ale limbii, reconfigurarea graiului monadic. Iar din această monadă a limbajului face parte şi asimilarea Cărţii ca operă literară, cerc de lectură circumscris dimensiunii exterioare, lui a şti, căruia i se presupun, întru întregirea paradigmei, revelarea mai absconselor a înţelege (alegoricul) şi a cunoaşte (euharistia). Însă primul pas, cel mai accesibil „iubitului cetitoriu”, dar şi necesar întru dobândirea accesului la următoarele, rămâne atât de fascinantul, totuşi, a şti, în cadrul căruia receptorul poate dobândi emoţia estetică: „Dacă a-i citit-o numai ca pe o operă literară, iată că ai gustat într-însa belşug de genuri şi specii, poezie lirică şi epică, istoriografie, legislaţie, imnuri sacre şi sapienţiale, pagini profetice şi apocaliptice, proze scurte şi nuclee de roman, scenarii dramatice şi eseuri filosofice, sentinţe aforistice şi incantaţii prozodice.” (p. 7). Asupra acestui ultim aspect vom insista suplimentar.
În Introducerile la fiecare dintre cărţile Sfintei Scripturi traducătorul se recomandă ca filolog de certă vocaţie. Însă, pentru a explica cititorului înţelegerea exactă a modalităţii de stabilire a paternităţii în funcţie de stilul părţilor întregului, adeseori analogiile şi paralelismele la care vocea auctorială recurge aparţin... literaturii universale. Procedeul de a evoca opere literare laice ca explicitare a dificultăţilor de receptare a unui text religios nu poate să aparţină decât unui scriitor ce trudeşte alături de teolog. În plus, tălmăcitorul pare a fi conştient de faptul că „iubitul cititor” este mai familiarizat cu literatura propriu-zisă, care se instituie în instrument intermediar de comunicare cu textul religios. Nu de puţine ori cititorul virtual al operei revizuite de Bartolomeu Valeriu Anania se relevă a fi, în primul rând, lector avizat al capodoperelor literare, şi, ulterior, pe o treaptă de iniţiere succesivă, dreptcredincios. Atitudinea, suprinzătoare ca aparţinând unui ierarh, corespunde însă realităţii contemporane şi este un optim faptul că scriitorul i-a stat „alături”, pentru a-i oferi astfel de sugestii de culise asupra modului în care trebuie abordată, azi, lectura unui text polifonic. Bunăoară, referindu-se la delicata polemică a paternităţii Pentateuhului sau a celor cinci cărţi ale lui Moise, doar primele patru părând a fi fost concepute de Moise, Bartolomeu Valeriu Anania prezintă sugestiv modalitatea de a percepe şi a accepta neconcordanţa ca firească: „Faptul că Deuteronomul are o limbă şi un stil oarecum diferit de Facere poate fi uşor explicat prin aceea că el a fost scris cu cel puţin trei decenii mai târziu, răstimp în care autorul îşi poate schimba maniera de a scrie; Eminescu din Sara pe deal este altul decât cel din Ce-ţi doresc eu ţie, Ion Barbu din După melci nu mai poate fi recunoscut în Timbru, Goethe din Faust II e departe de cel din Faust I, iar exemplele pot continua.” (p. 20). Şi, în fapt, continuă, pe tot parcursul „prefaţării” cărţilor biblice. Pentru a argumenta de ce nu au dreptate exegeţii biblici care susţin considerarea Cărţii lui Iosua ca şi corp comun cu Deuteronomul, ca o prelungire naturală a acestuia, astfel instituindu-se logica şi denumirea de Hexateuh, Bartolomeu Valeriu Anania face apel la... începuturile absolute ale literaturii europene antice: „Literar vorbind, dacă Moise este autorul a patru din cele cinci cărţi ale Pentateuhului, opera sa nu putea să se încheie decât cu tainica apoteoză a sfârşitului său. Faptul în sine că această carte, a lui Iosua, este o prelungire, în plan istoric, a Deuteronomului, nu susţine teza integrării ei în Pentateuh, după cum Odiseea, de pildă, deşi e continuarea Iliadei, rămâne totuşi o scriere distinctă (deşi ambele sunt opera aceluiaşi autor).” (p. 244). Ne asumăm presupunerea că literatul nu se va fi referit aleatoriu tocmai la textele primordiale ale literaturii europene încercând să lămurească un diferend asupra textului care deschide, instaurator şi anticipativ, viziunea creştină. Este vorba, în ambele cazuri, de începuturi absolute, repere axiale ale unei întregi ulterioare mentalităţi culturale, definitorii pentru imaginarul şi ontologia prezentului. Literatul îndelung exprimat a aflat, subliminal sau programat, paralelismul perfect relevant pentru explicitarea reciprocă a două revelaţii complementare ale spiritului uman.
Traducătorul chiar concepe întreaga Sfântă Scriptură ca operă de artă, la interferenţa literaturii cu muzica clasică (o viziune similară asupra propriului roman, Muntele vrăjit, fusese exprimată de către Thomas Mann, care îndemna cititorul să urmărească dezvoltarea construcţiei romanului ca pe o succesiune de părţi specifice unei simfonii). Deconcertant, aflăm ca ultim pasaj al Introducerii la Pentateuh următorul îndemn: „Genul liric cultivă uvertura nu numai ca deschidere pregătitoare, ci şi ca pe o sinteză a tuturor motivelor muzicale ce se vor desfăşura şi se vor împleti, amplificate, în întreaga operă. Din unghiul acestei comparaţii, Pentateuhul e uvertura operei mântuitoare a lui Dumnezeu.” (p. 20). În estetică a fost exprimată, de către Sfinţii Părinţi, concepţia conform căreia Dumnezeu este artistul suprem care a conceput lumea ca pe propria sa creaţie artistică: „Păşim pe pământ ca şi cum am vizita un atelier în care divinul sculptor îşi înfăţişează operele minunate. Domnul, marele făcător de minuni şi artist, ne-a chemat să ne arate propriile-I opere.” (14). Se prea poate ca în atelierul celest de creaţie să se fi implicat şi simţul muzical divin, compozitorul fiind, la rândul său, artist. Cert este că Valeriu Anania cultivase, anterior activităţii de revizuire a expresiei Scripturii, dramaturgia şi Conservatorul. Pe de altă parte, chiar şi demersul estetic şi de teorie literară pe care Bartolomeu îl aplică textului sfânt nu face decât să se sincronizeze cu cercetarea ştiinţifică modernă, ce reclamă ca traducerea unui pasaj biblic să fie realizată în cât mai în deplină concordanţă cu genul literar originar în care acesta a fost creat, doar astfel Cuvântul putând fi exhaustiv şi autentic revelat receptorului dreptcredincios. Din acest punct de vedere reticenţa teologică, confruntată cu o eventuală traducere „poetică”, devine caducă, atâta vreme cât traducătorul nu se abate, prin fiorul şi filonul poetic, de la semnificaţia teologică.
Bartolomeu Valeriu Anania nu ezită a accentua latura strict literară a unora dintre cărţile biblice, trecând în mod vădit pe plan secund conţinutul teologic, acolo unde acesta ţine mai degrabă de o construcţie cu finalitate didactic-moralizatoare. Aşa se întâmplă cu opiniile exprimate asupra Cărţii Rut, considerată exemplu predilect de împlinire estetică: „Important e faptul că ea se dovedeşte, fără îndoială, opera unui scriitor de primă mână, maestru al măreţiei prin simplitate şi al sublimului prin sugestie. Istorisirea, în patru tablouri, se desfăşoară lin şi elegant, fără încărcături inutile sau ocolişuri derutante, pe o traiectorie construită cu mâna unui artist. Cartea Rut e una din capodoperele literaturii biblice.” (p. 301). Autorii cărţilor biblice vor fi fost, dacă nu înainte de toate, cel puţin în mod fatalmente necesar, scriitori de geniu, altfel mesajul comunicat de ei s-ar fi limitat la a constitui texte destinate unei subţiri clase erudite şi iniţiate. Ecoul trezit în rândul conştiinţei receptoare ar fi fost o iluzorie fata morgana, dacă autorul nu ar fi apelat şi la simţul estetic al cititorului virtual, dincolo de prezumţia intrinsecă a credinţei acestuia. Este ceea ce Bartolomeu Valeriu Anania nu uită, mereu, a reaminti, până la a identifica texte în care autorul pare a se fi lăsat „furat” în principal de delectarea expunerii literare. Darul de „povestaş” al scriitorul biblic devine evident în cazul Cărţii lui Rut, unde Valeriu Anania insistă, în prima notă de subsol, nu asupra vreunui amănunt filologic sau teologic, ci asupra unor elemente de naratologie şi teorie literară: „E de observat arta naratorului de a-şi pregăti cititorul printr’o introducere pe cât de succintă (de numai cinci versete) pe atât de cuprinzătoare (timp, loc, personaje, circumstanţe, acestea din urmă fiind două dezastre: o secetă şi o moarte întreită).” (p. 302). Prim reper naratologic al prozei contemporane relevat a fi una dintre scrierile scripturistice.
Însă accente similare pot fi relevate şi în cazul analizei altor cărţi biblice, Bartolomeu Valeriu Anania fiind mereu înclinat înspre a atenţiona receptorul operei asupra caracterului literar pe care aceasta îl presupune. Uneori traducătorul realizează un transparent demers de transpunere empatică în postura creatorului versetelor, din dorinţa de a evidenţia frânturi din „atelierul de creaţie” al textului în discuţie: „Scriindu-şi opera, autorul urmăreşte un scop care poate fi decelat printr-o analiză sumară a textului... (...) ... cronicarul îşi parcurge documentele cu ochiul critic al celui care evaluează, discerne, copiază, omite, adaugă, modifică, îngroaşă reliefuri sau simplifică traiectorii. / O constantă a demersului său este aceea de a evalua moralitatea fiecărui personaj sau pe a întregului popor într’o anumită perioadă şi de a-i conferi evenimentului istoric o explicaţie teologică...” (p. 449). Surprinderea traseului de la realitate (istoria propriu-zisă) la literar (diegeza, istoria interioară a textului) şi apoi la teologic (convertirea instanţelor anterioare în erudite alegorii) depăşeşte cu mult „simplista” viziune pur teologică asupra textului sfânt, ca fiind inspirat şi revelat de pronia divină direct scriitorului dreptcredincios. Neeludând accepţiunea curentă, tradiţională, cutumiar-canonică, Valeriu Anania iniţiază însă un salutar demers de explicare a modalităţii intime de constituire a textului, acordând credit tuturor avatarurilor unor etape intermediare. Se întrevede aici, o dată în plus, experienţa îndelungată a scriitorului care, vreme de peste jumătate de secol, a trăit el însuşi un proces similar, disimulând şi exprimând autobiografia în texte literare integrate unei finalităţi epifanic-teologice (dacă ar fi să ne referim doar la subtila apocalipsă ce o constituie unicul său roman). Introducere la Cartea Esterei precizează faptul că există două versiuni ale aceluiaşi text: una ebraică, „incompletă” şi laică, alta grecească (Septuaginta), „completă” şi teologică... Desigur, traducătorul nu se poate declara solidar „decât” cu versiunea grecească, însă neuitând a preciza că stilul acesteia este „controlat, sobru, concis”, pe când al versiunii ebraice „foloseşte deseori glosa şi parafraza” (p. 539). Sugestia unui regret de a nu putea să îşi exercite tălmăcirea asupra textului care foloseşte „un număr mai mare de cuvinte” este destul de uşor de intuit, cenzura teologică fiind, pe de altă parte, uşor amendată, prin precizarea de final: „Din punct de vedere literar, Cartea Esterei este una dintre cele frumoase ale Vechiului Testament, un model de compoziţie artistică şi limbă expresivă, calităţi care-i oferă cititorului delicii neaşteptate.” (p. 539). Aşadar o invitaţie lipsită de echivoc de a surmonta stilul laconic, datorat constrângerilor de ordin teologic, înspre decelarea fundamentului literar şi către experimentarea delectării estetice determinate, intrinsec, de către acesta. Dacă în opera sa literară Valeriu Anania se va fi străduit a cenzura/a metamorfoza glasul teologului, în diortorisirea Bibliei întâlnim reversul: artistul este supus unor severe constrângeri şi restricţionări. Însă tocmai „zgomotul de fond”, incantaţiile ce răzbat în surdină din spatele expresiei asigură, în cazul ambelor instanţe, originalitatea, autenticitatea şi împlinirea paradigmei.


Note

(1) Sfânta Scriptură în limba română, interviu cu Arhiepiscopul Bartolomeu, consemnat de Costion Nicolescu, în „Alfa şi Omega”, supliment – „Cotidianul”, 21 ianuarie 1994, apud Logos Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, ediţie îngrijită de: Arhid. Ştefan Iloaie, consilier cultural, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 100.
(2) Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod. Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte † Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului sprijinit pe numeroase alte osteneli, Bucureşti. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001, p. 1594.
(3) Sfânta Scriptură în limba română, interviu cu Arhiepiscopul Bartolomeu, în op. cit., p. 97.
(4) Ibidem, p. 97.
(5) Ibidem, p. 91.
(6) Ibidem, p. 95.
(7) Ibidem, p. 97.
(8) Ibidem, p. 96.
(9) Ibidem, p. 93.
(10) Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Labor omnis. Sfânta Scriptură în versiunea Bartolomeu Valeriu Anania, apud Logos Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, ediţia citată, p. 103.
(11) Bartolomeu Valeriu Anania, Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi, în Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţia citată, p. 12.
(12) Noul Testament. Versiune revăzută, redactată şi comentată de..., Bucureşti. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (IBMBOR), 1993.
(13) Poezia Vechiului Testament: Cartea lui Iov, Psaltirea, Proverbele lui Solomon, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Plângerile lui Ieremia, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte † Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune revizuită după Septuaginta, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit pe numeroase alte osteneli. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, Colecţia „Biblia comentată”.
(14) Vasile cel Mare, Omilia despre Creaţie, apud Constantin Cubleşan, Curs introductiv de estetică generală, Alba Iulia. Editura Aeternitas, 2002, p. 77, Seria „Didactica”.


Lucian Bâgiu,
iarna 2005-2006, Műhlbach, Transilvania