poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2674 .



UEah…
proză [ ]
tecst de integrare

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Crin ]

2006-05-17  |     | 



Oamenii protejează dosare și vorbesc în șoaptă. Bătrâneii tremură la tejghele și vorbesc mai puțin... Ecoul bântuie bolta sălii. În jur, zgomot de capsatoare, fâșâit de foi, pași, umblătură, țărăit de telefoane și întrebări lipite de geamuri. Oamenii privesc în stânga și în dreapta. Cozi. Eu stau în mijlocul poștei ca un monument de confuzie, și mă întreb de unde iau un plic. În centrul sălii tronează o masă cu scaunele fixate în mozaicul de pe jos. Scaune scorojite, anunțuri cu margini rupte, masa lucește uzată, cu tonuri gri pe margini, igrasia coboară pe pereți până la nivelul ochilor… O tânără stă la masă, cu un teanc de plicuri “către CP… București”; linge și aplică grăbită timbre.
- Aaa… nu vă supărați...
N-aude.
- Doamnă!...
Nimic.
- Nu vă supărați, strig, de unde pot cumpăra un plic A4?
Îmi zâmbește. E simpatică tare.
- De oriunde!
Mă iut la ghișeele doldora de oameni. La ultimul, între alți opt inși, un actor local, foarte cunoscut, stă la coadă și îl fixez. Mă vede. Nu-l mai fixez.
- Mulțumesc, îi zâmbesc doamnei…
Aleg un ghișeu și mă așez la rând. Arunc un ochi pe afișier. Ghișeul ăsta , numărul 1, numai flori și umbrele nu vinde: roviniete, alocații, scrisorele, timbruțe, înscrieri de nu-știu-ce, plicuri în 10 variante, cărți poștale în alte 5, bombonele, șervețele, cutter-e, pixuri, brizbrizuri, te doare mintea. În scaun la ghișeu, nimeni. Înaintea mea, persoane cu ten întunecat, în spate zbiară un telefon (plus acustica adiacentă) “Halo!! M-auzi, mă??” Aștept. Vreau un plic A4. Pe blondul decolorat din fața mea scrie “de puta madre”…
Aștept.
În spatele meu șade un individ care mi-e tare intim de când am venit. Îmi suflă duios în ceafă, cu varii deplasări de-a lungul gâtului. Îmi mut greutatea pe alt picior “na, miroase acum!”… Între timp apare ghișeista și-și ocupă locul dincolo de tejghea. Ne înviorăm. Degeaba. Abia după 20 de minute, în sfârșit, suntem întrebați ce vrem, și asta, peste umărul lui “de puta madre” care buchisește un formular de cinci munte, nu, încă n-a terminat.
- Un plic A4!!
- De care?
- A4!
- Ãăă… n-am.
Nici nu s-a uitat.
- Cum nu?!?
- Stați… Ba da.
- Și niște timbre, vă rog… Pentru asta!...
Ridic teancul cu foi deasupra capului, să vadă.
- A… Nu așa!
- Poftim? Da` cum?!
- Trebuie cântărite.
?!? Asta e tare de tot.
- Ãă… Bine…
- Mergeți la 3 sau la 7!
Mă expediază. Plec.
- 2500 pentru plic!!!
Urlă după mine, mă întorc, mă înghesui între negricioși, îi dau 3000. “Nu, n-am mai mărunt!” Îmi face semn cu mâna de “hai lasă-mă” și ies dintre negricioși. Ghișeul 3 sau 7. Care-i care?! Nu mi-am luat ochelarii, nu văd la zece metri înainte. Actorul e la ultimul ghișeu. O fi 7?.. Mă pun la 7?.. Lângă el? A, nu, ui ce băbuță e înainte… Mă pun la 3. Unde-i 3-ul? Găsesc 3-ul. Mă uit la coada de la 3. Oribil. Mă întorc la 7. Numai bine o băbuță sare pe mine :
- Scrie la mine…
- Poftiți, tanti?..
- Să scrie.. jos, aicea… uite, foie, pe`tru ban…
- Ce, tanti?
- Să scote…
- Tanti… da` eu nu știu ce foaie e asta…
Se uită câș: nu vrei să ajuți?
- Nu știu, tanti, întrebați la ghișeu…
Prostii. Unde să te bagi?!
- Da` numa` puțin trebe, doamna, pentru beiatu`… să vine înapoi.
M-am pierdut.
Tanti se satură de hazul meu, ia foaia și se duce către ghișeu. Se bagă în față, lumea o trage de mâneci, dar merge pe cartea senilități, nu vede, n-aude, iar doamna de la ghișeu o ascultă. Actorul a plecat. Băbuța ține rândul de la 7. Fug înapoi la 3. Mă așez. Înainte mea, număr : patru oameni. Bun… încep să dau din picior, mă mișc de pe o parte pe alta, înaintea mea, o tanti cu portofelul scos se sprijină într-un cot de tejghea, și așteaptă să-i vină rândul. E plictisită. Tânărul din fața ei discută cu un nene din spatele meu, și soneria idioată a unui telefon tot insistă. Vai, o fi al meu? Am uitat, o schimbasem pentru mama. William Tell asediază poșta. Caut, caut, și încep să râd. Ce ridicol. Tânărul râde de mine, eu nu văd, n-aud, sunt autistă.
- Alo, da, mamă. …Acum?! …dar sunt la poștă! Stau de jumătate de oră la cozi! Nu plec acum!
Un copil cu o vioară stă în fața mea pe scaunele de la masa centrală.
- Vin când termin…
Se leagănă pe scaunul căruia i-au ieșit piroanele de fixare, din mozaic.
- Nu știu, mamă, când!
Îi face enervat semn mamei “Hai, odată!” Mama își întoarce privirea.
Închid.
Domnul din spatele meu se foiește, îi sună și lui telefonul, tânărul din față ajunge la rând și pasează un plic ghișeistei. Mama își ia vioara și copilul de mână, e numai mustrări în ochi “Fii cuminte! Nu-i frumos!” Copilul se strâmbă..
- Cât mai repede și mai ieftin, îi spune tânărul femeii de la ghișeu.
- Adică cum?! Și una și alta?!.. rade ea, asta-i România! De unde atâtea, baietaș!?
- Păi atunci ieftin!
- Și vrei simplu sau cu recomandată, cum?
- Ãă… Să ajungă repede!...
- Deci cum?!
- Cu timbre nu se poate?
- Adică simplu?!
- Adică să ajungă.
- Adica cum?!... Zi, băiete, odată! Îți dau timbre, da??
- Da, cu timbre, e bine.
- Să ajungă rapid?
- Păi, da, cu timbre.
Eu m-am pierdut. Ea îi dă timbre, el le ia și știe că trebuie să le lipească. Dumnezeu cu scrisoarea lui!
Doamna din fața mea, ce stătea sprijinită de tejghea într-un cot, se ridică și caută în geantă. Scoate de acolo o factură de telefon și singura bancnota de cinci sute de mii din portofel. Îi pasează doamnei factura.
- N-aveți de plătit. La revedere!
Tanti nu înțelege...
- Ar… a… a?
- E-n minus! Nu trebuie să plătiți!
Tanti nu e lămurită. Își duce încântată mâna la gura și zâmbește… Bine, bine, și fuge repede să nu se schimbe cifrele de pe hârtie.
Îmi vine rândul. Introduc plicul prin găurica din geamul de sticlă. Doamna de după tejghea îl inspectează :
- Mm… adică? N-ați trecut… sau, chiar în Suceava?
- Da!...
- Aha... Și cum vreți s-o trimiteți?
- ?!?
- Simplu sau cum?
- Mai e și altcumva?
- Pai vreți să ajungă rapid?
- Vreau!
- Deci cum, simplu sau cu recomandată?
- Cu timbre.
- Deci, cum? La cutie, da, domnișoară?
- ?!? Da…
Rupe trei timbre și mi le pasează.
- Cinșpe mii! Următorul!
Întind banii.
- Mulțumesc.
…. Deci? Cum am trimis?! Lipesc timbrele, mai un lipici, mai o salivă, băbuțele intră în poștă pe lângă mine, se sprijină de pereți când urcă scările, iar “de puta madre” face ture-ture prin sală, e încă aici?! Actorul intră din nou în poștă, e îngândurat, îi stau în gât hârtiile, birocrația și toată Poșta Română. Răsuflă greu când vede coada ghișeului la care stă de data asta. Eu mă bucur tâmp că mi-au trebuit numai un plic și trei timbre. Abia aștept să intrăm în UE. Să-l bucurăm pe neamț cu meticulozitatea, eleganța`n exprimare, sobrietatea și diplomația noastră. “Halo, mă! M-auzi?? Cum tă chiamă tăt, că tre` să zâci egzact! Halo! Halo!! Ce faci?!”
Ies din poștă, și plasez plicul în cutie “aha, ‘La cutie’!”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!