pe stradă:

ce te uiți, bă?! iți scot limba, nu te văd! am drumul meu!
(o limbă profund întoarsă către mine, în mine, incestuoasă, adică, mă pătrunde din vîrful firului de păr pînă în oase, încearcă să ajungă la electronul satelit al nucleului despre care am învățat la biologie, ba nu, la chimie acum o sută și ceva de ani)

și mulți cîini vagabonzi și agresivi în consecință (vezi ce limbă au?!) într-un praf pe care cred că oricine, eu cel puțin, ar prefera să îl considere astral (sau măcar ancestral), ca să nu mai fie doar un jeg, ca să dea un înțeles, un sens

în casă, la oglindă:

uite o fată, ce frumoasă fată, jos din cui acum oglindă, că mi te’ncrustez în grindă, chiar acum, de nu te vezi!!

la serviciu:

nu există muncă, nu există cuvîntul muncă, dar nu știu cum și de unde, mai ales, apar niște omuleți care bîntuie pe culoarele lui Kafka (cea mai banală asociere care putea să îți treacă prin minte!), fără ca măcar să fi avut vreo nișă spre a afla asta, paralel cu lumea, niște indivizi care poartă dosare, costume și alte alea, cred că și cravate și veste, din cînd în cînd kilturi, mai simplu spus poartă fel de fel de chestii, materiale serioase, oricum

deși există și posibilitatea, logic, ca observatorul, adică eu, să fie cea mai grandomană ființă din cîte au trebăluit & lenevit (complexate, vezi-doamne) vreodata pe Terra

în vacanță:

îmi plac parantezele, iubesc virgulele și conjuncția și, și, cu cît înaintez în zilele libere legale, mă (re)îndrăgostesc de mare, mă (re)împrietenesc cu muntele, dar aș mai bea o bere, două, mai multe, la fel să uit

să uit (observ că e nevoie de explicații), adică viață ușoară: să nu mai fie, să nu mai fiu

unde este lumea (mea)?

mîine:

am aflat de la radio că s-a facut o stradă: de văzut!