Am rămas nemișcat, cu ochii pe singurele cuvinte pe care mi le scrisese vreodată : "Dacă vrei, putem să ne vedem. C." Nu reușeam să-mi amintesc motivul pentru care drumurile noastre s-au despărțit. Au trecut 30 de ani, mă revedeam în Rishon LeZion, orășel pe care-l părăsisem după numai un an, mutându-ne la Holon, în apartamentul în care acum nu mai locuia nimeni, doar tablourile părinților, fotografia mea, la 19 ani, pe peretele camerei mele de odinioară, cărți peste tot, cristaluri (care nu mi-au plăcut niciodată, dar care azi sunt în apartamentul meu), tot felul de nimicuri adunate de ai mei, bilețele cu adrese, haine uitate în dulapuri, obiecte care îmi aminteau de mama, bunica și tatăl meu... Și în tot acest vid, așezat pe covor, țineam în mână ilustrata trimisă de C., îi revedeam chipul, care mă însoțise în ultimele luni, reapărut din ceață, după 30 de ani. Ieșind din apartamentul din Holon, hotărârea era luată: O voi regăsi, chiar dacă nu știam de unde să-mi încep căutările. Probabil, dacă e în Israel, nu mai citește, la fel ca mine, ziarele în limba româna. Greu de crezut că a rămas în Rishon LeZion, poate dau sfoară în țară, cunosc atâta lume, dar care o fi numele ei acum? S-o fi măritat, o fi divorțată, are copii?... Și, de fapt, de ce să o caut? Nu a fost mare dragoste între noi, are aproape 50 de ani, ce rost are să o tulbur, să-i aduc aminte de un adolescent pe care poate l-a uitat, totul e atât de ridicol, obsesia mea, privirea ei, parcă mă pândește, glasul ei sincopat, începutul frazelor, ca un atlet la Olimpiadă, care-și lua avânt, eu o făceam să se supere din orice, dar o zgândăream și mai tare, era atât de frumoasă când se înfuria…
Au trecut zile, săptămâni, gândul nu mă părăsea, le povesteam tuturor despre vederea descoperită, despre C., telepatia de acum 30 de ani, întâlnirea din Israel, dorința mea de a o regăsi. Toți zâmbeau și mă întrebau același lucru :
- Bine, să zicem că reapare, ce-i vei spune ?
- Nimic, răspundeam, nu prea am ce să-i spun, au trecut atâția ani, poate ea să-și amintească de ce ne-am despărțit a doua oară.
- Ce-ți pasă, mă întrebau ei, ce mai contează ?
Nu aveam răspuns, doar adierea unui vânt sau destin (ce cuvant încărcat și ridicol!), care trecuse pe lângă noi, ratasem ceva, pierdusem adresa unei străzi, lipseau secvențe dintr-un film.

***

Într-o după-masă, lucram de zor la cabinet, secretara mă anunță că mă caută la telefon un domn pe nume Dino Solomon. Nu cunoșteam nici un Dino, la început am crezut că mi-o fi rudă îndepărtată.
- Nu am timp acum, ce vrea? Ia-i numărul, îl rechem eu, când ajung acasă.
- Zice că nu vă cunoașteți, dar vine din partea unui fost coleg de liceu, din Canada, care te caută.
- Bine, notează numărul de telefon, dar poți să-i dai numarul meu de acasă, să mă sune după 8, scrie și numele colegului, sper că nu-i o farsă.
Termin pacientul (adica tratamentul, că de la mine pacienții nu ies terminați, ci zâmbitori), mă îndrept spre secretară și, puțin absent, o întreb:
- Ai notat ?
- Da, îmi răspunde ea, întinzându-mi un bilețel.
Citesc numele Dino Solomon, un număr, apoi, mai jos, cu litere mai mari: DANIEL DUBOWY.

***

Aici fac o paranteză. Nu-i prima, nu va fi nici ultima. Uneori îmi citesc mesajele, pe computer, și remarc paranteze sau ghilimele. Și îmi dau seama că, mai des decât aș vrea, folosesc și eu aceste semne, alteori fraze intercalate. Prea multe fraze intercalate, prea multe paranteze, zig-zaguri, aparente sau insistente, pete, puncte și linii, mai că-mi vine să cred că viața mea e un tablou suprarealist, că tot ce-am scris, versurile și piesele de teatru, scrisorile de dragoste și fișele pacienților... Stop, ce-mi veni? Poate pentru că azi e joi, sau pentru că au reînceput actele teroriste, sau pentru că am fost întrebat de ce scriu povestea listelor și am răspuns că pentru mine însumi... Paranteza de acum va fi unica poezie pe care am scris-o, gândindu-mă la C. Cred că în 1973, înaintea războiului de Yom Kippur.

ALB PE NEGRU

Privește !
Acolo sus,
Undeva, la etajul fără număr,
E deschisă singura fereastră a blocului negru ;
Iar o fată, îmbracată în alb,
Ne face semne, fluturând o batistă albă.
Nu te întreba ce dorește.
Mulțumește-te s-o privești.
E atât de fericită !
Și numai ochi, luciri, alb.
E fericită că poate flutura batista albă.
Căci va veni o vreme
Când va scapa batista din mână
Și va trebui să închidă și ea fereastra,
Ca apoi să o ucidă pe fata în alb.
O, nu !
Nu-i răspunde !
S-ar putea ca batista ta
Să nu fie îndeajuns de albă,
Iar fata în alb, pe fond negru,
Să moară prea repede.

***

Revin la ziua în care mi-a telefonat Dino Solomon. Termin munca la cabinet, ajung acasă pe la 20:30, emoționat de vestea că Daniel Dubowy mă caută, de-abia intrat pe ușă- telefon de la Dino, îmi povestește că există o "listă de discuții" pe internet, Rom-Jews, unde cineva a amintit numele meu. Iar Daniel, fost coleg de elementară și liceu (unul din ele, că m-am perindat prin trei) a întrebat de mine. Eu auzisem că Daniel ajunsese în Israel, dar Dino m-a informat că s-a transferat în Canada, la Montreal, că a înființat o listă (habar n-aveam ce-i aia listă, de-abia îmi deschisesem e-mail, eu și computerul nu prea eram amici), mi-a dat telefonul lui, adresa, a rămas să îl caut eu pe Daniel sau invers, nu mai știu.
Pe 9 martie am vorbit cu Dino Solomon. Tot pe 9 martie am primit e-mail de la Daniel și i-am telefonat. Mi-a povestit de lista Rom-Jews, am depănat amintiri din copilărie, cum a decurs viața noastră, unde s-au pierdut foștii prieteni, cum a dat de urmele unui alt coleg, D.E., în Germania. Și deodată m-am gândit la C., fusese la același liceu, l-am întrebat pe Daniel dacă am vreo șansă să găsesc pe cineva prin intermediul listei. M-a sfătuit să intru, dar să stau puțin pe tușă, să observ personajele, să nu intervin imediat în discuții. Pe atunci băteam foarte lent la tastatură, cu un singur deget, tot timpul greșeam, eram disperat, eu, pe internet, primeam doar scrisori profesionale, răspundeam cu dificultate, dar Daniel m-a orientat și încurajat.
Eram decis să întreb de C. cu prima ocazie, poate cineva o cunoaște, lumea e mică. Dar pe 10 martie primesc un e-mail de la D.E. fost coleg cu Daniel, și câțiva ani cu mine, la elementară. Locuiește la Duesseldorf, în Germania, în prima lui misivă îmi povestește că nu demult m-a văzut la TVR Internațional, a vorbit despre mine cu foști prieteni comuni și ar vrea vești din partea mea. Și îmi trimite și poza lui, anii nu-l schimbaseră, avea același zâmbet de optimist. Eram foarte emoționat să mă regăsesc cu D.E., dar simțeam că în spatele acestui mesaj se ascunde ceva inexplicabil. Eram blocat, nu i-am răspuns timp de o săptămână, parcă mă temeam să nu deschid o ușă ferecată.
După câteva zile, îmi scrie din nou, mă întreabă dacă prefer să nu ținem legătura sau sunt leneș la scris. Am pus mâna pe telefon, am aflat numărul lui din Duesseldorf și l-am sunat. Tremuram tot, D.E. mi-a povestit odiseea lui în toți acești ani (cam 40) de când ne pierdusem din vedere, o mulțime de cunoștințe comune locuiau prin zona lui și s-a amintit de câteva ori numele meu în diferite ocazii. Nu l-am întrebat nimic de cei cu care a vorbit, nici cine sunt, nici vârsta. Știam, presimțeam că mă apropii de ceva anume, ca fluturele atras de flacără, eram leoarcă și mă cutremuram de frig, mă bâlbâiam, lipsit de vlagă…
Brusc m-a întrebat: Nu ești curios să știi cu cine am vorbit de tine?
- Nu, i-am răspuns, nu sunt curios, știu, o caut de mult, este C.!

(va urma)