poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 62 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-11  |     | 



*56. O propunere trăznită.

Între timp, colegii lui, împreună cu cei doi fraţi Kuny, se aflau în interiorul avionului care-i ducea spre marele oraş artificial de pe Proxima.
- Ştiţi, în ultimul timp m-am tot gândit la ceva şi aş vrea să vă fac o propunere, dar nu ştiu dacă e momentul potrivit sau nu, li se adresă Lia celorlalţi.
- Acum, dacă tot ai început, spune-ne ce ai de spus, chiar dacă e sau nu momentul potrivit, o invită Stela.
- Bine, acceptă Lia. După cum ştiţi, Anul Nou se apropie, iar noi suntem într-o scurtă vacanţă...
- Da, asta ştim toţi, o întrerupse Stela.
- Bineînţeles că ştim, o aprobă Lia. De asemenea, ştim şi că acest an care va veni în curând este un an bisect.
- Şi care-i noutatea? o întrerupse Nis. Unde vrei să ajungi?
- Noutatea, Nis, constă în faptul că, fiind un an bisect, va avea acea zi în plus a lunii februarie, 29, preciză Lia.
- Hmm; asta-i noutatea?! Bine, să zicem că o fi... nu înţelese Nis încă la ce se referea colega lui. Şi ce-i cu asta?
- Asta este, după cum ştii, dacă nu cumva ai uitat între timp, adevărata dată la care şeful tău îşi poate aniversa ziua de naştere, pentru că, fiind născut într-un an bisect, exact în acea zi în plus, 29 februarie, el îşi poate serba adevărata sa zi de naştere numai din patru în patru ani, deci, inclusiv anul care urmează.
- Da, ştiam... replică sec Nis; numai la acest lucru nu se gândise el în acel moment. Dar mai e mult până atunci, deci, nu pricep ce vrei.
- Păi, ascultă-mă în continuare şi o să pricepi.
- Bine, te ascult, aprobă Nis. Nu doar eu; şi ceilalţi.
- Deci, cum în acest an ne aflăm încă pe suprafaţa Proximei, mă gândeam că am putea să-i facem comandantului nostru un cadou deosebit cu această ocazie, dar pentru a reuşi acest lucru, trebuie să acţionăm din timp, preciză Lia.
- Bine, suntem de acord cu tine, rosti aprobator doctoriţa. Acum, spune-ne la ce anume te-ai gândit, fiindcă se pare că te-ai gândit deja la ceva!
- Aşa e, m-am gândit, dar nu sunt sigură că ar fi o idee bună...
- Păi, spune-ne despre ce e vorba şi vom vedea noi după aceea dacă-i bună sau nu, o îndemnă Stela.
- Mă gândeam să-i facem un cadou din partea noastră, a tuturor, să nu-i mai dăm fiecare, separat, cine ştie ce mărunţişuri fără importanţă. Să fie ceva substanţial, semnificativ, ceva la care să luăm cu toţii parte în această perioadă de vacanţă, explică vag Lia, fără a preciza la ce anume se referea.
- Foarte bine, să luăm parte toţi, de acord, dar la ce anume? Deci, ce să fie? Spune-ne, se interesă tot Stela.
- Un dalmaţian, preciză Lia cu seriozitate.
- Un dalmaţian?! repetă Stela nedumerită. Adică, un căţeluş?! Foarte bine! Şi asta-i tot?! Nu înţeleg cum am putea participa toţi şi ce poate fi atât de special la o banală jucărioară de pluş, fie ea şi un dalmaţian?!
- Nu, se pare că nu m-aţi înţeles deloc, o contrazise Lia. Eu nu mă refeream la o jucărioară banală de pluş, ci la un dalmaţian adevărat, un căţeluş real.
- Ah, un dalmaţian adevărat... se dumiri Stela. Eşti nebună! Complet nebună! De unde ai vrea să iei, mă rog, un dalmaţian real? Dai o fugă pe Terra, până la „Pet-shop”-ul din colţul străzii şi apoi te întorci în timp util aici, sau de unde?!
- Păi, tocmai asta este, că nu avem de unde să luăm unul. De aceea, aici trebuie să lucrăm toţi, împreună, în această vacanţă, să facem unul, propuse Lia, foarte firesc.
- Să facem, unul?! Adică... replică Stela, făcând ochii mari de uimire. Noi?!
- Păi, da, noi... Bine, se înţelege, cu ajutorul lui Sid Kelso, a lui Dick Torn şi a celorlalţi din laboratorul în care se află acum Ema, spuse Lia.
- Să facem un dalmaţian artificial în laborator?! Unul viu, real...? rămase Stela îngândurată. Ai înnebunit de tot, drăguţo, o clasifică ea, după câteva clipe.
- Chiar deloc! Ştiu asta foarte bine, doar sunt psihiatrul... Dar, gândiţi-vă... Ar fi posibil, se entuziasmă Lia. De ce n-am face aşa?
- În primul rând, Lia, pentru că un asemenea căţeluş, fiind artificial, nu ar putea rezista în mediul nostru de viaţă. În al doilea rând, nu-mi închipui ce ar putea mânca. Deci, cum am putea să-i facem cadou un căţeluş, care apoi ar trebui să fie ţinut tot timpul izolat, închis într-un soi de recipient ermetic, asemănător celui în care se află planta artificială a Mariei, de la bordul navei noastre, recipient care să-i permită totuşi să se poată alimenta cu hrană, apă şi tot ce i-ar fi necesar, îi prezentă Stela motivele pentru care n-ar fi bine să facă aşa ceva. Nu crezi că ar fi un chin pentru bietul căţeluş?
- Nu, chiar deloc, se împotrivi cu îndârjire Lia. Pentru că, bineînţeles că nu am face un căţeluş care să nu reziste condiţiilor noastre de mediu, care să fie condamnat să-şi trăiască întraga viaţă izolat într-un recipient ermetic. Ar fi nu numai inutil, ci chiar o adevărată cruzime din partea noastră! Şi în nici un caz n-ar fi un cadou potrivit pentru Luci! Probabil că nici nu lui nu i-ar plăcea. Însă noi vom face un căţeluş care să poată supravieţui fără probleme în mediul nostru şi care să mănânce hrană obişnuită, de care mâncăm şi noi, la fel ca oricare alt căţeluş normal de pe Terra.
- Ah, asta ar fi cu adevărat grozav, aprecie aceeaşi Stela. Dar, scuză-mă, cum crezi că vom reuşi tot ceea ce ţi-ai propus?
- Cu ajutorul ingineriei genetice, evident, zise Lia, zâmbind cu subînţeles către genetician. Alex e un bun genetician, deci, nu văd de ce nu ar reuşi. Ce spui, Alex? Te încumeţi să faci asta, pentru prietenul tău din copilărie?
- Cum?! Îmi pare rău, Lia, dar nu cred că se poate, interveni de data asta Alex.
- Şi de ce nu? păru nedumerită Lia.
- Pentru că plantele şi animalele artificiale, obţinute aici, în laborator, nu au ADN, din câte am înţeles eu, deci, n-aş putea face toate astea.
- Ştiu foarte bine că nu au ADN, Alex, însă au un înlocuitor, preciză Lia.
- Asta aşa este, dar eu nu ştiu nimic despre acel înlocuitor. Nu ştiu să lucrez cu el, deci, n-aş putea să-i „transmit” organismului astfel creat, în cazul de faţă, acel căţeluş amintit de tine, toate acele facilităţi despre care ai vorbit şi de care ar avea nevoie pentru a supravieţui în mediul nostru.
- Bine, Alex, am înţeles, tu nu ştii să lucrezi cu acel înlocuitor, însă cei din laborator ştiu foarte bine acest lucru, deci, problema se poate rezolva. Veţi colabora, înţelegi tu, doar ai aflat de munca în echipă... i se adresă Lia.
- Mda, să zicem că s-ar putea în cele din urmă. Însă tot mai există o problemă, spuse Alex îngândurat, încă pesimist în privinţa realizării unui astfel de căţeluş. Anume, nu am ADN-ul unui dalmaţian. De fapt, nu am ADN-ul nici măcar al unui căţeluş oarecare, obişnuit. De unde crezi că voi putea face rost de un asemenea ADN, pentru a-i opera modificările genetice de rigoare, absolut necesare în acest caz?
- Dar, Alex, n-ai nevoie de ADN-ul unui dalmaţian, surâse Lia. De fapt, n-ai nevoie nici măcar de ADN-ul unui căţeluş obişnuit. Nu trebuie decât să ştii cum arată ADN-ul unui dalmaţian. Şi presupun că ştii acest lucru.
- Sigur, e normal să ştiu, afirmă Alex.
- Bun, aprecie Lia. Atunci nu-ţi rămâne decât să procesezi datele necesare pe computer şi să creezi, tot pe computer, modelul acestui ADN necesar unui dalmaţian, care să poată supravieţui în mediul nostru. Sună banal, pentru că, de fapt, orice dalmaţian poate supravieţui în mediul nostru... Dar, oricum, înţelegi tu ce vreau să spun. Apoi, transferi toate aceste date pe un CD, pe care-l vom duce celor din laborator, iar ei vor crea înlocuitorul acelui ADN, după modelul ADN-ului virtual creat de tine.
- Păi, nu ştiu ce să zic, păru derutat Alex. Pare din ce în ce mai posibil tot ceea ce spui tu. Nebunesc, dar foarte posibil! Doar că eu nu mă descurc aşa cum ar trebui la capitolul computere.
- Alex, asta-i o problemă minoră, cea mai neînsemnată cu care te-ai putea confrunta. Bineînţeles că nu te descurci cu computerele, dar nici nu e nevoie. Doar ce ţi-am spus de munca în echipă. Nu e nevoie să faci tu totul, tu-ţi faci doar partea ta de muncă, desigur, esenţială. Nu te pricepi la computere, însă Mihai e expert în domeniu şi sunt sigură că te va ajuta. N-ar avea motive să te refuze.
- Normal că n-am să-l refuz, spuse campionul. Când e vorba de computere, sunt pregătit oricând, pentru orice. Mie mi se pare amuzant. E ca şi cum m-aş juca. Deci, nici o problemă!
- Vezi, campionul e dispus să te ajute, continuă Lia. De altfel, te poate ajuta şi blonda, doar e biolog; cât şi Stela.
- Eu?! Nu cred că aş avea cu ce să-l ajut, se miră Stela. Sunt medic, dar în nici un caz veterinar, aşa că...
- Te rog, Stela, ştim toţi că nu eşti veterinar, însă nu eşti doar medic, ci şi chimist, ba încă unul foarte priceput.
- Ah, da. Bine, drăguţo, în cazul ăsta, sigur că am să-l ajut, atât cât voi putea, cu ce voi putea, zise Stela.
- Atunci, ce spuneţi, merită să încercăm? Hmm... le ceru Lia părerea.
- Păi, ce-ai vrea să-ţi spunem? Cine ştie, poate merită... presupuse Stela.
- Poate că merită, dar de ce un dalmaţian? păru Nis nedumerit.
- De ce nu un dalmaţian? se întrebă Lia, ca pentru sine. Nu ştiu, mi se pare un căţel adorabil, tare simpatic, jucăuş şi destul de loial. În plus, am stat de vorbă cu Luci şi am aflat că îi plac câinii. A avut unul pe Terra.
- Acela nu era un dalmaţian, preciză Nis.
- Ştiu, îl aprobă Lia. Pe Nero l-am văzut, era un câine negru, maidanez, pe care Luci l-a luat de pe stradă şi l-a adus acasă. Era foarte ataşat de el.
- Ca să vezi, nu-ţi pierzi timpul degeaba, remarcă Stela.
- Aşa-i! Văd că şeful ţi-a spus multe lucruri, sesiză şi Nis.
- Un moment... L-ai văzut?! Pe Nero? Adică... Ai fost la Luci acasă? întrebă Alex.
- Da, răspunse Lia. O dată sau de două ori. Erau şi bunicii lui atunci. Şi l-am văzut pe Nero. Cât şi pe Rikky, blondo! Adorabil papagal!
- Ah, Rikky, poznaşul meu... surâse blonda, îngândurată, amintindu-şi cu drag de haiosul papagal vorbitor.
- Deci, vorbeşti des cu şefu’, despre multe chestii...
- Da, Nis, îmi spune, destule, chiar şi despre tine...
- Despre mine...?! se încruntă lunganul; Lia nu-l văzuse niciodată atât de serios. Ce ţi-ar putea spune ţie şefu’ despre mine?
- Că-i eşti unul dintre cei mai buni prieten pe care l-a avut vreodată, desigur, replică Lia, surâzând. Tu şi Alex, bineînţeles.
- Hmm... privi Alex bănuitor spre Lia. Adică... Şi despre mine ţi-a vorbit Luci?
- Da, normal, Alex; şi despre tine! Cum altfel?! Dar nu vă îngrijoraţi degeaba, nu mi-a spus nimic rău despre voi doi! Cât despre Nero... M-am mirat atunci, cum i-au permis părinţii să aducă acel căţel vagabond în casă?
- Păi, la început chiar n-au fost de acord şi în principiu, nici după aceea, însă şefu’ a fost un copil foarte răsfăţat, obişnuit să i se facă întotdeauna voile, aşa că în final a reuşit să obţină ceea ce şi-a dorit, explică Nis. Dar să revenim la ceea ce discutam acum. Deci, tot nu înţeleg de ce să-i facem un dalmaţian.
- Nu ştiu. Aşa mi-a trecut mie prin minte, poate şi din cauză că Luci i-a dăruit blondinei un dalmaţian de pluş de ziua ei. Deci, care-i problema? Ai tu vreo idee mai bună decât asta?
- Nu, negă Nis. Din partea mea, mi-e indiferent, nu mă interesează dacă e un dalmaţian sau un urs polar.
- Urs polar...?! se miră Lia. Ce tot zici, Nis?
- Eh, vorba vine... murmură lunganul.
- Deci, sunteţi dispuşi să încercăm acest lucru? Alex, Mihai... îi întrebă Lia, privind insistent spre cei doi implicaţi cel mai mult în această provocare.
- Sigur, de ce nu?! Pentru prietenul meu din copilărie, Luci... Bine, rosti aprobator Alex, într-un târziu. Cel puţin, să încercăm!
- Pe mine puteţi conta oricând, dacă e vorba doar de computer, adăugă campionul.
- Bun! Atunci, chiar azi, eu voi lua legătura cu Sid, Dick, Sim, Tim sau cu oricine altcineva e nevoie, pentru a vedea dacă şi ei sunt dispuşi să colaboreze, iar dacă ei sunt de acord, am să vă anunţ de îndată şi ne vom apuca imediat de treabă, ca să terminăm în timp util.
- Şi dacă nu vor fi de acord sau vor considera că nu e posibil? se interesă blonda.
- Atunci, nu ştiu, va trebui să ne gândim la altceva, să găsim altceva mai deosebit, pe care să i-l oferim din partea noastră, a tuturor, presupuse Lia. Aşa că, în acest caz, va trebui să veniţi şi voi cu alte idei, pentru că eu nu am altele. Însă deocamdată, nu este cazul. Să vedem dacă vor fi de acord.
- Sper să fie, zâmbi blonda. Ar fi interesant să avem un dalmaţian la bord, fie el artificial.
- Chiar ar fi, o aprobă Lia.
- Dar de ce te grăbeşti atâta? Mai e destul timp până la ziua lui Luci, se miră blonda.
- Aşa e, dar mai bine să ne apucăm din timp de treabă. De altfel, nu e uşor de făcut. Iar în plus, ar fi de preferat ca dalmaţianul să aibă deja cel puţin o lună când i-l vom oferi, să nu fie prea mic, deci, ar trebui conceput până la finele lunii viitoare, spuse Lia.
- La nevoie, cei din laborator l-ar putea face direct de-o lună, deci, n-ar fi nici o problemă, presupuse blonda.
- Poate, însă ar fi de preferat să nu procedeze astfel, îşi exprimă Lia părerea. Ar fi mult mai bine să fie un nou-născut, pe care noi să-l creştem cu lapte praf de la bordul navei noastre.
- Lapte praf?! păru blonda suspicioasă. Nu ştiu, crezi că ar fi potrivit pentru un căţeluş?
- Sigur, de ce nu?! Doar e de calitate... fu optimistă Lia. Deci, dacă toţi cei din laborator sunt de acord, ne apucăm imediat de treabă!
- Bineînţeles, o aprobă Alex.
- Nu ştiu de ce vreţi să lucrăm acum. Şeful a spus destul de clar că e vacanţă. Am putea foarte bine face toate astea şi după ce se va termina vacanţa.
- Ah, nu-ţi face griji, Nis, tu oricum te vei putea bucura în linişte de această vacanţă, cu geografia ta! Un căţeluş nu are nevoie de cunoştinţe geografice sau de hărţi, deci, n-ai avea ce face! Poţi să ronţăi liniştit la dulciurile tale, nu te va deranja nimeni, spuse Lia.
- Aş putea spune acelaşi lucru şi despre tine, Lia. Nici de psiholog nu cred că ar avea nevoie un căţeluş. Poate că tu ai avea nevoie de unul, altul decât tine, însă dalmaţianul, în nici un caz, nu, i-o întoarse Nis.
- Ha, ha... Foarte nostim, Nis, aprecie Lia, nemulţumită. Cel puţin eu am venit cu ideea şi mă voi ocupa în continuare de convingerea celor implicaţi, adică voi sta de vorbă cu oricine va fi nevoie pentru a putea realiza acest lucru. Dar ţie chiar nu-ţi rămâne nimic de făcut.
- V-aş putea ajuta şi eu cu ceva, cu orice, normal, pentru şefu’, doar dacă-mi veţi spune cu ce anume.
- Vezi, asta-i diferenţa! Mie nu mi-a spus nimeni nimic; am luat singură iniţiativa, îl întărâtă Lia.
- Scuză-mă dacă eu nu am asemenea idei trăznite, ca tine, replică Nis.
- Nu-i deloc o idee trăznită, se împotrivi Lia.
- Hei, voi doi, încetaţi cu cearta, interveni Stela.
- Chiar aşa! Doar ştiţi bine că lui Luci nu i-ar plăcea deloc să vă audă, adăugă Alex.
- Nu ne certam, discutam doar, preciză Nis.
- Mda, ciudat mod de a mai discuta, remarcă Alex. Tipic ţie, mă! N-ar trebui să mă mire.
- Ştiţi, nu înţeleg de ce găsiţi mereu câte ceva care să vă nemulţumească la mine, se plânse Nis.
Ceilalţi însă nu-i răspunseră, deloc.
- Bine, interveni Nick, al cărui glas nu se auzise până în acel moment. Aveţi de gând să mai şi coborâm sau rămânem aici, în avion?! Se pare că am ajuns de mult în oraş, de moment ce avionul e oprit.
- Serios? se miră Lia. Nu observasem.
- Nici nu-i de mirare, aprecie Nick, zâmbind.
- Atunci, să coborâm, le propuse Lia. Şi nu uitaţi, păstrăm legătura!
- O păstrăm, doar ştii unde ne găseşti, îi răspunse Alex.
- Ştii, dacă totuşi cei din laborator vor fi de acord cu ideea asta, să mă chemaţi şi pe mine când veţi „crea” căţeluşul. Aş vrea să asist la „naşterea” lui, pentru nimic în lume n-aş dori să ratez această ocazie unică, le ceru Nis. Deci, să nu mă uitaţi!
- Nu-ţi face griji, Nis, te vom anunţa şi pe tine, îl asigură Lia. Ah... Şi încă un lucru! Nici o vorbă despre toate astea lui Luci! Să nu stricaţi surpriza!
- Crezi că nu ne dădeam şi singuri seama de asta?! spuse blonda.
- Fii liniştită, Lia! Din partea noastră, discreţie totală, o asigură Mihai.
- Nu vom sufla nici un cuvânt, adăugă doctoriţa.
- Nu mă privi aşa! N-am nici un interes să-i spun ceva şefului, întări Nis, fiind din nou serios. Ce crezi, că nu pot să-mi ţin gura la nevoie?!
Apoi coborâră, îndreptându-se fiecare în direcţii diferite, încotro aveau treabă sau încotro aveau de gând. Spre exemplu, Lia porni de îndată, foarte grăbită, spre apartamentul familiei Kelso. Era nerăbdătoare să ia legătura cu Sid, să-i povestească ceea ce puseseră la cale, din iniţiativa ei şi să-i ceară părerea. Din nefericire pentru ea, în cadrul uşii de la apartamentul familiei Kelso apăru Sonya.
- Bună, o salută Lia, zâmbindu-i încurcată.
- Bună, îi răspunse Sonya, mirată. Lia, ce surpriză! Intră, te rog, o invită Sonya.
- Nu, mulţumesc, o refuză Lia, politicos. De fapt, îl căutam pe fratele tău. E acasă?
- Nu, îmi pare rău, Sid nu-i aici! Însă pot lua legătura cu el, să-l anunţ că-l cauţi, că-l aştepţi sau să-i spun să vină acum acasă, se oferi Sonya.
- Nu, lasă, nu-l deranja! Nu-i atât de urgent; mai poate aştepta, o asigură Lia.
- Drăguţă brăţară, remarcă Sonya brăţara de la mâna dreaptă a Liei.
- Ah, îţi place?! Am primit-o de la... Moş Crăciun! Adică, vreau să spun, cu ocazia Crăciunului, se corectă Lia.
- Da, am auzit ceva despre sărbătorile astea tradiţionale ale voastre. Drăguţe obiceiuri, aprecie Sonya.
- Aşa e, o aprobă Lia. Te rog, anunţă-l pe Sid că-l aştept în seara asta, la ora 18.00, la mine acasă, adică... Ştie el unde!
- Sigur. Am să-i spun. Chiar nu vrei să intri puţin? Am putea sta de vorbă amândouă şi poate apare şi fratele meu între timp, presupuse Sonya.
- Nu, mulţumesc! Poate cu altă ocazie, zâmbi Lia şi se pregăti să plece.
- Aşteaptă puţin, o opri Sonya. Dacă tot eşti aici, spune-mi, te rog, ce face Lucian? Nu l-am văzut de foarte mult timp.
- Luci?! Grozav! E în navă acum, preciză Lia.
- Încă insistă să rămână acolo, singur?
- Da, e foarte încăpăţânat, îl categorisi Lia.
- Ştiu că aşa e, o aprobă Sonya. Să-i spui, te rog, că ar putea să treacă din când în când şi pe aici, să discutăm, sau a uitat deja de existenţa mea?
- Nu, sunt sigură că nu te-a uitat. Am să-i spun, bineînţeles, o asigură Lia.
- Bine. Nu te reţin. Şi nu-ţi face griji în privinţa fratelui meu; va fi la tine la ora 06.00, în seara asta, promise Sonya în numele fratelui ei.
- Bine. Mersi. Pa, spuse Lia şi se retrase.
- Pa, îi răspunse Sonya în aceeaşi manieră, apoi intră înapoi în casă, uşa închizându-se în urma ei.
Cercul colorat o duse pe Lia până jos, iar ea ieşi din clădire, îndreptându-se spre camera ei.
Între timp, Nick hotărî să-i facă o scurtă vizită tatălui său, aşa că o lăsă pe frumoasa-i soţioară singurică, iar el porni spre biroul domnului Kuny. Ajuns aici, intră nestingherit, îndreptându-se încet, cu paşi mărunţi, spre tatăl său, ţinând capul uşor plecat, pentru ca domnul Kuny să nu-i zărească chipul.
To Kuny auzi paşi şi-şi îndreptă privirea iscoditoare spre cel ce intrase în biroul său. Zărind o persoană în uniformă, zise:
- Bună, comandante! Sau... Mihăiţă... întrebă nedumerit domnul To Kuny, părându-i-se ceva suspect la cel din faţa sa. Cine este?
- Bună, tată, îi răspunse Nick, zâmbind în momentul în care ajunse în dreptul tatălui său. Ce s-a întâmplat, nu-ţi mai recunoşti propriul fiu?
- Nick...?! se miră To Kuny, cercetându-şi atent fiul, din cap până-n picioare. Ce-i cu tine îmbrăcat astfel?! Într-una dintre uniformele lor?! Ce te-a apucat? Ai face bine să te duci imediat să le-o înapoiezi, îl certă domnul Kuny, crezând că Nick luase uniforma vreunuia dintre membrii echipajului.
- Nu, tată! Nu te grăbi să mă cerţi. N-aş face ceva nepermis, nici măcar din amuzament. Asta nu-i una dintre uniformele lor. E uniforma mea! A mea personală, preciză Nick, cu mândrie în glas.
- Poftim?! Cum, adică?
- Priveşte aici, îi indică Nick minitransmiţătorul uniformei. Poate aceste iniţiale te vor lămuri! Şi uite, am chiar şi bulinuţe aurii pe rever, două doar; nu ştiu de ce atâtea, dar nu contează.
- Hmm, chiar este uniforma ta, remarcă surprins domnul Kuny, după ce zări înscris iniţialele K.N. Cum aşa?!
- Am primit-o cadou din partea celorlalţi, cu ocazia Crăciunului. De fapt, am primit mai multe asemenea uniforme, erau altele zece în cutie, ca să am şi de schimb, la nevoie. Iar de acum înainte fac parte oficial dintre membrii echipajului navei „Pacifis”!
- Păi, felicitări! Mă bucur pentru tine, îi spuse To, zâmbindu-i.
- Vezi, am chiar şi un minitrasmiţător, continuă Nick, foarte entuziasmat, să-şi prezinte noua uniformă. Pot lua legătura cu ei oricând!
- Serios?! De ce nu iei chiar acum legătura cu vreunul dintre ei, doar ca să-mi faci mie o scurtă demonstraţie? Contactează-l pe comandant, se amuză domnul Kuny de entuziasmul fiului său. Să-i mulţumesc şi eu, în numele tău!
- Păi, chiar acum, nu pot, pentru că ceilalţi nu sunt îmbrăcaţi în uniforme.
- Cum aşa?! Tu o porţi şi ei, nu!?
- Păi, pentru că ei au spus că în perioada asta, a sărbătorilor de iarnă, şi-au luat o scurtă vacanţă, de două săptămâni, pe parcursul căreia, cu siguranţă nu se vor îmbrăca în uniforme! Însă eu o port, pentru că-mi place mult, doar e a mea şi pentru că n-am mai avut niciodată până acum vreo uniformă, se înfăţişă Nick ţanţoş înaintea tatălui său. Ce zici, îţi place?
- Evident, dragul meu! Îţi vine minunat! Altfel spus, e „cool”, zâmbi To.
- Ly a primit şi ea o uniformă, dar nu e chiar atât de încântată, cel puţin nu ca mine!
- Se înţelege... Deci, e şi ea membru al echipajului acum, presupuse domnul Kuny.
- Da, amândoi suntem, îl aprobă Nick. Şi nu ştiu de ce, dar eu mă simt grozav în postura asta!
- Aha, pricep... murmură domnul Kuny.
- Ştii, de abia aştept să plecăm spre Terra şi mai ales, să ajungem odată acolo! Apropo, tată, tu vei veni cu noi? Sper că da...
- Nu ştiu, fiule, nu m-am decis încă.
- Dar, ar trebui să vii! N-ai mai avea nici un motiv să rămâi aici, presupuse Nick.
- Nu ştiu, repetă To, îngândurat. O să mă gândesc. Mai e destul până-n momentul plecării, aşa că, deocamdată, să nu vorbim despre asta.
- Dar, tată...
- Te rog, fiule! Ţi-am spus că o să mă mai gândesc! Deocamdată, te felicit pentru această uniformă şi pentru faptul că eşti membru al echipajului!
- Mulţumesc, spuse fiul, îmbrăţişându-şi tatăl.
Nick Kuny mai rămase împreună cu tatăl său câtva timp, până seara, când se întoarse acasă, însă n-o mai găsi acolo pe Maria...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!