A fost odata, in inima Europei, un regat ce se numea Ungaria.
Curgeau in acest regat rauri bogate in peste, iar de-a lungul lor se intindeau campii verzi, nesfarsite. Vara, aceste campii se prefaceau in pustiuri fierbinti, iar dupa aceea, intr-o mare inghetata, acoperita cu zapada. Ascultau oamenii in intuneric urletul lupilor.
Ungurii, care locuiau in aceasta campie si care s-au stramutat aici venind tocmai din Asia, povesteau ca un calaret din tara lor putea sa calareasca inspre rasarit si zile intregi si sa nu intalneasca nici o fiinta omeneasca. tara lor, zice-se, o inchid, ca o cununa, munti inalti, insa si acesti munti se deschid spre rasarit ca un fel de poarta. Iar dupa aceea, din nou, intinderi fara de sfarsit.
Se arata din cand in cand pe aceasta campie cate-un copac insingurat, cate-un salcam ori salca, ba chiar si calareti ce iute si dispar. Se intampla sa vada calaretul vreun foisor ori vreun oras, insa pier si acestea la orizont. Se mai arata vara si corturi de matase, palmieri, totul, insa, nu este decat o nada a ochilor omenesti. Fata Morgana a vazduhului si norilor. si se lasa dupa aceea cerul ca o perdea vanata peste aceasta tara goala.
Pana la sfarsitul veacului al XVIII-lea, au fost dese razboaiele in acest regat. Turcii ajunsesera pana la Viena si fusesera din nou izgoniti pana la Belgrad, iar de-a lungul drumurilor se albeau teste si oase omenesti. in drumul de retragere pana la Viena, ultimii au fost ratii 1), iar la inaintarea pana la Belgrad, primii, ei. Sub comanda generalilor austrieci, care aveau palarii mari, in trei colturi si impodobite cu pene de strut, ratii alcatuiau asa-zisa cavalerie "maghiara", care calarea pe cai marunti, dar iuti si naravasi.
Cand au trecut razboaiele, acest popor s-a mutat prin caraulele arse, pe langa podurile umblatoare si in jurul Timisoarei, care era principala cetate in sudul regatului si care a fost innoita dupa schitele ofterilor francezi, ca un fel de stea de piatra.
Ratii nu recunosteau asupra lor nici un fel de legi, in afara de cezarul austriac, insa in vremea cand incepe aceasta poveste, in primavara anului 1752, ei se razvrateau si impotriva cezarului. Au vrut ca din Austria sa se mute in Rusia.
Cetatea Timisoara, chiar daca se numea cetatea de pe Timis, nu se gasea pe Timis, ci pe afluentul sau, Bega, tocmai pe smarcurile Begai. Acesteia i se daduse drumul prin santurile cetatii si era ,noaptea, plina de oracait de broaste. Cetatii i-au ramas de la rau doar vechiul nume spaniol si salciile inflorite.
Timisoara era lucrarea mainilor omenesti, nicidecum a celor dumnezeiesti, si alcatuita din chiar stelele de piatra, care erau fortificatii de cetate. inainte de asediul cetatii, acestea momeau ostile in focul incrucisat al tunurilor si erau renumite pentru asta. Fiecare din aceste stele era singura, ca un fel de lume pentru sine, iar toate impreuna, ca un fel de insula.
Dinaintea portilor cetatii se intindeau izlazuri verzi, unde isi antrenau generalii oastea. in fortificatii erau zidite tunuri uriase si cu bubuitul acestor tunuri incepeau razboaiele turcesti. Acum, peste campie se revarsau dangatele clopotelor timisorene. Era pace.
Orasul se afla inghesuit intre aceste fortificatii; pentru el ramasese prea putin loc. in acest loc mic isi ridicase ordinul calugarilor capucini bisericile sale cu fatade baroce, iar armata, comenduirea locala. Pe langa comenduire se lipisera cateva tractire si scoli, precum si teatrul, care era renumit. Langa biserici se inalta palatul comandantului fortificatiei, feldmaresalul baron von Engelshofen. El se mutase, efectiv, in cea mai mare cazarma, ceva mai sus de piata mica, langa biserica capucinilor, acolo unde Timisoara arata ca o mica poza a Vienei. Din pricina vietii luxoase a armatei orasul fusese supranumit "mica Viena".
Feldmaresalul locotenent Franz Karl Leopold baron von Engelshofen era pe atunci tare batran, insa la sfarsitul razboaielor turcesti Curtea din Viena avea in el cea mai mare incredere. El iubea mai mult Petrovaradinul decat Timisoara, dar in acel an venise la Timisoara din pricina tulburarilor si pentru a fi mai aproape de ostenii sai, ratii, care-i pricinuisera Timisoarei atatea griji. Engelshofen s-a mutat in cetate, deasupra temnitelor ostirii, de unde putea vedea si cu ochiul liber intrarile si iesirile regimentelor si strajile dinaintea portilor. Ferestrele sale erau mai inalte decat fatadele capucinilor pline de cruci si ingeri, dar deschideau orizontul si spre izlazuri, unde-si aveau corpurile de husari scoala de calarie. Engelshofen suferea de mania varuitului si a igienei. Precum si de cea a fenolului. el varuise pana si comenduirea locala. Pe cladire ramasesera negri doar vulturii bicefali ai Habsburgilor.
De la aceasta inaltime, a celui de al treilea etaj, feldmaresalul locotenent putea sa vada totul. Lasase inchise toate saloanele comenduirii si se instalase in doua camere, chiar sub acoperis. De aici putea sa vada pana si satul, care fusese inainte mahala turceasca, dar acum se populase cu ratii lui. El avea o deosebita inclinatie pentru acesti oameni ai sai.
Iar satul Mehala, unde se asezasera familiile acestora, nici macar nu avea infatisarea unui sat adevarat. Nu semana nici pe putin cu Timisoara. Parasit de turci, acesta era o asezare saraca, in mlastini, cu palisade arse, cu foisoare ruinate si cu ziduri cu multe barloguri. Frumos era in Mehala numai un sir lung de salcami uriasi, infloriti. Acestia se inaltasera deasupra foisoarelor si colibelor ratilor si a bordeielor lor, precum si deasupra acoperisurilor de trestie ale acestora. si chiar daca in Mehala saracia trebuia sa fi fost mare, din acest sat sarbesc mereu se auzeau cantece.
Floarea de salcam venise in acel an atata de pe neasteptate ca acoperise aceste casute jalnice ca un fel de ploaie de flori, alba si parfumata. si pana se acopereau noaptea oamenii in Mehala cu sumane si paturi, satul era acoperit cu cilimuri din flori albe si parfumate. Ca o broderie cereasca.
in Mehala, florile de salcam prefaceau trestia, iarba si balariile intr-un argintiu ceresc, ce se albea pana la stele. Pana la ninsoarea stelelor pe care acest popor le numea Paiele Nasului. in vremea aceea, ratii iubeau atat de mult tot ceea ce era stralucitor, tanar si nou, ca aveau obiceiul sa sara inaintea lunei noi si sa-i strige, cu mintile parca pierdute: "Noroc, norocel, noule noucel!"
Pe langa aceasta Mehala si pe langa Timisoara trecuse, in primavara anului 1752, o caruta neagra, de calatorie, si intrase in oras prin poarta pe care o pazeau tunarii.
in aceasta caruta, ce venea de la Viena, statea un om pe care Curtea il alesese pentru a duce randuiala in mijlocul ratilor. Curtea incepuse sa-si piarda increderea pe care o avusese pana atunci in feldmaresalul locotenent baronul von Engelshofen. Curtea voia sa intrerupa statutul acestui popoer ce era, dupa cum se vorbea la Viena, "Arma in arma". imparatia era hotarata ca pe ratii ce pana atunci fusesera doar osteni ai cezarului sa-i faca tarani, lucratori de camp camerali, cetateni ai craiei unguresti. Numai ca asta era mai usor de hotarat decat de realizat.
Engelshofen se arata sceptic de faptul ca din ostean se putea scoate un bun taran. Ba, mai mult, si de faptul daca ratii vor vrea sa fie lucratori ai cimpului, pe rol de agricultori. Lui i se parea periculos ca in Timisoara fusesera aduse din razboi regimente de rati pentru a fi aici dezarmate si imprastiati oamenii prin comitatele Ungariei. Pe ocolite, refuza sa caseze el personal, impreuna cu magistratul, fostele regimente dunarene sarbesti, iar pe ofiterii rati sa-i imparta, cu de-a sila, prin corpurile de armata regulata. in instructiunile pe care le primise se preciza ca pe ofiterii necasatoriti avea sa-i mute pur si simplu, iar pe cei cativa ofiteri ce aveau intentia sa se revolte, sa-i spanzure.
Engelshofen, care varuia tot - si casele, si grajdurile, si latrinele - raspundea ca nu asa se conduc oamenii si ca masurile draconice ii vor alunga pe acesti osteni credinciosi ai cezarului in imparatia imparatesei rusesti. El atrasese la Curte atentia ca generalul æevi†, care plecase din oastea austriaca in Rusia, dusese pana acum si cativa ofiteri, neamuri de-ale sale, iar repetatele rugaminti pentru radierea din oaste continuau. Dar cei de la Viena nu-l ascultau pe Engelshofen.
Se gandea ca el nu reusise sa impuna regimentelor dunarene uniformele si ca nu reusise nici sa-i sileasca sa nu-si mai duca prin oras mortii descoperiti, pana la cimitir. Nici sa-si alinieze casele in satele lor.
De aceea, in pomenita berlina din Viena a rasarit la Timisoara, dinaintea usii lui Engelshofen, oberskriegkomisarul Garsuli. si aici a inceput aceasta poveste.
Era o berlina mica, neagra, iute, ca un soi de lada, s-ar putea spune, captusita cu velur negru, de matase, o lada ce atarna intre patru roti mari, de patru curele groase. Totodata, insa, era, pentru atatia oameni, si soarta cea neagra.
Garsuli oprise dinaintea usii lui Engelshofen, intre tunurile batrane si piramidele din ghiulele de tun, dar la utrenie se dusese la biserica capucinilor. Cand, mai tarziu, se arata iar aici, se dovedi a fi un om de cincizeci de ani, mic de statura, cu burta, umbland cu picioarele cracanate, calcand pe calcaie. Era surazator si parea vesel. Varfurile pantofilor sai venetieni, luxosi, si talpile le ridica de la pamant ca de pe cuie. Cu batul, pe care-l tot muta dintr-o mana in cealalta, pipaia treptele si-si slobozea calcaiele abia dupa cate o mica sovaiala. Picioarele-i erau scurte. Iar pulpele, robuste.
Garsuli purta quilloti negri, din velur, si ciorapi de matase. Parea ca face un pas inainte si doi inapoi. ii zambea fiecaruia si vaslea cu mainile cum vaslea pe Corfu. Mantaua neagra, cu doua cozi, ca la randunica, falfaia in jurul sau.
Era un barbat cu trasaturi romane, frumoase, dar ca de copil. in paloarea fetei, ochii sai negri, mari, se facusera si mai negri si avea parca pe ei un fel de ceata. Purta o coada de par argintiu. Iar pe nas isi ridica mereu o pereche de ochelari, de parca-i tot punea si-i dadea jos. Nu-i scapa nimeni pe care sa nu-l priveasca mai intai prin ochelari.
Desi Engelshofen fusese anutat de sosirea oberkriegkomisarului, batranul nu era de parere ca trebuia sa-l intampine, ci ii transmisese sa pofteasca sus, la el, la etajul al trilea Din aceasta pricina, pe fata lui Garsuli se observa limpede supararea.
Engelshofen locuia singur-singurel - cu husarul sau - la etajul al treilea al Comenduirii, intr-o odaie stramta, vopsita in alb, cu un alcov in care-i statea patul. Avea de tot un singur fotoliu, iar pentru Garsuli fu adus un scaun obisnuit. Garsuli urca pana la Engelshofen, tot rosu, o culoare ce se schimba de la rosul racului pana la rosul vinetiu al curcanului.
Engelshofen il intampina stand asezat si nici nu se ridica. Feldmaresalul locotenent era fara manta, intr-o camasa simpla, svabeasca, fumand dintr-o pipa lunga, tot svabeasca. Se scuza, mormaind, ca era batran, ca-l dureau picioarele si-i oferi oaspetelui scaunul cu trei picioare de parca l-ar fi intampinat pe cizmarul sau.
Garsuli isi trecu privirea prin odaie si prin alcovul unde era patul, dar si prin geam, peste fortificatii si peste izlazul ce se vedea in departare. in camera lui Engelshofen nu se afla nimic altceva in afara de o sabie de calaret si de niste chei uriase, ruginite. Pe zidurile groase, varuite, era plin de paianjeni. Langa pat, totusi, statea o pereche de cizme uriase, de calarie. Garsuli gandu furios: "Nu exista nici rastignitul nostru Domnul Iisus."
Garsuli era grec, din Corfu, insa era un fiu credincios al unicei salvatoare, biserica Romei.
intrucat feldmaresalul il intampinase astfel, nici Grasuli nu avea vreo consideratie fata de el si-i preda o scrisoare careia ii cunostea continutul. Era aceasta o mustrare aspra din locul cel mai de sus si Garsuli stia ce scrie. Mustrarea era "ex Consilio Bellico" si o lovitura grea pentru batranul ostean. Una din acele lovituri care scurteaza viata, insa care, la batranete, nu se mai asteapta, nu se inteleg, nu sunt meritate.
intre timp, Engelshofen citise scrisoarea, pe care o scapase din maini. Batranul ramasese incovoiat, palid si parca tremura. De fapt, lui i se odrona sa predea Timisoara lui Garsuli. Pe scrisoare se aflau trei peceti mari, negre si semnatura caligrafica a contelui Josef von Harah, prietenul de lupta al lui Engelshofen. Ceea ce l-a indurerat cel mai mult pe Engelshofen era faptul ca semnase chiar Harah.
"si Harah a semnat asta - repeta Engelshofen, insa in sinea lui, mut. Pe Garsuli doar il privea dispretuitor.
Garsuli se facu a nu fi mancat si nici a nu fi mirosit usturoi, dar Engelshofen cunostea originea marunta a acestui curtean, ca si faptul ca el, Garsuli, isi amestecase degetele in toate acestea. Garsuli insa incepu sa vorbeasca si-si interpreta sosirea la Timisoara ca pe un eveniment deosebit de important. Zicea ca de asta stia si imparateasa. Dorinta ei era ca acest popor, care a ocupat un asa teritoriu al craiei unguresti, sa fie pus la punct. S-au obraznicit acesti rati si n-au meritat bunavoita lui ngelshofen. Ce-ar vrea ei, zicea, ca se poate macar inchipui sa fie ca un fel de stat in stat. Status in stato?
"La Viena se stie, sigur, ca razboaielor turcesti le-a venit sfarsitul. Razboi nu va mai fi. Aceasta gramada nici nu mai este necesara. si sa mearga acolo de unde au si venit."
"in orice caz", vorbea Garsuli, "in Viena este hotarat ca ratii sa se mute pe teritoriul Ungariei si sub legi camerale unguresti. Aveau sa lucreze pamantul. El ii va aseza in sate, unde casele sunt construite in siruri, ca pe ata, dupa liniarul geometrilor. Iar ratii aveau sa primeasca si biserica catolica. Ofiterii vor fi mutati in regimentele armatei regulate. Ostenii vor fi transformati in tarani. Vor lucra pamantul, asa cum il lucreaza si croatii si ungurii. "Nu pot fi exceptii in imparatie, inaltimea Voastra."
intreg acest colt al Europei avea sa se europenizeze...El, zice, repeta asta. Administratia are sa fie nemteasca si ordinele or sa vina de la Viena. El, Garsuli, doreste intai sa vada inchisorile ofiteresti si pe toti acei ofiteri care se afla in ele. Doreste indeosebi sa-i vada pe cei ce se afla in cercetare: pe fratii Isakovic si pe capitanul Piscevic care si-a bagat in cap sa plece in Rusia.
Numele lor se gasesc pe lista generalului Sevic si ei au pasit, cum s-ar spune, ca dezertori, in oastea inaltimii Sale imparatesti Elisaveta Petrovna. in raportul lui Engelshofen, zicea, a vazut, cu surprindere, ca pe lista lui Sevic se afla familii intregi de ofiteri din acest candva regiment de landmilitie dunareana. La Viena sunt de parere ca acela care a sfatuit sa fie radiati ofiterii din armata sa-si scoata asta din cap. El, Garsuli, doreste personal, sa se vada cu acesti ofiteri. Sa stea putin de vorba cu ei. El este incredintat ca, dupa asta, pe acestia ii va trece pofta de a mai caiuta sa fie lasati in Rusia. si, in afara de asta, mai doreste ca maine, la exercitii, aceasta landmilitie sa defileze prin fata lui. si vrea sa vada si Mehala, unde s-a ajuns la tulburari.
Pana ce trancanea grecul toate astea, Enhelshofen se retrasese si mai adanc in alcovul sau si in fotoliul sau. Asa cum se retrasese in ultimele zile si de la Timisoara. Asa cum nu mai mergea la teatru, nu voia sa se amestece nici in aceasta treaba a lui Garsuli. Engelshofen tacea. Nu-si lua ochii de la grec, insa tacea. Avea ochii albastri, de gheata, care priveau prin norii grosi ce ieseau din lulea.
Engelshofen era mai lung de sase picioare. Cand calarea, picioarele-i ajungeau pana la genunchii animalului. Cand sedea, abia era posibil sa-l ocolesti. si avea un cap ca de cal.
in timp ce trancanea grecul ca o moara stricata, batranul svab gandi in sine: "Oberskriegkomisarul, iata, nu e cu nimic mai bun decat un coate-goale cameral. Acest om trebuie sa fi avut un tata flamand si e totul numai o invidie. Precis ca parintii l-au pregatit de popa si vorbeste pe nas si doar intamplator s-a ratacit in armata si s-a strecurat pana la Curte. Pentru ca, iata, sa-i amarasca lui Engelshofen ultimele zile."
Tacerea batranului l-a adus insa pe Garsuli pana la turbare si incepu sa faca o galagie asa cum facea dinaintea pisarilor sai. La un moment dat, apuca batul, de parca ar fi vrut sa-l loveasca pe batran, numai ca doar i-a dat drumul pe parchet, intre sine si Engelshofen, poate pentru a delimita doua lumi. Cand se potoli un pic, incepu putin mai incet, cu glasul sau umil, de castrat venetian.
"inainte de toate, trebuie impiedicat ca acesti sarbi sa slujeasca in aceleasi regimente, ca fratii. Ca familii intregi, si neamuri, sa se mute astfel in aceleasi sate. Ei, ratii, se misca, si asta este periculos, ca fratii, neamuri, familii. Ca oile, ei navalesc peste tot unul dupa altul. Acum si-au bagat in cap sa se mute in Rusia. Cine stie ce vor nascoci maine."
intre timp, Engelshofen isi strigase husarul, care motaia dinaintea usii. ii porunci sa coboare pana la cancelarie si sa spuna ca oberkomisarul va veni la inchisoare, sa viziteze.
incepu dupa aceea, singur, fara ajutorul nimanui, sa se imbrace si sa se pieptene. si atunci fara sa-si scoata pipa din gura.
Necajit, Garsuli doar tusi si trase pe nas putin tutun di tabachera pe care o tinea de parca era un flaut.
"Nu e bine", zise, "ca feldmaresalul locotenent i-a luat pe acesti ofiteri in arest la domiciliu. El crede ca a trebuit sa-i trimita la magistrat. si sa-i infiereze daca trebuie."
Engelshofen zambi. La gandul ca grecul nici nu viseaza ca el s-a dus la acesti ofiteri si la inchisoare, sa joace cu ei, seara, cate o partida de faraon. Ce-ar spune grecul, gandi, ca le-a fost permis sa mearga si la teatru, cu femeile lor.
"M-am uitat", zise Garsuli, "la actele ce-au ramas, de la colonelul Vuk, sau Volkan, ceea ce se poate spune Wolfgang, Isakovic, din razboiul trecut. Asta este, de fapt, o adevarata istorie a razmeritelor si tradarilor. Trebuia sa-i fi spanzurat inca in timpul razboiului cu francezii. si, in afara de asta, chiar si sa plece in Rusia? Cu atat mai bine, poporul va ramane aici simplu si neinvatat, si va fi mai usor cu ei. Cu mila ori cu de-a sila, eu sunt hotarat - si aceasta este si dorinta imparatesei - sa oranduiesc acest colt al imparatiei. Se vor sapa canale, dupa sistemul contelui de Mercy. Dupa planuri frantuzesti. Mintea omeneasca nu poate suporta ca aceste planuri, alcatuite dupa logica, sa fie impiedicate de aceasta gramada de sarbi parosi, ce urla."
"Singur Dumnezeu a hotarat", striga Garsuli, "ca turcii sa fie izgoniti din Europa, insa si acesti rati, daca trebuie, laolalta cu ei. Aici viata avea sa se randuiasca dupa minte, dupa oranduiala ce domneste in biserica, si indeosebi aveau sa fie secate aceste numeroase balti si mlastini. Aceasta militie dunareana, ce inca mai traieste prin bordeie si colibe, u oile sale, cu porcii, cu femeile, avea sa mearga in teritorii camerale. Eu repet asta: TREBUIE. Se vor obisnui si invata cu legile camerale. Cu toate legile. Purtarea cosciugelor nebatute in cuie este interzisa. Asta trebuie sa inceteze. TREBUIE."
Engelshofen se imbraca in tacere, judecand in sine: "Avem deci un papagal. E trist ca imparatia pierde atatia osteni de treaba din pricina unora ca asta." si cand este asa, ce altceva le ramane acestor ati decat sa se mute oriunde? De l-ar fi intrebat pe el, pe Engelshofen, el ar fi sfatuit sa li se lase obiceiurile de inmormantare. Ei au venit in imparatie sa se razboiasca si nu sa fie muncitori agricoli ai comitatelor si spahiilor. De ostean nu trebuie sa te atingi. Aceasta meserie este o nefericire indeajuns sie insasi. Osteanul insusi este un mucenic, nu este om ca alti oameni. Cand i se ordona, osteanul ii da in cap si propriului tata, insa acest ordin este trist. Daca acestor rati le place sa-si poarte sumanele lor rosii, ce daca? El le-ar permite asta si la parada. Iar daca vor sa-si ingroape mortii chiar si goi, cu ce deranjeaza asta? El, Engelshofen, le-ar permite asta si in mijlocul Vienei. Daca isi duc mortii prin oras si se smiorcaie, ce daca? Ei nu cauta asta si de la vienezi. De altfel, in ceea ce priveste mortii, omul cand moare, moare ca un animal. Toate povestile astea despre viata de apoi sunt doar povesti, sa se sperie copiii. Asta este pentru ca sa planga babele mai usor. Oamenii se inmultesc ca soarecii, ca porumbeii, care exista intotdeauna. Daca Harah chiar a hotarat sa caseze aceste regimente dunarene, putea sa termine cu asta imediat dupa razboi, nu acum. Oamenii s-au imbolnavit, au saracit, au innebunit asteptand plata si rasplata. Ce le trebuia sa-l trimita pe castratul asta sa le talmaceasca oamenilor ca e frumos sa iesi din imparatie si sa treci pe pamant cameral, unde se razuie miristea. Iar in ceea ce priveste Mehala, el, Engelshofen, nu se va duce sa vada satul ce se randuieste dupa liniar, nici ulitele ce se indreapta dupa sfoara. Sunt nebuni acest conte Mercy si acesti geometri si capucini, ce ar vrea sa transforme omul in inger. Iar omul este un cur mare. "Cur" - adauga el cu jumatate de gura, astfel incat grecul il privi stupefiat.
intre timp, Engelshofen isi terminase imbracatul si, cu o amabilitate batraneasca, ii arata grecului usa. il lasa sa iasa, mormaind politicos: "Poftiti, bitte sehr Wohlgeborener, Sondergeliebter und Geehrter Herr."
"Ce taranoi", incepu si grecul un monolog in sine. "De aceea ii plac lui ratii si de aceea ii apara de toata lumea. Nu este nici el mai bun. Nu e decat un taran de pe Rin, svab, mitocan, si mai bine ar fi fost de i-ar fi dat in mana sapa decat Timisoara. De aceea ni se opune el mereu? De aceea nu raspunde la ravasele noastre? intreg sudul craiesc al imparatiei se afla in primejdie. Ce manoace si ce picioare are! taran."
in timp ce cobora langa Engelshofen, grecul fu strans in zid, astfel ca, cu velurul sau, curata zidul scarii de paienjenis. Era ca si purtat de masivul Engelshofen, ca o mireasa, abia atingand pamantul cu picioarele. Era tot alb de var. si mirosea a fenol.
"asta-i un taran. Ce nasoi are, ca de cal. Iar din el parca se intrezareste o perie."
Cladirea in care locuia feldmaresalul locotenent baronul von Engelshofen era intoarsa inspre oras numai intr-o parte. Din partea asta, era o fatada fastuoasa, in stil baroc, adusa parca pe roti, din Viena. insa in alta parte, avea o aripa inca din razboaiele turcesti si aici era toata intunecata, cu ferestrele in gratii de fier. Aceadta parte a casei insa se mai lumina prin ambrazuri si se punea focul in cuptoarele vechi, de pamant, pe din afara. Cateva incaperi cu pardoseala roasa de sobolani si de soareci serveau de inchisoare pentru ofiteri.


* Fragment din MIGRATIILE Cartea a doua (Partea I).

Versiunea românească a primei cărți a romanului MIGRAÞIILE, semnată de Dușan Baiski. și Octavia Nedelcu, a văzut lumina tiparului la Editura de Vest din Timișoara, în anul 1993.