poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2219 .



,,Clandestinul,, - debut în proză - Laurențiu Trifan
articol [ Presa ]
povestea tulburătoare a emigrării

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [valu ]

2015-06-20  |     | 






Un debut în proză la Editura Zona Publishers din Iași cu o poveste inspirată din realitate, scrisă într-o cursivitate în care se reflectă caracterul sincer și temerar al personajului principal, care parcurge un traseu inițiatic, mai puțin plăcut în contextul legal al vremurilor când se plasează acțiunea, inacceptabil pentru mulți dintre cei care nu au avut curajul (sau motivele) să fugă din România în perioada când preponderent nu se putea decât ...clandestin.
Personajul principal al cărții povestește prin tot ce a trecut, fie stările sufletești sau de suspans, ce și cât l-a determinat să părăsească România, cu care mijloace și riscuri a făcut-o, iată, o golgota unui clandestin român spre Italia, asumându-și toate încercările servite de o astfel de alegere.
O poveste scrisă dincolo de manierismul literar, fără inhibiții sau artificii literare și, sfârșind-o de citit, sub ultimul punct al cărții, simți pregnant acel ,,chiar așa a fost,, cu o credibilitate pe deplin justificată.
În povestea lui Laurențiu Trifan se regăsesc majoritatea acelora care au trecut ilegal frontierele statelor în drumul spre Europa anilor înainte de 2007.
Dacă gestul autorului ar fi imitat de toți cei care au fost clandestini, s-ar scrie o tulburătoare istorie a diasporei românești și, mai ales, dacă ar trece și tot ce au trăit apoi, pentru a reuși (sau nu) să se integreze în țările care i-au găzduit sau încă îi găzduiește.
Laurențiu Trifan este un început în acest sens, a vut curajul mărturisirii, mărturisire pe care a trecut-o pe hârtie cu inima deschisă.
Aș putea spune că autorul acestei cărți ,,Clandestinul,, a parcurs frontiera în literatură într-un mod absolut legal, nu ca un clandestin, cu spirit de prozator despre care vom mai vorbi și îl vom citi mai mult pentru că epicul său este radiografia vieții trăite.

(fragment din carte)
Cu puțin înainte de a intra în pădure, trec pe lângă trei patru rânduri de vie suspendată. Nu era o vie ca la noi, la baza pământului, ci agățată pe niște stâlpi de ciment. Intru printre aceste rânduri de vie și mă opresc. Simțeam că nu mai puteam să alerg și voiam doar să-mi trag câteva secunde sufletul. Frunzele îmi ajungeau deasupra capului, atât de sus era suspendată via. Se vedea bine din locul unde mă aflam toată valea care mă despărțea de Trieste, așa că încep să mă orientez puțin. În față era un loc mlăștinos, plin de stuf, poate acolo era și un rău și-mi dau seama că nu putem merge în acea direcție. În față, nu foarte departe aveam pădurea iar în dreapta se vedea un gard că de fermă. Un gard făcut din scânduri de lemn, așezate pe orizontală, la o distanță mare între ele. Era gardul tipic fermelor de cai. De asta am și bănuit că acolo era o fermă. Și via sub care stăteam sigur tot de cei care locuiau la acea fermă era plantată. Cum prin stânga îmi dau seama că nu pot să ajung la Triste, hotărăsc să mergem spre pădure și să ocolim toată acea porțiune de mlaștină.
Reușesc să-mi trag puțin sufletul dar cum aveam gura uscată mă ustura puțin cerul gurii când respiram. Nu mai aveam gram de apă în rucsace, nici eu, nici Natasha. Mă uit în sus, spre frunzele de la vie. Nu se vedea dacă erau struguri sau nu. Așa că ridic mâinile și încep să pipăi printre frunze. Descopăr că struguri erau încă neculeși. Multe bobițe erau uscate. Dar printre ele, când găseam o bobiță care nu era uscată, aia sigur era dulce și foarte gustoasă. Am uitat de toate pericolele și am mâncat struguri mai bine de jumătate de oră. Și pot spune că a fost cel mai bun strugure pe care l-am mâncat în viața mea.
Terminăm de mâncat, ne și odihnim între timp, apoi ieșim dintre acele rânduri de vie. Ne uităm puțin în jur și o luăm din nou la fugă. Ajungem imediat la marginea pădurii. Aveam în stânga pădure și în dreapta gardul de la fermă. Iar între gardul de la fermă și pădure era o cărăruie, așa că începem să mergem pe acea cărăruie. Curtea acelei ferme era destul de mare că am mers mult pe lângă acel gard. Mai în spate se vedea și o vilă și grajdurile.
Trecem de acea fermă și acum aveam pădure și pe o parte și pe cealaltă a acelei cărări. Cărarea continua și în pădure, așa că ne continuăm drumul tot pe acea bucățică de pământ bătătorit. După câțiva metri de mers prin pădure nu se mai vedea la un metru în față. Era întuneric beznă. Nici luna nu se vedea fiind acoperită de crengile copacilor. Doar în stânga, din când în când, printre crengi se vedea puțină lumină de la stâlpii de iluminat din Trieste.
Nu știu cât am mers în codițiile astea de film regizat de Hitchcock. Dar cum mergeam noi tăcuți, prin acea pădure, întâlnim în față un indicator. Era un indicator cum întâlnești prin orașe și pe care e scris numele străzii respective. Adică o tăbliță destul de mică, dreptunghiulară, agățată în vârful unui stâlp de fier. Un stâlp cu maxim opt-zece centimetri diametru. Încerc în licărul de lumină ce venea dinspre stânga să citesc ce scria pe acel indicator. Dar nu se vedea nimic. Tăblița fiind poziționată cu fața spre locul de unde veneam noi. Așa că mut tăblița spre partea stângă, până bate puțin lumină peste ea. Acum reușeam să citesc ce scria pe acel indicator: ’’REPUBLICA ITALIA’’. Îmi venea să țip de bucurie, să o iau în brațe pe Natasha și să dansez cu ea. Trăiam în acel moment un frumos sentiment de împlinire. Mă uitam la acel indicator și nu-mi venea să cred. Apoi mă uit spre Natasha. Și ea se uită către acel indicator înmărmurită. Am vrut să spun ceva dar când am vazut-o m-am oprit. Pe obrazul ei se vedeau urme de lacrimi. Așa că mă apropii de ea și o iau în brațe. În acel moment ea mă cuprinde de gât și începe să plângă cu lacrimi de fericire. Am strâns-o tare la piept, i-am mângâiat părul și i-am spus:
- Gata Natasha, s-a terminat.
Știam că nu e așa, că mai aveam de trecut obstacole până ieșeam din zona de frontieră. Dar alte cuvinte să o liniștesc nu găseam.
Am mai rămas acolo, privind acel indicator, într-o atmosferă de visare, câtva timp. Aveam și un sentiment de responsabilitate. Știam că de acum înainte nu aveam voie să mai greșesc. Și pentru mine, dar și pentru Natasha. Lăsăm acel indicator în urmă și ne continuăm drumul cu pas grăbit. În zona de frontiară a Italiei eram la fel de în pericol, ca și în celelalte granițe trecute. A Serbiei, Croației sau Sloveniei. Eram doar niște emigranți fără identitate. Plecăm mai departe, iar cum mergeam se auzea în stânga susurul unui pârâu. Nu-l vedeam printre copaci, dar după zgomot știam că e la doi-trei metri de cărarea pe care ne aflam.
- Sigur Natasha e zgomot de apă. Lângă cărare e un pârâu. Auzi și tu?
- Da Laurențiu, sigur e un pârâu foarte aproape de picioarele noastre.
Așa că ne oprim puțin să ne odihnim și intru între copaci pentru a căuta acel pârâu. Îl găsesc imediat și mă așez în genunchi pentru a mă putea apleca peste apă. Fac palma pâlnie și o bag în apă. Apa era rece de-ți tăia răsuflarea. Iau apa în palmă și o duc la gură pentru a bea. Era foarte bună, apa de izvor de munte. Beau puțin și o chem și pe Natasha lângă mine. Ea îmi întinde o sticlă goală pe care o avea în rucsac, așa că o umplu. Bem pe săturate apoi din acea sticlă. Ne întoarcem după ce ne odihnim puțin la cărarea noastră, și ne reluăm ‘’marșul’’.
În stânga, pădurea începea să se rărească. Treceam prin dreptul unui combinat. Spun combinat pentru că se vedeau în curte numai furnale, tuburi, conducte. Și era mai luminat ca tot orașul meu natal. Cărarea făcea o curbă largă spre stânga și ne apropiam tot mai mult de acest combinat. Deja se vedeau, în depărtare, blocurile și străzile din oraș. Îi spun Natashei că pentru a intra în oraș trebuie să ocolim acel combinat. Mai mergem o porțiune, tot într-o curbă, până ne apropiem la vreo douăzeci de metri de gardul combinatului. Ajungem la colțul gardului, unde se termină combinatul și vedem în față, cam la o sută de metri o clădire. Nu părea o casă ci mai degrabă un depozit. Avea formă dreptunghiulară, iar latura pe care o vedeam noi era cam de zece metri lungime. Cea mai bună idee era să ne lipim de zidul acelei clădiri și de acolo să ne orientăm încotro să mergem mai departe. Așa că lăsăm cărarea și ne îndreptăm către acea clădire. Sărim pârâul și într-o secunda deja eram lipiți de perete.
Cum stăteam noi lipiți de perete, în dreapta, cam la doi metri de clădire, era gardul combinatului, iar în stânga, tot cam la doi metri, trecea pârâul. Merg pe latura pe unde trecea pârâul și pentru a mă orienta puțin. Încă era noapte. Clădirea avea la geamuri plasa, iar ușa, de fier masiv, era chiar în dreptul pârâului. Tot în fața ușii, peste pârâu, se afla un podeț. Un podeț nu curbat, cum sunt în general, ci la nivelul trotuarului.
- Asta e stație de epurare. Cred că o să mă schimb de haine Natasha că în curând o să intrăm în oraș.
Așa că scot hainele curate din rucsac: un tricou și un pantalon. Mă dezbrac apoi până la jumătate și mă așez în genunchi pe marginea podețului. Mă aplec până ajung cu mâna la apă și mă spăl puțin pe gât și pe piept. Aceeași apă rece, dar nu conta. După atâtea zile că dușul doar l-am visat, cu puțină apă pe mine trebuia să dau. Mă îmbrac dar hainele murdare nu le arunc, ci le bag în rucsac. Nu se știa câte nopți mai trebuia să dorm în aer liber.
Mă așez apoi lângă Natasha. Voiam să o întreb ce urma să facem. Mai mult voiam să detensionez stătea în care ne aflăm: de emoție și de teamă. Nu e că voiam să-mi și răspundă. De știut, știam ce trebuia să facem: să plecăm cât mai neobservați din Trieste.
Cum mă așez lângă Natasha, cu spatele la zid, nu apuc să deschid gura ca din senin începe o ploaie mocăneasca, că în scurt timp nu se vedea la zece metri, așa de tare plouă. Eram adăpostiți sub streșina clădirii și priveam cum plouă. Ne mutăm pe peretele din fata podețului unde eram mai feriți de stropii de ploaie. Mă gândeam la toate zilele cât am mers prin munți și în care nu a plouat. Atunci mă uit spre cer și spun din toată inima mea:
- ESTI MARE DOAMNE!,,
.

Sâmbătă 27 Iunie 2015, începând cu orele 15.00, în cadrul ediției a patra a Cenaclului de la Roma, va avea loc lansarea cărții ,,Clandestinul,, de Laurențiu Trifan.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!