poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 173 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-12-01  |     | 



*135. Din nou în pasajele secrete ale „Pacifis”-ului.

Iar cum viteza avionului era foarte mare, ajunseră în curând în oraşul artificial, deşi nu se obosise nimeni să-l piloteze, doar se aflau sub cupolă, unde oricum era obligatorie utilizarea computerului de bord, care prelua controlul asupra comenzilor. Şi erau destul de mulţi care ar fi putut să-l piloteze, însă cum ceilalţi nu se arătară dornici, Lucian nici atât, pentru că lui nu-i convenea să nu deţină controlul absolut asupra aparatului de zbor, aşa că preferă să stea pe lângă logodnica lui. Avionul se opri în apropierea laboratorului de plante din oraş, unde urmau să coboare majoritatea, deşi, evident, nimeni nu se întorcea în laborator la ora aceea. Aici coborâră doar cei 11 invitaţi, care se simţiseră în general bine, în compania celor din echipaj şi învăţaseră, cât de cât, să danseze, mai mult sau mai puţin bine. Însă, se descurcau totuşi, mai bine chiar decât Nick. Apoi, avionul îşi continuă drumul, cu ceilalţi 11, până în apropierea părculeţului de peste drum de apartamentul familiei Kelso, unde urmau să coboare aproape toţi.
- Sid, sper că te-ai simţit bine alături de noi în această zi, i se adresă Lucian.
- Bineînţeles. A fost super, afirmă Sid. Şi de abia aştept să ajung acasă, să despachetez cadourile, pentru că sunt tare curios să văd ce mi-aţi pus acolo...
- Vei putea în curând să te ocupi de această activitate. Te vom ajuta să transporţi totul sus, se oferi Lucian şi în numele colegilor săi, care nu protestară deloc. Iar noi, Sid, ne vom vedea luni, pentru că mâine avem şedinţă la bordul navei noastre.
- Ştiu, rosti scurt Sid.
- Cât despre voi, ceilalţi, vă aştept mâine, cel târziu la ora 12.00, pe puntea principală. Şi sper să nu întârziaţi, privi Lucian spre colegii săi.
- Huu... Huăă... se auiră câteva sunete, în semn de protest faţă de o nouă şedinţă.
- Ce-i?! Ce nu vă convine? se arătă nemulţumit de protestul lor Lucian. Ştiu, nu vă plac şedinţele. Dar, din când în când, trebuie să ne ocupăm şi de lucruri serioase, altfel am rămâne doar nişte petrecăreţi, ba încă incurabili...
- Bine, frumosule, acceptă Stela. Ca să nu rămânem doar nişte petrecăreţi, vom fi acolo pentru şedinţă, la 12.00 fix. Nu vom întârzia.
- Şi ne vom ocupa de lucruri cu adevărat serioase, o completă blondina, privind sugestiv spre comandant.
- Întocmai, o aprobă acesta, nebănuind la ce se referea ea.
După ce stabiliră acest program pentru ziua următoare, program care le era oricum cunoscut, se ocupară de transportul cadourilor lui Sid, deci, îl ajutară pe acesta să ducă sus tot ceea ce ei pregătiseră pentru el; Sid şi sora lui nu s-ar fi putut descurca singuri cu toate acele pachete. Însă cu ajutorul lor, cadourile ajunseră în scurt timp la destinaţie.
- Dar ştiu că mi-aţi adus multe, nu glumă, constată Sid. Nu trebuia să vă deranjaţi.
- Sid, te asigur că n-a fost absolut nici un deranj. Dimpotrivă, pentru noi a fost o plăcere, vorbi în numele tuturor, evident, Lucian.
- Bine. Mă bucur şi vă mulţumesc, pentru tot, zise Sid, zâmbitor.
Cu toţii îşi luară pe rând rămas bun de la cei doi fraţi Kelso, apoi ei se urcară pe suprafaţa cercului colorat, care avea să-i ducă jos. Mai rămăsese doar Lucian, care o sărută prieteneşte pe Sonya pe obraji, apoi se îmbrăţişă cu fratele ei, Sid. Înainte de a se retrage însă, îi spuse acestuia:
- Sid, n-aş vrea să-ţi dezvălui, stricând astfel surpriza, însă printre aceste cadouri se află şi un micuţ păianjen, de fapt, o femelă.
- Serios?! se miră Sid, părând încântat de noutate.
- Da. Te-aş ruga însă să nu faci prea mare vâlvă în jurul ei, pentru că nu vreau să afle unii dintre colegii mei, care nu ştiu despre nimic despre acest păianjen.
- Fii fără grijă. Înţeleg, îl asigură Sid că va fi foarte discret în acest sens.
Apoi plecă şi Lucian, iar cercul colorat se îndreptă, în sfârşit, în jos. Afară, rămaşi din 22 doar ei 9, se opriră în dreptul avionului, pentru a stabili câteva mici amănunte.
- Bine, frumosule... Noi am plecat acum, îl anunţă Stela. Ne-a ajuns pe ziua de azi.
- Staţi! Vă pot duce cu avionul mai aproape de camerele voastre, propuse Lucian.
- Bine, deşi nu suntem foarte departe, acceptă blonda propunerea lui. Dar, dacă se poate, de ce nu?! Doar suntem toţi destul de obosiţi, după atâta distracţie...
Se urcară toţi înapoi în avion, care-i duse, pe o distanţă scurtă, până-n dreptul camerelor lor. Încet, încet, coborâră, unul câte unul. Blonda îl luă pe Cooky-Leo în braţe, căci îl oprea, ca de obicei, urmând să-l aducă dimineaţa la bordul navei albastre. Noroc că avuseseră ce să le dea de mâncare celor doi căţeluşi, deci, nu erau flămânzi. Mai ales Spotty, care pe lângă hrana obişnuită, se săturase de bomboane de la lungan. În avion mai rămăseseră doar Lucian, Spot şi Lia, dar ea se pregăti să coboare.
- Luci, tu te întorci în navă acum?
- Trebuie, ca să-l duc pe Spot şi ce mai e pe aici, răspunse el.
- Atunci, îmi pare rău, n-am să merg cu tine.
- Nici o problemă. Te înţeleg, zise el, apropiindu-se de ea. Ne vedem mâine, deşi, deja mi-e dor de tine, îi zâmbi, cuprinzând-o în braţe şi bineînţeles, o sărută, ca înainte de despărţire. Te iubesc mult... geloaso, îi şopti el.
Ea coborî, fără a spune nimic, iar Lucian porni avionul spre nava albastră, de data aceasta, dat fiind că ieşea din oraş, ocupând locul pilotului. Ajungând însă pe puntea „Pacifis”-ului, se gândi că n-are rost să se întoarcă în oraş, de moment ce ziua următoare aveau şedinţă în nava albastră şi ar fi fost nevoit să revină de dimineaţă. Cum cu logodnica lui cea geloasă nu avea întâlnire până la ora şedinţei, decise să rămână în navă, spre bucuria dalmaţianului său. Se retrase spre rezerva lui, iar Spotty, evident, îl urmă.
Joi, 10 iulie 2092. Nick şi Maria sosiseră de la ora 09.30 în nava albastră, cu micuţul lor Cooky-Leo. Normal, îl găsiseră pe Lucian acolo, deşi el nu se trezise decât de vreo jumătate de oră, în jurul orei 09.00. Colegii sosiră şi ei fără întârziere, înainte de 12.00, pentru a nu-i da motive comandantului să le reproşeze ceva în acest sens. Iar şedinţa se desfăşură în mod normal, până aproape de 15.30, când o încheiară, fără incidente, sau cel puţin aşa părea, a se fi încheiat. Însă blonda nu scăpă ocazia de a-i aminti comandantului lor:
- Luci, cred că ai să le spui ceva doctoriţei şi campionului.
- Adevărat, frumosule?! Ai ceva de spus? se interesă Stela.
- Despre ce e vorba?! i se alătură, curios, Mihai.
- Ah, blondino... Chiar trebuia să aminteşti acum?! o „certă” Lucian.
- Sigur trebuia, întări Maria.
- Păi, spune-ne odată! îl îndemnă Mihai.
- Acum nu mai ai scăpare, frumosule, adăugă Stela.
- Păi... Bine. Este vorba despre pasajele secrete ale navei „Pacifis”, pe care cred că o să vi le arăt în curând.
- Pasaje secrete?! se miră campionul.
- Te cred că o să ni le arăţi; nu în curând, ci chiar acum, frumosule, îi impuse doctoriţa.
- Mda... Cred că acum, murmură Lucian.
- Cum, şefu’?! I-ai spus blondei despre pasajele secrete?
- Cred că da, Nis. Pentru că n-am avut încotro. M-a încolţit... justifică Lucian.
- Dacă tot i-ai spus, va trebui să le arătăm, presupuse Alex. În plus, cred că şi logodnica ta ştie despre existenţa lor.
- Cu siguranţă că ştie, replică Lucian.
- Cum, Alex?! îl înghionti Stela, mai-mai să-i doboare ochelarii, părând furioasă. Adică şi tu ştiai despre aceste pasaje secrete şi nu te-ai învrednicit niciodată să-mi spui nimic, măcar mie?!
- Păi, să vezi... începu Alex, privind o clipă spre soţia sa; avu impresia certă că aceasta îl fixa necruţătoare cu albastrul ochilor ei, ca în momentul când, de mult, pe Terra, el solicitase schimbarea body-guarzilor, pentru a scăpa de „Ucigaşa” şi îi fusese repartizat unul dintre cei doi body-guarzi care-i asigurau protecţie chiar doctoriţei; încercă să explice, potrivindu-şi cu grijă ochelarii: Da, sigur, ştiam despre pasaje, doar am luat parte la construcţia lor, dar, de moment ce erau secrete, normal, nu puteam vorbi despre ele.
- Nu puteai, pe naiba, pufni Stela; îşi îndreptă atenţia spre comandant: Aşa e, frumosule?! Era interzis să se vorbească despre existenţa lor?
- Păi... Chiar interzis, nu, rosti încurcat Lucian. Dar, hai, doctore, nu te supăra pe Alex din cauza asta! El n-a făcut nimic rău, doar a respectat tăcerea, pentru că noi trei, respectiv eu, Alex şi Nis, am convenit, înainte de plecarea în misiune, să nu vă spunem vouă, celorlalţi, despre aceste pasaje secrete, decât în caz de strictă necesitate.
- Păi, consideră că este caz de strictă necesitate chiar acum, se încruntă Stela.
- Nici mie nu-mi vine să cred că nu ne-aţi spus nimic, se arătă nemulţumit campionul, tastând de zor pe computerul său; aflase deja codul de acces şi găsise rapid locaţia pasajelor secrete, iar în acel moment privea uimit întregul labirint al acelor pasaje secrete. Din nefericire, nu mi-am închipuit din timp că aţi avea asemenea secrete faţă de noi, pentru că, dacă mi-aş fi imaginat, le-aş fi depistat de mult, doar nu e ceva dificil... Uite, deja le-am găsit şi de abia mi-aţi vorbit despre ele... Cât de multe sunt! Incredibil!
- Zău, campionule, nu face atâta caz doar pentru acest lucru, îi ceru Lucian.
- Să nu fac caz?! replică Mihai, oarecum înciudat, privind monitorul. Cum să nu fac caz, comandante?! Nu e totuşi o nimica toată! Oare mai aveţi şi alte asemenea secrete faţă de noi?!
- Nu! Te asigur că nu, îi răspunse Lucian, cu seriozitate.
- Nu ştiu dacă să te cred sau nu, păru nehotărât campionul. Poate ar fi mai bine să verific această afirmaţie, pe computer.
- Treaba ta; verifică orice vrei, nu te opreşte nimeni, rosti Lucian liniştit, fiind sigur că nu mai existau astfel de asemenea secrete. De altfel, nu doar noi trei ştiam de la început de existenţa pasajelor secrete, ci şi roboţii noştri.
- Ca să vezi!? Robby şi Felix... Cine şi-ar fi închipuit de ce pot fi în stare aceşti doi „trădători metalici”, îi clasifică Stela.
- Ah, deci, nici pe ei doi nu i-am „descusut” cum trebuia?! Minunat, replică Mihai a pagubă. Prea bine! De acum încolo, n-am să repet această greşeală! Voi fi mult mai atent!
- Doctore, campionule... Robby şi Felix n-au nici o vină; evident, aşa au fost programaţi, explică Lucian.
- Dar eu sunt programator, Luci! Iar ei sunt roboţii mei... Eu le-am creat cipurile de memorie, totul, piesă cu piesă, păru Mihai şi mai nemulţumit de explicaţia comandantului. Nu pricep... Când, cum şi de către cine le-au fost introduse aceste date în program, fără ştirea mea şi fără măcar să-mi dau seama de acest lucru?!
- Bine... Îmi pare rău! Se pare că tot eu am greşit cel mai mult, din nou, îşi recunoscu Lucian vina, în calitate de comandant al misiunii şi proiectant al navei albastre. Deci, repet, regret! Îmi asum în totalitate vina şi am să încerc să îndrept această greşeală, chiar acum... Sper totuşi să nu fiţi prea supăraţi pe mine din această cauză.
- Nu eşti singurul vinovat, şefu’, i se alătură Nis.
- Adevărat, adăugă Alex. Nu eşti singurul, Luci...
- Off, frumosule... Ţi-am trecut cu vederea multe până acum... Deci, presupun că ţi-o pot trece şi pe asta, aşa că am să închid ochii şi mă voi preface din nou că te-am iertat, ca de obicei, zise Stela, apoi privi tăios spre Alex, ameninţându-l: Cât despre tine, vorbim noi doi, mai târziu! Nu te-am uitat, să ştii!
- Dacă Stela te iartă, Luci, cred că pot face şi eu acelaşi lucru, îi zâmbi campionul, încă „investigând” pasajele secrete, pe computer, obţinând detalii asupra acestora. Iar cu voi doi, n-am absolut nimic, îi asigură el pe geograf şi pe genetician.
- Sigur, lunganule, poţi fi liniştit; cu tine, n-am nici eu nimic de împărţit. Doar cu Alex, mai spuse Stela, fixându-l pe acesta neiertătoare cu albastrul ochilor ei.
- Hopa... murmură Alex, îngrijorat.
- Atunci, să mergem! Avem o vizită de făcut, îi îndemnă Lucian, neavând încotro.
Noua vizită ale pasajelor secrete ale „Pacifis”-ului dură destul de mult, pentru că atât Stela, cât şi Mihai, doreau să ştie cât mai multe despre aceste pasaje secrete, despre navetele de salvare, despre rezervele de acolo etc, adică, în general, despre tot ce ţinea de acele locuri reunite sub noţiunea de „pasaje secrete”. Ly, care şi ea de abia aflase în acel moment despre existenţa pasajelor secrete, nu păru entuziasmată de acestea, nici interesată să afle cât mai multe amănunte despre ele, iar vizita acestora nu o impresionă deloc, câtuşi de puţin. Ea părea foarte dezinteresată de subiect şi se arătă la fel de rezervată în aprecieri. Nici faptul că nici ei nu-i spusese nimeni nimic despre aceste pasaje secrete nu o afectă deloc; ea era, pur şi simplu, nepăsătoare în acest sens, în contrast vizibil cu fratele ei, care se arătase foarte interesat de aceste pasaje secrete.
Cât despre Stela şi Mihai, aceştia vizitară totul, mai mult tăcuţi, fără a lăuda sau critica nimic, neputând uita faptul că până în acel moment li se ascunsese adevărul în legătură cu aceste pasaje secrete şi nu le trecuse încă supărarea care-i cuprinsese odată cu aflarea acestei noutăţi. „Frumosul” îşi petrecu destul de mult timp pe lângă doamna doctor, arătându-se linguşitor, ducând tratative în favoarea prietenului său, Alex, care nu îndrăznise să se apropie de soţia sa. Lucian dorea cu orice preţ să o determine pe Stela să nu fie supărată pe Alex, să-l ierte, doar greşise şi el, atâta tot. Şi nici măcar nu era în totalitate vina lui. Stela părea însă de neînduplecat. Nu se arăta dispusă să cedeze la insistenţele „frumosului”, oricât de linguşitor se tot învârtea acesta pe lângă ea şi cu oricâte vorbe meşteşugite o copleşea. Totul părea în zadar! Nu se întrezărea nici o speranţă pentru Alex, care se conformă situaţiei. El părea resemnat, deşi nu-şi dădea prea bine seama cum va reuşi să o îmbuneze pe Stela, dacă nici măcar „frumosul”, pe care Stela îl aprecia mult, în mod deosebit, nu reuşise acest lucru.
Când ajunseră la ieşirea din pasajele secrete, trecuse deja cu puţin de ora 21.30, deci, stătuseră vreo şase ore pentru a le vizita. Evident, în tot acest timp, cei doi căţeluşi rămăseseră sus, pe puntea principală, sub supravegherea celor doi „trădători metalici”, cum îi clasificase Stela pe cei doi roboţi, Felix şi Robby. Lucian avusese grijă să evite încăperea în care se aflau picturile sale, mai mult pentru că sigur logodnicei lui nu i-ar fi convenit deloc ca toţi ceilalţi să vadă cele 35 de pânze în care Lucian o pictase pe ea, în diverse ipostaze. În acel moment, dat fiind că ajunseseră la ieşire, Lucian introduse codul de acces necesar pentru a deschide uşa, să poată ieşi. Aflat în imediata lui apropiere, foarte atent, Mihai îşi notă codul.
- Ce faci? îl întrebă comandantul, observându-l.
- Nu vezi?! replică Mihai. Îmi notez codul de acces. Pentru că s-ar putea să vin în vizită şi altădată pe aici, singur, fără voi.
- Ah... Şi dacă nu-ţi notezi codul, nu poţi să-l ţii minte?! îl luă Lucian peste picior.
- Ba da, dar e mai bine să fiu sigur.
- Şi dacă între timp am să schimb acest cod? îl provocă Lucian.
- S-o crezi tu, că asta m-ar putea încurca în vreun fel! Nu mi-ar lua mai mult de 5-10 minute, hai să zicem, maxim 15, deşi niciodată nu mi-a luat atâta, până a afla noul cod, oricare ar fi acela, isteţule!
- Mda... Interesant! Mă întreb oare cum procedezi pentru a sparge codurile?! deveni Lucian interesat de subiect.
- Ar fi multe de spus. Şi nu ştiu dacă m-ai înţelege. Dacă vrei, am să-ţi arăt vreodată, dar nu acum, evident.
- Hai, frumosule, ieşim odată de aici sau nu?! Uite, uşa s-a deschis de mult, îi aminti Stela, întrerupându-le convorbirea.
- Da, doctore, ieşim chiar acum, zise Lucian, el ieşind primul.
În urma lui, ceilalţi, unul după altul; n-ar fi putut ieşi altfel, pentru că nu puteau trece pe lângă el. Reveniră pe puntea principală, unde îi găsiră pe Spotty şi pe Cooky-Leo. Ambii căţeluşi se bucurară văzându-i.
- Luci, cred că o să plecăm acum, îl anunţă blondina, luând cockerul în braţe.
- Un moment, îi reţinu el. Am stat destule ore în pasajele secrete... Nu vă este foame?!
- Ba da, evident, recunoscu Stela. Altfel cum, doar nu suntem roboţi, să rezistăm atâta fără să mâncăm nimic. Credeam că nu ne mai întrebi odată.
- Dacă vreţi, vă servesc imediat, zâmbi el.
- Dacă eşti amabil şi nu te deranjează... zise Alex.
- Luaţi loc, îi invită Lucian, el pornind neîntârziat spre bucătărie. Robby, Felix... îşi chemă ajutoarele, care sosiră de îndată.
Cu şorţul lui cel roşu aplicat peste uniforma albastră, şorţ de care era tare mândru, îşi servi ireproşabil colegii.
- Ah, frumosule... Porţi şorţul acesta... Dar să ştii că de data asta nu te sărut deloc, pentru că nu mi-a trecut definitiv supărarea pe chestia cu pasajele secrete ale navei noastre.
- Poate o să-ţi treacă după ce vei mânca, presupuse el, în glumă.
- Atât de bună să fie mâncarea ta, încât să-mi treacă orice urmă de supărare?
- Eu aşa sper, spuse el, apoi se aşeză la masă, bineînţeles, ocupând un loc lângă logodnica lui.
Mâncară pe săturatelea, apoi comandantul strânse masa, curăţând totul; lăsă şorţul la locul lui, la bucătărie. După care plecară, în sfârşit, urcându-se în avionul pe care Lucian îl îndreptă spre oraşul artificial. La bordul navei albastre rămăseseră din nou doar cei doi roboţi, împreună cu dalmaţianul Spot...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!