Să analizezi biologia sumară a unei piese e ca şi cum ai sta cu degetul într-o ceaşcă cu apă rece şi toate funcţiile corpului s-ar strânge într-un singur punct. Nici cuţitul rusesc nu ar justifica împărţirea atât de naturală a actelor din interior. Precum aş spune că dozăm atâta materie întunecată în Andromeda cât pentru a deveni cea mai masivă galaxie. Şi ar avea sens, căci la asemenea înălţimi, posibilităţile sunt multe. Tocmai de aceea, teatrul ar putea contrazice idealitatea. Sau chiar contrazice.

Autorul hipioţilor şi bolşevicilor Amiel Gladstone face teatru pentru cei ce urăsc teatrul , ceea ce-mi aminteşte de Betty Shamieh şi de fanteziile sale mecanice, din Teritoriile. Pe măsură ce-ţi pierzi forţele, te şi eliberezi. Poate datorită faptului că scena devine astfel viaţa ta succesivă, ştiind că tot ce a trecut prin alţii va fi tot ce va trece şi prin tine. Nu e destin, dar nici suprapunere. Aş lua-o ca pe o sfidare sau ca pe o plăcere acută şi bizară. Se petrece însă, o suprapunere a celor trei figuri din Hipioţi şi Bolşevici, alcătuindu-se portretul unui triunghi amoros. Nu pot vorbi de un Adam şi o Evă moderni, ci de o poveste hippie ce se-mparte în trei atomi(Star, Jeff şi Allan) şi nu acuză deloc amatorism. Textul în sine nu schimbă convenţii, dar nici nu le ignoră. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre Allan(Mihai Cuciumeanu )care devenind agent de asigurări şi-a abandonat toate idealurile si s-a supus convenţiilor. Şi când lucrurile nu prea merg bine, structura răspunsurilor se reduce doar la suprafaţă. De aici şi cirulaţia pe faţă a întregii acţiuni prin care se reuşeşte trecerea subtilă de la depresie la exuberanţă.

Hipioţi şi Bolşevici nu se înscrie în rasa eroilor şi nici nu zăpăceşte audienţa. Îşi marchează însă teritoriile şi lărgeşte câmpul de observaţie dinspre teatru spre piesă. Câte o formulă de subiectivitate, turnată în capacitatea unui polonic, stinge orice formă a obiectivităţii, chiar şi în climatul opoziţiei dintre spectator - personaj. Maturitatea sau imaturitatea personajelor nu este ştiinţifică, aşa cum a reuşit să mă obişnuiască Gladstone cu scenariile sale scrise după, ci pare că o ia razna, fapt ce contrazice stabilitatea lor prezumtivă. Se ajunge chiar şi la delir, totuşi bine ascuţit, sau la un umor arhitectonic ce înlocuieşte posibilitatea unei unităţi între Jeff(Lari Giorgescu) şi Star(Ela Ionescu). Intrusul în chiloţi, cel care opreşte cererea în căsătorie, motivează râsul trist, în răsturnarea spectaculoasă a planurilor unei comedii melancolice. Scenele fără dialog sau simpla acţiune prin care se deschide o umbrelă permite tăcere şi declasificare în rândurile spectatorilor. Cumva, acestea îmi sunt reprezentate ca în epoca de ceramică, tămâie şi macramé. Allan este chipul unui fost militant hippie care se luptă peste mânia şi părul său mare cu Jeff, pentru iubirea lui Star. Restul se lasă descoperit de fiecare.

Înainte de a vă ocupa scaunele, ar trebui să vă faceţi confortabili tocmai în lumea dintre creaţie şi existenţă şi teatrul va ţine loc istoriei, geografiei şi anatomiei. Doar actorii vor putea trişa, însă nu sistematic. Doar natural.


Regia: Felix Crainicu
Foto: Berechet Claudiu-Mihai, Târgovişte