Ținând cont de cât de mult am iubit Enter the void (2009) și Irreversible (2002), am știut că Gaspar Noé va face de data asta un film de neuitat. Prin tehnica atipică pe care o stăpânește îngrozitor de bine, cu cadre psihedelice și o încărcătură greoaie, dar dinamică de suspans, reușește să pună în imagine furnicătura violentă a lumii ascunse în mintea umană, în anumite momente de implacabil delir.

Importantă în acest film este și coloristica – contrastul dintre albul zăpezii de afară și culoarea nebună dinăuntru, cinematografia de neon ce aruncă nuanțe de întuneric roșiatic (ca un coșmar sângeriu ce curge pe holuri), diversitatea rasială și sexuală. Întreg platoul de dans arată ca vasul cu sangria – băutura ce a reprezentat punctul central, mecanismul ce a făcut totul să se învârtă într-un cerc haotic al demenței.

Ochiul camerei de filmat dezvăluie abilități incredibile de dans, o coregrafie hipnotizantă și paranoia ce crește în intensitate până la climax.

Viața și moartea prezentate ca niște experiențe terifiante, muzica nesfârșită care menține o atmosferă epuizantă, te fac să ții minte acest film, să trăiești cu el, să îți placă la nebunie, dar să nu vrei să îl mai vezi a doua oară.

Dacă acest film reușește să facă spectatorul să nu mai vrea să meargă a doua oară în această călătorie istovitoare, înseamnă că Gaspar Noé va adormi seara liniștit și satisfăcut.